Instrucţiuni pentru mănăstirea Hâncu, alcătuite la 4 iunie 1823, de stareţul Dosoftei ( în schimă Doroftei )

 Datoriile nacialnicului (Stareţului)
1. Întâia datorie a nacialnicului sau a cârmuitorului monastirei este, să aibă toată luarea aminte asupra vieţii fraţilor. Voia Domnului este sfinţirea noastră. Iar noi ca să o împlinim desăvârşit, luăm asupra noastră cinul monahal.
2. Dragostea pe care o arată fraţilor stareţul este singurul mijloc de a stârni în inimile lor linişte şi râvnă spre a purta greutăţile vieţii monahale., o vorbă a stareţului, pătrunsă de dragostea lui Hristos, stârneşte în inimile fraţilor dorinţa de a lua parte la toate slujbele bisericii., o vorbă a stareţului pătrunsă de dragostea lui Hristos, îndeamnă pe fraţi neaprat la împlinirea ascultărilor gospodăreşti., un cuvânt al stareţului pătruns de dragostea lui Hristos, îndeamnă pe cei tineri şi întăreşte pe cei bătrâni şi slăbănogi., dragostea face toate minutele vieţii fraţilor de folos pentru monastire, prin curăţia vieţii şi înplinirea datoriilor., în sfârşit, dragostea lui Hristos îl face pe stareţ, asemenea păstorului celui bun, să îndure toate ostenelile, umblând prin munţi şi dealuri, spre a aduce la staul oaia cea rătăcită. Dar, stareţul singur privind la greutatea vremilor de acum, nu poate împlini singur datoriile sale., el trebuie să se deosebească în bine prin toate bunurile monăstirei şi de aceia are nevoie de un sobor, care aici îi alcătuit din : doi duhovnici, un econom, un eclesiarh şi doi dichii. Cu ajutorul acestora el să îndeplinească toate datoriile şi toate trebuinţele mănăstireşti. Şi, niciodată nu trebuie să uite, că în aceste ascultări trebuie să aibă numai persoane pătrunse de dragostea lui Hristos.

Datoriile Soborului

1. Soborul este dator să caute, ca fraţii şi părinţii monastirei, să îndeplinească în totul rânduielile vieţii monahale de obşte, căci această monastire este cu viaţă de obşte.
2. Soborul se adună oridecâteori este nevoie, şi îndeobşte cerceteză fiecare jalbă, îndreptată verbal sau în scris, de către un frate sau monah cu voia duhovnicului., fără această voie ea este socotită ca faptă turburătoare.
3. Soborul când nu poate deslega singur vre-o chestiune, privitoare la vreun monah sau frate, o prezintă împreună cu părerea sa stareţului, cerând deslegarea de la acesta.
4. Soborul cercetează şi închee la sfârşitul fiecărei luni cărţile de venituri şi cheltuieli şi găsind vre-o neregulă o aduce îndată la cunoştinţa nacialnicului., iar de le găseşte în regulă le ăntăreşte cu iscălitura sa.
5. Dacă cumva vreunul din monahi sau fraţi s-ar afla având beţie sau orice altă deprindere rea, atunci soborul arată aceasta în cartea anume rânduită spre aceasta, şi face cunoscut îndată nacialnicului.
6. Soborul după arătarea duhovnicilor, a eclesiarhului şi a dichiilor, însamnă în sus numita condică purtările ucenicilor neascultători, a celor ce nu-şi îndeplinesc datoriile faţă de biserică din lene şi a celor ce turbură pe ceilalţi fraţi, şi după trei observaţii încredinţându-se că că nu se îndreaptă, să-i spună nacialnicului.
7. Soborul însamnă asemenea şi mersul lucrurilor economiei gospodăreşti şi găsindu-se a nu fi mulţumitoare, cercetează a cui este vina şi ea măsuri de îndreptare., iar în caz de trebuinţă aduc lucrurile la cunoştinţa stareţului.
8. Dacă soborul observă că vreunul dintre membri nu corespunde scopului pentru care a fost ales, notează aceasta în carte şi fac cunoscut stareţului, cu arătarea părerii, pe cine altul ar trebui să aleagă în loc şi cere apropbarea sa.
9. Soborul trebuie să iscălească toate însemnările privitoare la purtările monahilor şi fraţilor din această monastire.
10. Soborul verifică şi iscăleşte cu iscăliturile sale în fiecare an, condicile de venituri şi cheltuieli, cum şi inventarul monăstirei şi tabloul întregului personal monahicesc.
11. Soborul are condică pentru însemnat cu număr, toate hârtiile întrate şi ieşite, întărită cu iscăliturile sale.
12. Soborul hotărăşte canon şi epitimie monahilor şi fraţilor, care au săvârşit greşăli vrednice de pedeapsă., în caz de nesupunere se aduce aceasta la cunoştinţa autorităţilor superioare cu raport. Pentru cazurile mai însemnate soborul se îndreaptă imediat unde trebuie.


Datoriile duhovnicului

1. Fiecare membru din sobor trebuie să aibă la sine o listă apropbată de nacialnic, cu numele acelor părinţi şi fraţi din monastire, despre care şi-ar fi arătat dorinţa să-i aibă drept fii duhovniceşti.
2. Să privegheze singur, ori prin vreunul din fii săi duhovniceşti, cine nu merge din lenevire la biserică, şi care dintre fraţi să leneşte în posluşanii (ascultări), în trebile din lăuntru şi cele din afară de monăstire. Duhovnicul la început îl dojeneşte, iar de nu se îndreaptă, atunci îl trece în condica de purtări a monahilor şi fraţilor.
3. Duhovnicul e dator a lua sama, singur sau prin vreunul din fiii săi duhovniceşti, ca fraţii să nu se adune prin chilii sau prin vreun alt loc din monăstire, căci aceasta se face din lene, şi îndeamnă la nelucrare, clevetire, beţie, întrebări nejudecate şi nesupunere. Daca vreunul dintre monahi sau fraţi are vre-o scârbă sufletească, ori durere trupească, el trebuie să vie la duhovnicul său, spre a căpăta de la el sfat, mânghâiere sau mijlocire la nacialnic, econom, chelar sau şi la sobor.
4. Duhovnicul e dator ca în fiecare zi, iar de nu se poate, atunci cel puţin la trei zile, să vorbească duhovniceşte cu fiii săi duhovniceşti, şi să le citească, potrivit cu mintea lor şi trebuinţa lor sufletească, ceva din Cuvintele Domnului, sau din Vieţile Sfinţilor, sau din cărţile cuvioşilor părinţi, precum : Dorotei, Teodor Studitul, Efrem Sirul, Ioan Scararul şi alţii din aceştia şi pe urmă treptat să-i introducă în articolele contemplative ce se găsesc în cărţile sfinţilor : Macarie, Isac Sirul şi alţii.
5. Duhovnicul e dator să-şi spovedească fii săi duhovniceşti în toate cele patru posturi de peste an şi să-i împărtăşască în vrednicie cu Sfintele Taine, cei ce nu-şi vor împlini această datorie, să fie scrişi în condica de purtări.
6. Unul dintre duhovnici iese la lucru cu fraţii, când ascultarea este de aşa fel încât ei trebuie să lucreze mai mulţi la un loc.

Datoriile economului

1. Economul ţine locul în lipsa nacialnicului şi conduce lucrurile ce sunt în căderea lui.
2. El privegează ca înlăuntrul monastirei şi în afară de ea, fraţii şi părinţii să nu facă vre-o abatere, sau vre-o faptă nepotrivită cu viaţa monahală şi să nu plece nicăieri fără învoirea lui, verbală sau în scris.
3. Economul are însemnare de toţi părinţii şi fraţii, şi în fiecare seară o citeşte întâi spre a nu le uita numele, apoi spre a-şi aminti de ascultarea fiecăruia din ei.
4. Economul face cunoscut cu dragoste şi blândeţe, decusară tuturor ascultările ce au de împlinit pe a doua zi., pe cel neascultător îl trimite la duhovnic şi dacă acela găseşte că neascultarea nu este din lene sau din rea voinţă, atunci scrie în condică şi iscăleşte.
5. Economul are grijă ca fraţii şi părinţii să nu stea niciodată fără lucru., şi când trebuinţa cere îi poate da şi sub privegherea unuia din părinţii mai încercaţi.
6. Economul are grijă ca fiecare frate sau părinte să poarte haina monahală şi să se hrănească călugăreşte., dacă din vre-o pricină oarecare neprevăzută fratele are lipsă, atunci din vreme face cunoscut de aceasta duhovnicului, iar el, în duhul adevărului, arată tuturor pricina şi-i îndeamnă a nu se sminti.
7. Economul vizitează cât mai des chiliile fraţilor şi monahilor spre a-i vedea şi spre a le da cele de trebuinţă în caz de boală sau de grea bătrâneţe, arătându-le pururea cea mai desăvârşită dragoste.
8. Economul priveghează, ca chelarul şi camaraşul, să nu piardă încrederea sa., să împartă cu dreptate ceiace se cuvine fiecăruia, iar când nu se ajunge, să facă cunoscut economului sau stareţului., de asemenea celor ce vor cere, să le arate lipsa cu blândeţe şi dragoste, iar nu cu răstire.
9. Economul se îngrijeşte ca chelarul şi camaraşul să aibă condică în care să însemne când şi ce a dat fiecărui părinte sau frate., deasemenea şi ceiace întră în cămară sau hambare.

Datoriile eclesiarhului

1. Eclesiarhul are grijă ca toate slujbele bisericeşti, să se facă pururea cu cea mai mare îngrijire şi cuvioşie.
2. El singur citeşte, sau hotărăşte cine anume să citească în vremea vecerniei şi a utreniei, învăţături din cărţile date în acest scop.
3. El este dator a ţine listă de toţi părinţii şi fraţii şi observă singur sau printr-un pus înadins, cine nu vine la biserică fără pricină binecuvântată, sau şi dacă vine, iese adesea din biserică, sau stă în pridvor şi vorbeşte cu alţii, sau nu-şi împlineşte ascultarea ce are în vremea cititului ori a cântărilor. Pe aceştia eclesiarhul îi spune duhovnicului, iar dacă nu arată îndreptare îi spune soborului şi chiar stareţului, cerând ca să se ia măsurile cuvenite.
4. Eclesiarhul strânge banii şi orice daruri aduse de credincioşi pentru rugăciunile ce se fac în biserică, păstrează pomelnicele şi însamnă numele şi numele celor ce le-au dat în anumite condici, iar la vreme le prezintă soborului. Chiar când acestea sunt date altora dintre părinţi şi fraţi, ei sunt datori a le încredinţa eclesiarhului, afară de acelea care sunt date duhovnicilor sau ieromonahilor pentru maslu şi molitve citite bolnavilor. Totuşi duhovnicul şi ieromonahii sunt datori a da din aceste venituri diaconilor şi paraclisierilor, care i-ar însoţi în slujbe, după cât ar hotărâ soborul.
5. Când s-au strâns destule sume sau lucruri, eclesiarhul le prezintă împreună cu o listă soborului monastirei, iar acesta le întrebuinţează apoi la îmbrăcarea şi încălţarea tuturor celor ce se ostenesc la slujbele bisericii, sau le dă fiecăruia câte-o sumă, dar pe urmă aceştia nu pot cere haine sau încălţăminte de la camară.
6. Eclesiarhul însamnă în anume condică, sumele date de sobor din vânzarea lumânărilor, precum şi cele adunate cu discul sau ori în ce alt chip în vremea slujbelor din biserică, şi aceşti bani sunt apoi întrebuinţaţi cu ştirea soborului la cumpărarea tămâei, untului de lemn, a cerei şi altor lucruri trebuitoare la slujbe, scriind cheltuielile în deosebit capitol.
7. Eclesiarhul însamnă în acelaşi caiet sau condică, sub capitol deosebit, cantitatea de ceară şi celelalte prinoase, aduse în folosul bisericii şi le întrebuinţează numai cu ştirea soborului, scriind toate acestea.
8. Eclesiarhul, în afară de aceste datorii nu are dreptul să se amestece în alte treburi monăstireşti, afară de cazul când este şi duhovnic.

Datoriile fraţilor

1. Fraţii sunt datori a iubi şi a cinsti pe stareţ, pe părinţii soborului şi întreaga obşte a mănăstirii.
2. Dacă vre-o dată ei ar vedea vre-o abatere a economului, eclesiarhului, sau a dichiilor, ori, cine ştie a cărui alt părinte ori frate, atunci e dator să aducă aceasta la cunoştinţa duhovnicului său şi prin el să afle soborul., niciodata nu are drept de a spune de-a dreptul soborului.
3. Nimenea din monastire nu are drept a înainta vre-o jalbă direct stăpânirilor mai înalte, înainte de a face cunoscut aceasta duhovnicului său şi până nu capată voe de la sobor.
4. Ca încheiere trebuie spus, că cea mai însemnată datorie a tuturor celor ce trăiesc în monăstire pentru mântuirea sufletelor, este de a păstra strânsă dragostea în Hristos, dătătorul bunătăţilor cereşti şi pământeşti. Această dragoste rodeşte în inimile celor ce caută mântuire, duhul vieţii cei întru Iisus Hristos, acest duh îi va întări întru neputinţe, îi va învăţa tot adevărul şi va face pentru ei jugul Domnului plăcut şi sarcina vieţii monahale uşoare.

Sursa : Viaţa monastică şi măsurile de rusificare a mănăstirilor din Basarabia în a doua jumătate a secolului XIX - începutul secolului XX, de Rodica Neagu.

ISTORIA BISERICII „SFÂNTUL ILIE” DIN CHIŞINĂU,

Istoria Bisericii „Sfântul Ilie” din Chişinău,
privind procesul ei de demolare



History of Church of Saint Ilia in the Kishinev,
Concerning to process on its destruction
Saint Ilia's church was considered as the most ancient temple which was in Kishinev.
Rich in furniture, quantity of rare and invaluable icons, a rare list on internal walls of a temple - it surprised all and bewitched not only the believing person, but also everyone coming here - the historian, the architect or the artist.
In the end of 60th years of XX century, according to the project on reconstruction of Kishinev, one of streets of capital should pass through the center of an ancient temple.
Neither letters, nor official reports, that have helped to keep this monument of architecture, treasure of national property and a Christian heritage.

Date istorice ale Bisericii „Sfântul Ilie” din Chişinău
Biserica „Sfântului Ilie”, se numără printre cele mai vechi locaşuri de cult din Chişinău[1].
Ştefan Berchet, bazându-se pe „Vedomostele bisericeşti” din 1812-1813 constată, că biserica a fost „clădită în anul 1808, având ziduri de piatră, acoperită cu şindrilă, cu vas, veşminte şi cărţi îndestulătore”[2].
După „Condica formelor de la ţinutul Lăpuşnei” putem constata că Biserica „Sfântului Ilie” a existat până la 1799[3], pentru că aici este numit paroh preotul Vasile Danilovici Bobeiko a fost hirotonit de P.S. Gherasim, Episcop de Roman, când acesta era Episcop de Huşi. De aici constatăm că biserica a fost zidită mult mai înainte, dar în lemn, iar în 1808, fiind rezidită în piatră, după stilul bisericilor moldoveneşti, mai cu seamă acelor din Chişinău: Buna-vestire, Sfinţii Arhangheli sau Catedrala Veche şi Naşterea Maicii Domnului.
Biserica avea formă de corabie, tipică vechilor biserici din secolul al XVII-lea. Clopotniţa bisericii avea 4 clopote, turnate în Moscova, cel mai mare având greutate de 480 de kg. Catapeteasma bisericii a fost cea mai bogată din toate câte erau în Chişinău şi era formată în patru rânduri de icoane[4]. Cele din primul nivel au fost împodobite cu îmbrăcămintea de argint. Pereţii din interior nu aveau chipuri de sfinţi, fiind înlocuiţi cu ornamente naturiste, lucrate în stil rusesc, cu culori blânde.
La fel şi Biserica „Sfântului Ilie” a fost înzestrată cu un număr foarte mare de cărţi vechi, întrebuinţate în cult bisericesc, acestea fiind în limbile română, slavonă şi greacă.
Primul paroh al bisericii a fost numit preotul Vasile Bobeiko[5].
În anul 1855 alături de biserică s-a deschis o piaţă, cunoscută sub nume de „piaţa Sfântul Ilie”, situată pe strada cu aceeaşi denumire.
După al doilea război mondial, capitala republicii a fost într-o stare nu atât de plăcută în viziunea conducerii de vârf. S-a propus mai multe proiecte de amenajare şi împodobire a Chişinăului. În această situaţie, prea multe locaşuri de cult, situate pe tot perimetrul capitalei nu făceau faţă unui oraş cu regim comunist, în care predomina ateismul. Astfel, perioada postbelică rămâne un răstimp al demolării bisericilor, caselor bisericeşti, care şi ei făceau parte din cadrul patrimoniului naţional şi cultural.

Corespondenţa între Arhiepiscopul Chişinăului şi a Moldovei Nectarie (Grigoriev)
şi Patriarhia Moscovei, privind procesul de demolare a Bisericii „Sfântului Ilie”
În Arhiva Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove (A.C.M.C.), în fondul „Mănăstiri” se află dosar cu nr. 11/1952, întitulat „[Дело – М.М.] Свято-Ильинской Церкви гор. Кишинева, Кишиневского района” (Dosarul Bisericii Sf. Ilie, or. Chişinău, r-nul Chişinău)[6]. Pe coperta cu creionul albastru scris „снята [с учета – М.М] и разрушена в 1960 году” (scoasă de la evidenţă şi demolată în anul 1960). Dosarul conţine câteva pagini, care reflectă într-o formă rezumativă procesul de demolare a unei biserici vechi din capitala Republicii Moldova.
La 19 iunie 1958, Arhiepiscopul Chişinăului şi a Moldovei Nectarie (Grigoriev, a păstorit eparhia Chişinăului între 07.06.1948-09.03.1969) înaintează un raport pe numele Sanctităţii Sale Alexei (Simanski), Patriarhul Moscovei şi a întregii Rusii:
„Cu smerenie aduc la cunoştinţa Sanctităţii Voastre că, potrivit declaraţiei verbale expuse de Împuternicitul Consiliului pentru afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul de Miniştri URSS în RSSM, precum şi a Arhitectorului Superior a oraşului Chişinău, Biserica Sfântul Ilie, care se află pe teritoriul Arhiepiscopiei, urmează să fie demolată, pentru că strada Gogol, care se opreşte în gardul Arhiepiscopiei, trebuie să se prelungească, conform planului general de reconstrucţie al oraşului.
Biserica Sfântului Ilie este monumentul de arhitectură moldovenească a sec. XVIII. Se află la balanţa Ministerului de Cultură al RSSM, care au afişat pe faţada bisericii placa memorială...”[7].
Placa avea următoare inscripţie în limba moldovenească şi rusă:
„Sovetul Miniştrilor al R.S.S. Moldoveneşti
Cârmuirea pentru treburile Arhitecturii.
Monumentul de arhitectură al veacului XVIII.
Este păzit de stat.
Biserica Iliinskaia.
Vătămările aduse monumentului se pedepsesc de lege”[8].
În continuare ierarhul spune:
„Conform primului proiect de reconstrucţie a oraşului Chişinău strada Gogol trebuie să fie prelungită după un anumit unghi şi să treacă pe lângă biserica noastră, iar după proiectul recent strada intersectează centrul bisericii, de aceea este necesar să fie demolată, fapt despre care cu smerenie raportez Sanctităţii Voastre, pentru că această măsură urmează să fie înfăptuită pe acest teritoriu în timpul apropiat”[9].
În baza apelului telefonic din partea Patriarhiei Moscovei, la 6 septembrie 1958 Arhiepiscopul expediază la adresa Departamentului Gospodăresc al Patriarhiei Moscovei scrisoare cu nr. 2866[10], la care se anexează următoarele acte solicitate:
1. Copia actului istoric al bisericii „Sfântul Ilie” din or. Chişinău, semnată de şeful Secţiei privind ocrotirea monumentelor de artă a RSSM, Poneatovski;
2. Scurtă informaţie din istorie despre Bisericii „Sfântului Ilie” (extras din „Buletinul Eparhiei de Chişinău”, nr. 12, an. 1882);
3. Foto-copie a planului general al or. Chişinău, regiunea străzilor Gogol şi Novo-Iliinscaia;
4. Planul general al or. Chişinău;
5. 7 (şapte) poze ale Bisericii „Sfântul Ilie” (exterior şi interior) şi a plăcii memoriale (anexa nr. 1).
Peste două luni de zile, Arhiepiscopul Nectarie primeşte răspunsul de la Departamentul Gospodăresc al Patriarhiei Moscovei cu nr. 915 din 10 noiembrie 1958, la este anexată schiţa reconstrucţiei oraşului Chişinău în regiunea Bisericii Sfântului Ilie. Preşedintele Departamentului sus-numit, Arhiepiscopul de Mojaisc Makarie (Daev) recomandă Arhiepiscopului Nectarie să se adreseze cu planul respectiv şi o scrisoare explicativă prin Împuternicitul Consiliului pentru afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS în RSSM, către Consiliul Orăşenesc şi Consiliul Republican pentru rezolvarea definitivă de proiectare a străzii Gogol.
Potrivit proiectului alcătuit la Moscova de N. Validner, care propunea alte poziţii de amplasare străzilor din centrul Chişinăului, încât se păstra „unicul monument al Moldovei începutului sec. XIX – Biserica Sfântului Ilie”.
Imediat după scrisoarea din 10 noiembrie, Patriarhia expediază altă scrisoare, din 24 noiembrie 1958, cu nr. 964, la care se anexează copia scrisorii Ministerului de Cultură a URSS din 15 noiembrie 1958 cu nr. 5-3570/6 referitor la conservarea Bisericii „Sfântului Ilie” în proces de reconstrucţie a oraşului Chişinău. Scrisoare are următorul conţinut:
„Preşedintelui Departamentului Gospodăresc al Patriarhiei Moscovei,
Arhiepiscopului de Mojaisk Makarie,
În baza scrisorii Dvs. din 30 septembrie 1958 cu nr. 820, Ministerul Culturii URSS s-a adresat către Consiliul de Miniştri al RSSM cu rugămintea de a fi păstrată Biserica „Sfântului Ilie” – monumentul arhitectonic din or. Chişinău, în perioada reconstrucţiei oraşului.
Şef-adjunct al Secţiei de Artă Plastică
şi ocrotirii monumentelor
F. Petrov”[11].
La 17 august 1959, Arhiepiscopul Nectarie din nou depune un raport (cu nr. 2616), Sanctităţii Sale Patriarhul Alexei. Ierarhul face recapitulare a tuturor măsurilor luate până în prezent, amintind de toate scrisorile expediate la Patriarhie şi răspunsurile primite. În final, Î.P.S. Sa spune:
„... Consiliul de Miniştri al RSSM prin hotărârea din 4 martie 1959 a exclus Biserica „Sfântului Ilie” din lista monumentelor de arhitectură, în urma căreia Secţia de Arhitectură a Comitetului Executiv Orăşenesc, prin Arhitector Naumov P.F., în prezenţa Împuternicitului Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul de Miniştri URSS în RSSM a declarat verbal, că planul general de reconstrucţie al oraşului rămâne în vigoare, şi strada Gogol va avea continuare, iar pentru că după proiect strada intersectează centrul Bisericii „Sfântului Ilie”, acest locaş urmează să fie demolat.
În legătură cu acest fapt, nouă ni s-a propus, la indicaţia Arhitectorului Superior al oraşului să înălţăm un gard şi să separăm această parte a curţii, pentru că teritoriul, unde se află Casa Arhierească şi spaţiile locative, rămân pe locurile vechi.
După ridicarea gardului vor începe lucrările de demolare ale bisericii”[12].

Concluzii
Iată cât de uşor, şi fără multe vorbe, conducerea regimului comunist de atunci a rezolvat problema reconstrucţiei oraşului Chişinău. Soarta Bisericii „Sfântului Ilie”, au avut-o şi alte edificii administrativ-bisericeşti şi locaşuri de cult: Casa Arhiepiscopiei, Biserica „Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil” – Vechea Catedrala, Muzeul Bisericesc, Clopotniţa Catedralei ş.a.m.d.
Încercări, demersuri şi scrisori nu au putut opri procesul de reconstucţie a noului oraş şi a păstra monumentele de arhitectură moldovenească, de artă bisericească, şi de patrimoniu naţional.


[1] Vezi planşa nr. 1.
[2] Berechet Ştefan Gr. Biserica Sfântul Ilie // Comisiunea Monumentelor Istorice. Secţia din Basarabia. Anuar. – Chişinău, 1924. – p. 144.
[3] Brânzan Maria. Biserica Sfântul Ilie // Locaşuri sfinte din Basarabia. Ediţia I. – Chişinău: Editura „Alfa şi Omega”, 2001. – p. 117-118.

[4] Vezi planşa nr. 2.
[5] Vezi И. К. С. Несколько сведений о Свято-Ильинской церкви г. Кишинева // Кишиневские Епархиальные Ведомости. nr. 12 (1882). – c. 652-659.
[6] [Дело] Свято-Ильинской Церкви гор. Кишинева, Кишиневского района. Arhiva Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove (A.M.C.M.). Fondul „Biserici”. Dosar nr. 11/1952. (în continuare [Дело] Свято-Ильинской Церкви.).

[7] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 1.
[8] Vezi planşa nr. 3.
[9] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 2.
[10] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 3-14.
[11] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 16.
[12] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 20-21.

Pr. Maxim MELINTI,
magistru în istorie.