Monumentul celor trei martiri cu un destin aproape omenesc…

Luna august a anului 1917 a fost una nefastă pentru Basarabia. La 13 august moare în Spitalul Central din Chişinău tânărul preot-poet Alexei Mateevici (16.III.1888, Căinari - 13.VIII.1917, Chişinău), iar la 20 august sunt ucişi de către soldaţii bolşevizaţi alţi doi tineri, lideri ai mişcării naţionale, Simion Murafa (24.V.1887, Cotiujenii Mari, jud. Soroca – 20.VIII.1917, Chişinău) şi Andrei Hodorogea (1878, Slobozia Hodorogei, jud. Orhei – 20.VIII.1917, Chişinău).

Viața Spirituală din Basarabia în perioada țaristă (1812-1918)

Prot. Octavian MOŞIN 

Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice 

După războiul ruso-turc (1806-1812) a fost semnată pacea de la Bucureşti [1], iar Imperiul rus anexează pământurile de la est de Prut ale Moldovei, numite ulterior, în 1813 Basarabia. Iniţial, în acest spaţiu era imposibil de a întreprinde o schimbare radicală a modului secular de viaţă, do­mi­­nat de cutume străvechi, motiv pentru care, cel puţin la prima etapă extrem de delicată, administraţia ţa­ristă a conferit populaţiei băştinaşe din Basarabia un anumit grad de auto­no­mie, ce presupunea posibilitatea păstrării caracterului său naţional. În Basarabia ţaristă la momentul anexării ei către Imperiul Rus au fost nu­mă­rate 775 de biserici.

O nouă apariție editorială: Mitropolia Moldovei, cronica evenimentelor 2007-2012

Drept învăţând cuvântul adevărului… 

Nu treceţi cu vederea cele sperate de grija celor prezente. 

(Sfântul Vasile cel Mare) 

Tipărim acest album foto cu comentarii pentru a fixa principalele evenimente din cuprinsul Mitropoliei Moldovei în anii 2007-2012. Această apariţie editorială este prilejuită de aniversarea a 60-a din ziua naşterii Mitropolitului Vladimir, astfel şirul evenimentelor din anul curent este dat până la data de 18 august. 

Deşi cronica evenimentelor este prezentată pe larg în publicaţiile bisericeşti „Altarul Credinţei” şi „Curierul Ortodox”, fiind postate şi pe site-ul ofi cial al Mitropoliei: www.mitropolia.md, iar episcopiile îşi au mijloacele lor de informare, ne-am gândit să prezentăm evenimentele şi întrunirile la care a participat mitropolitul.

„Biserica ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)”

Lucrarea „Biserica ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)” semnată de Veaceslav Ciorbă a fost editată într-un număr de 500 de exemplare ce va fi distribuită în principalele biblioteci din Republica Moldova şi la schimb de carte cu alte instituţii de peste hotare, reprezentând o realizare istoriografică importantă care abordează probleme esenţiale din istoria Basarabiei.

Sursa: http://www.dprp.gov.ro

RAZĂ DE ILUMINARE CULTURALĂ ŞI SPIRITUALĂ

Primul periodic bisericesc din Basarabia, care a văzut lumina tiparului în perioada păstoririi arhiepiscopului Antonie Şokotov, este Chişiniovskie Eparhialnîe Vedomosti, organ oficial al eparhiei Chişinăului şi Hotinului din anul 1867, ediţie bilingvă, cu texte „în oglindă”, ruseşti şi româneşti. Apariţia bilingvă i-a fost însă de scurtă durată (până în anul 1871), fiind suprimată de succesorul lui Antonie, Pavel Lebedev, care a permis să apară doar versiunea rusească1.

Un loc distinct în istoria tiparului şi a presei periodice din Basarabia desigur o ocupă revista Luminătorul, organ oficial al eparhiei Chişinăului (1908-1944), „una dintre cele mai statornice reviste româneşti din Basarabia cu caracter religios şi moral, o tribună bisericească românească”2.
În perioada interbelică „presa bisericească din Basarabia n-a fost cu nimic mai prejos decât cea din vechea Românie sau din Transilvania”3. Aici amintim din nou revista Luminătorul, revista clerului basarabean, care şi-a continuat apariţia inclusiv până-n anul 1944, sub conducerea renumitului pr. Constantin Popovici.
O altă revistă bisericească, editată în acea perioadă a fost Misionarul – organul periodic lunar al Misiunii Ortodoxe Române, Secţia culturală a Consiliului Eparhial din Chişinău4. Primul număr al revistei a văzut lumina tiparului la 6 octombrie 1929, în preajma celui de al II-lea congres al misionarilor români cu omoforul Mitropolitului Basarabiei Gurie Grosu. Misionarul a avut ca scop primordial prezentarea materialului despre învăţătura şi dogma Bisericii Ortodoxe, precum şi diverse teme de ordin moral-spiritual şi educaţional. Am mai apărut şi altele: Însemnări creştine – revistă de orientări pastorale şi misionare (Bălţi, 1937-1940), Episcopia Hotinului – foaie oficială a acestei episcopii (Bălţi, 1926-1940) şi Biserica basarabeană, de aceeaşi eparhie (1942-1943), Buletinul Episcopiei Cetăţii Albe- Ismail (1923-1940 şi 1942- 1943), Raza – publicaţia „Uniunii clerului din Basarabia” de luptă şi atitudine românească 1931-1944), Studentul – revistă a Societăţii Culturale „Petru Movilă”, sub îngrijirea unui comitet de studenţi de la Facultatea de Teologie din Chişinău (1928-1933), continuată cu Gândul neamului (1933-1934) şi cu Tribuna tinerimii (1936-1938). Chiar şi elevii Seminarului Teologic îşi aveau publicaţiile lor: Limba noastră la Chişinău şi Luceafărul la Ismail, iar Liceul eparhial din Chişinău publica revista şcolară Ghiocelul – editată de Societatea Literară „Iulia Hasdeu”5.
În perioada interbelică mai remarcăm două reviste de mare prestigiu intelectual: Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău şi Arhivele Basarabiei.
Revista Societăţii Istorico-Arheologice
Bisericeşti din Chişinău a fost îngrijită şi publicată
de Societatea respectivă din 1909
până în 1939. Au apărut în total 24 de volume, extrem de valoroase, tratând un şir de probleme ale istoriei şi culturii românilor6. Arhivele Basarabiei a fost la sigur cea mai prodigioasă revistă de istorie şi geografie a Moldovei dintre Prut şi Nistru. A apărut între anii 1929-1938, sub conducerea prof. univ. Toma G. Bulat şi Constantin N. Tomescu. Majoritatea materialelor publicate: documente de arhivă referitoare la istoria Moldovei şi istoria religiei din ţinut, dispoziţii, hotărâri, scrisori şi declaraţii au ca autori diverse structuri de stat, dar şi persoane particulare7. Şi astăzi, mulţi cercetători ai trecutului pământului nostru folosesc Arhivele Basarabiei drept un izvor nesecat de informaţii şi documente, „privitoare la istoria Basarabiei şi a Bisericii româneşti de aici”8.
În anii `90, când societatea noastră a fost declarată democrată şi suverană, Bisericii Ortodoxe i s-a oferit posibilitatea să-şi rostească şi să promoveze dogma şi învăţătura sa nu numai de pe amvonul bisericesc, ci şi prin mass-media. În acest timp apar o serie de publicaţii bisericeşti: Datina Creştină, Curierul Ortodox, Alfa şi Omega. Primul număr al ziarul Curierul Ortodox a fost lansat în anul 1995. Este primul organ oficial al Mitropoliei Moldovei după 1990 şi trebuia să devină „un cristalizator în viaţa cotidiană a clerului şi credincioşilor, prin intermediul căruia s-ar putea face schimb de experienţă, de opinii cu privire la situaţia forurilor reprezentative ale clerului, obiectivele de iluminare şi creştinare a populaţiei din Republica Moldova; lupta, succesele obţinute împotriva curentelor, sectelor ce neagă rolul religiei şi al Bisericii etc.” (p. 53-54). Totodată, „ziarul urma să răspundă intereselor mai multor categorii de cititori, în paginile lui fiind publicate articole ce ţin de apărarea credinţei ortodoxe, de istoria, cultura noastră, de problemele cu care se confruntă societatea, materiale referitoare la educaţia religioasă în şcoală” (p. 55). Iniţial, ziarul apărea de două ori pe lună în limba română şi o dată pe lună în rusă. Începând cu 12 februarie 2002, apare şi varianta electronică a publicaţiei Curierul Ortodox: http://www.geocities.com/ cortodox.
Pe lângă activitatea publicistică, redacţia ziarului a organizat un şir de manifestări culturale şi educaţionale. Pe parcursul celor zece ani de activitate (1995-2005), Curierul Ortodox a desfăşurat o serie de concursuri pentru copii. În 1996, din iniţiativa ziarului a fost organizat, pentru prima dată în republica noastră, un concurs de desen pentru copii în ajunul Sfintelor Paşti, care s-a încheiat cu o frumoasă expoziţie la teatrul „Licurici” din capitală şi cu premierea laureaţilor (p. 69).
Redacţia a sprijinit şi a promovat ideea introducerii obiectului „Religie” în şcolile din republica noastră. În Curierul Ortodox a fost prezentă rubrica „Biserica şi şcoala”, unde au fost publicate 143 de articole în care era dezbătută problema instruirii religioase în şcoală (p. 73).
În prezent presa bisericească este în creştere, fiecare eparhie se bucură deja de ziarul său, iar unele protopopiate, parohii şi diverse asociaţii editează buletine informative.
Totuşi, presa religioasă rămâne „o specialitate pururea nouă şi neexplorată a mass-mediei, care se propune publicului, de cele mai multe ori, într-o formă autentică şi distantă de preocupările umane cotidiene. Despre receptivitatea şi sensibilitatea publicului la mesajele ei, putem concluziona după numărul de ziare, reviste, posturi media, existente în ţară. Existente – pentru că fără un public şi-ar pierde eficienţa, spre care e orientată comunicarea şi, respectiv, motivarea ei logică. Şi ca un mijloc de formare şi informare a opiniei publice, exercită un impact covârşitor asupra relaţiilor de interacţiune dintre societate şi Biserică. Cert este că în R. Moldova, la momentul actual, acest fel de presă se află încă la origini, din cauza barierelor impuse oportunităţii informaţiei bisericeşti în societatea „post-ateistă”, precum şi din cauza pierderii bazelor ei istorice”9. Lucrarea prezentată de noi, aici, a fost elaborată în cadrul secţiei „Istoria culturii” de la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Recenzată de prot. dr. Pavel Borşevschi şi dr. Igor Cereteu, cartea are următoarea structură: Preliminarii (p. 5-6); Studiu introductiv (p. 7-81), Catalogul articolelor publicate în „Curierul Ortodox” în perioada 24 iunie 1995 – 16 iunie 2005 (p. 83-161), Catalogul articolelor publicate în suplimentul „Logos” – organul Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi din Moldova (1997-2003) (p. 163-167), Bibliografie selectivă (p. 169-172), Anexă (p. 173-178) şi Indice de nume (p. 179-190).
Autorul cărţii, în acelaşi timp – redactor- şef al ziarului, dl Nicolae Fuştei, mărturiseşte că „deşi Curierul Ortodox a fost conceput ca organ de presă al Bisericii Ortodoxe din Moldova, totuşi trebuie să recunoaştem că publicistica ziarului nu s-a concentrat doar asupra problemelor de cult, or, tematica abordată în articole cuprinde un spectru larg de domenii. Drept argument pot servi accentele publicistice de manieră analitică sau critică cu privire la aşa aspecte ca morala, religia, relaţiile Bisericii cu Statul, Biserica şi şcoala, istoria şi cultura etc.” (p. 6).
Nicolae Fuştei este un neostenit savant şi cercetător al trecutului Basarabiei, slujitor „laic” al Bisericii lui Hristos şi dascăl al teologiei şi culturii româneşti. Prin numeroasele sale studii, publicate în volume personale sau colective, prin articole în cele mai prestigioase reviste de specialitate din ţară şi din străinătate, dl N. Fuştei aduce o contribuţie valoroasă în teologia ortodoxă, precum şi în disciplina istoriei medievale româneşti. Ţinuta sa academică şi totodată ascetică şi efortul conjugat pentru studiu au fost evidenţiate şi recunoscute de înalţi ierarhi, clerici, savanţi, studenţi şi oameni de rând.
1. Buzilă Boris. Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia. – Bucureşti: Ed. Fundaţiei Culturale Române, – Chişinău: Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa, 1996. – P. 49.
2. Matei Nina. Luminătorul // Chişinău. Enciclopedie. Editor Iu. Colesnic. – Chişinău: Ed. Museum, 1997. – P. 219.
3. Păcurariu Mircea. Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc. – Iaşi: Ed. Trinitas, 1993. – P. 116.
4. Misionarul // Chişinău. Enciclopedie. Editor Iu. Colesnic. – Chişinău: Ed. Museum, 1997. – P. 313.
5. Păcurariu Mircea. Op. cit. – P. 116-117.
6. Dron Ion. Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău // Chişinău. Enciclopedie. Editor Iu. Colesnic. – Chişinău: Ed. Museum, 1997. – P. 399-400.
7. Şpac Ion. Arhivele Basarabiei // Chişinău. Enciclopedie. Editor Iu. Colesnic. – Chişinău: Ed. Museum, 1997. – P. 47.
8. Păcurariu Mircea. Op. cit. – P. 117.
9. Dodul Marcel. Presa religioasă: un domeniu neexplorat al mass-mediei // Orthodoxia. – An. I (2002). – Nr. 1. – P. 12.

Maxim MELINTI, magistru în istorie

"LA MOARTEA VLĂDICĂI DIONISIE"

(Gala Galaction – „Zile basarabene”)

Arhiereul basarabean Dionisie Erhan a trecut la cele veşnice. L-au cunoscut, l-au preţuit şi l-au iubit fraţii basarabeni, dar cealaltă lume românească prea puţin. Vlădica Dionisie a fost vicar în Basarabia, a fost episcop plin la Ismail şi cîtva timp locţiitor la Curtea-de-Argeş. Prin Bucureşti nu zăbovea, pragurile autorităţilor nu le bătea. Cine îl vedea întîia oară, afară doar dacă nu era un mare psiholog, nu putea să ghicească cu cine are de-a face. Un călugăr sfios, îmbrăcat în haine aspre, mai totdeauna cu băerile unei traiste, înfăşurate pe mîna stîngă, şi cu mănăniile înfăşurate pe mîna dreaptă... La început mai purta şi potcapetul caracteristic clerului basarabean. Mergea încet, cu capul cam la o parte, era spînatic şi ţinea ochii în pămînt... Cîte parale puteai să dai pe acest călugăr provincial, evident venit în Bucureşti pentru cine ştie ce nevoie a mănăstirii lui!...

Dar acesta era vlădica Dionisie. Dacă aveai prilejul să-1 priveşti în faţă şi să-1 auzi vorbind, era o revelaţie. Ochii lui de o rară limpezime, fruntea lui albă şi înaltă şi cuvîntul lui neaoş românesc, izvorînd ca din cronici, îţi dovedeau o preţioasă şi aparte personalitate.

De aproape cincizeci de ani de cînd trăiesc eu în Biserica Românească şi printre sfinţii ei slujitori, credeţi că am văzut şi am studiat sute de exemplare clericale. Vlădica Dionisie era un eminent exemplar. Nu învăţase carte oficială niciodată. Fusese şi rămăsese fiul, călugărul şi, pe urmă, stareţul mănăstirii Suruceni. Şi cu toate acestea era un mare cărturar bisericesc. Nu mai vorbesc de Sfînta Scriptură pe care o ştia de dinafară, dar vorbesc de lungile lui cetanii, în limba rusească, de multele cărţi pe care le aprofundase în pacea mănăstirii şi îndeosebi de literatura patriotică.

Vlădica Dionisie era, însă, mai mult decît un puternic autodidact. Era un suflet dăruit de sus cu incomparabilul dar al credinţei. Era o inimă încinsă de focul; tainei creştine. Convorbirea lui, mărturisirile lui particulare şi liturgice aveau căldura şi sclipirile sfîntului jeratic, pe care-1 purta ascuns sub haina lui de aba călugărească.

Am avut norocul să stau în preajma acestui principe al credinţei creştine multe ceasuri. Dacă ceea ce vorbeam împreună ar fi fost lucruri despre lume şi despre oameni, s-ar cuveni să nu le pomenesc. Dar este tocmai cazul despre care vorbeşte Sfînta Evanghelie: „ceea ce aţi grăit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri” (Luca, 12, 3).

Va veni vremea cînd credinţa cea vie, devotamentul doctrinei şi pilda vlădicăi Dionisie Erhan să fie larg mărturisite şi propovăduite, spre fericita lui pomenire şi spre întărirea inimilor.

Azi, la cîteva zile după plecarea lui dintre noi, vom evoca acele serafice sfinte liturghii, pe care le prezida arhiereul Dionisie. Uneori, prea fericit, făceam şi eu parte din soborul liturghisitor, alte ori stam într-un ungher, priveam şi aşteptam să-mi sosească momentul predicii. Vlădica Dionisie, înconjurat de preoţi, conducea dumnezeiasca slujbă. Nu privea pe nimeni, nu mai făcea nici o observaţie, nu mai vorbea de cît cu Mielul lui Dumnezeu, pe care îl slujea şi căruia i se închina pînă la pămînt...

O, de cîte ori aş fi voit să adun la această privelişte înalt pilduitoare pe teologii, pe dascălii noştri şi chiar pe colegii arhiereului Dionisie!

Din fericire, este o lume întreagă basarabeană care îmi este martoră şi care, o dată şi o dată, va şti să ştie să spună multe despre acest fiu al neamului nostru şi despre acest arhipreot al bisericii Mîntuitorului.

Dionisie Erhan a avut un rol puţin cunoscut lumii mai depărtate şi o activitate lungă în zilele măreţe ale Unirii. În mănăstirea Suruceni, al cărei stareţ era, călugărul Dionisie Erhan aduna pe prieteni, sfătuia, hotăra... în ceasurile cele grele premergătoare. Toţi basarabenii patrioţi de acum un sfert de veac au fost dacă nu ucenicii, dar cel puţin bine sfătuiţii vînjosului patriot Dionisie Erhan.

Discreţia rară a acestui om şi umilinţa lui monahală au acoperit pururea şi au stins luminile arătării în vileag. Precum foarte puţini ştiu despre teologul care era, tot aşa şi despre inima lui românească.

A plecat dintre noi, cu acelaşi pas anonim, cu aceiaşi înfăţişare de călugăr prost, cu aceiaşi smerenie admirabilă, cu care trecea pe străzile capitalei noastre. A închis ochii în pacea păzită de sfinţii îngeri a mănăstirii lui de baştină.

Auză vrednicul arhiereu Dionisie, cînd va veni în faţa Cerescului Stăpîn: — „Bine, slugă bună şi credincioasă!; intră întru bucuria Domnului tău!” (Matei, 25, 21).


(In «Informaţia zilei», an. III, nr. 620,. din 29 septembrie 1943, p. 1) Gala Galaction – „Zile basarabene”

Biserica din Grinăuţi, ieri şi azi

Părintele Vasile Ferenţ, unul din preoţii de seamă ai bisericii din Grinăuţi-Moldova (sec. XIX)

În satul Grinăuţi-Moldova era un om, Coşuleanu Efrem. Omul acesta avea o fiică numită Frosea (Eufrosinia) preoteasă. Era singură la părinţi şi domnul Coşuleanu Efrem şi-a pus în gând să aducă în satul Grinăuţi-Moldova în funcţia de paroh pe ginerele său, care era preot.

Fiind bogat (avea circa 200 hectare de pământ, 500 gâşte, 100 de oi), majoritatea sătenilor îi erau fini şi fine. El s-a sfătuit cu dânşii să facă fiecare câte o plângere la Episcopia din Chişinău, precum că părintele Vasile Ferenţ nu face orânduielile cuvenite unui preot, ca să fie înlăturat din funcţia de preot paroh al bisericii cu hramul “Sf. Nicolae” din Grinăuţi-Moldova. Episcopia Chişinăului a reacţionat la plângerea creştinilor din Grinauţi- Moldova şi a trimis o comisie specială formată din 7 preoţi, cu scopul de a cerceta cazul.

La adunarea de obşte, care a avut loc în ograda bisericii din Grinăuţi-Moldova, fiecare plângere a fost cercetată în parte. Fiecare sătean explica în faţa comisiei episcopale plângerea sa. În cadrul adunării de obşte au fost discutate, nici mai mult nici mai puţin, 80 de plângeri, care erau ticluite împotriva părintelui Vasile Ferenţ.

Părintele Vasile stătea într-o parte de toată adunarea şi asculta întristat. La un moment dat, s-a apropiat de dânsul Nicolae Bădărău şi i-a zis: cinstite părinte, eu am să-ţi ţin apărarea. Preotul mirat i-a răspuns: toţi cu care am trăit bine, m-au trădat, dar cu tine Nicolae nu ne-am avut de bine, cum poţi tu acuma să-mi ei apărarea? Atunci Nicolae Bădărău a luat cuvântul în faţa întregii adunări şi a zis: Preacucernci părinţi, stimată adunare, toţi pe care i-aţi ascultat, 80 la rând, sunt necărturari, cum au putut ei să urmărească greşelile părintelui Vasile Ferenţ, fiind necărturari? Dacă părintele nu ştia rânduiala bisericească, nu ar fi susţinut examenele eparhiale şi nu ar fi fost trimis preot la noi în sat. Atunci preşedintele comisiei eparhiale i-a zis: domnule Nicolae, cât ţi-a plătit preotul ca să-i ţii parte? Atunci Nicolae Bădărău i-a răspuns: Preacucernice părinte, toţi preoţii sunt învăţaţi să ieie, dar să nu deie… Preşedintele comisiei s-a ruşinat de răspunsul bătrânului şi a pus punct discuţiei.

În urma acestei adunări, comisia eparhială, a hotărât restabilirea părintelui Vasile Ferenţ în funcţia de paroh al bisericii “Sf. Nicolae” din Grinăuţi-Moldova. Părintele Vasile a activat până în 1900, când a trecut la cele veşnice. A fost înmormântat în stânga bisericii din Grinăuţi-Moldova, mormântul părintelui Ferenţ s-a păstrat până astăzi.
Biserica din Grinăuţi-Moldova după anul 1900

În anul 1924, din satul Grinăuţi-Moldova a fost înaintat în Senatul Român, domnul Gheorghe Bădărău. Acesta, împreună cu Simeon Bădărău, Spiridon Anghel şi alţi creştini din localitate, au hotărât să reconstruiască biserica din Grinăuţi-Moldova şi în paralel să construiască alături o şcoală de 7 clase.

De la fiecare sătean s-a strâns câte 800 de lei pentru reconstrucţia bisericii şi construcţia şcolii. Oamenii care nu aveau suma respectivă, se răsplăteau în felul următor: agentul din sat Grimalschi vindea vaca, le cumpăra în loc un viţel, iar diferenţa de bani o dădea pentru biserică şi şcoală. În ciuda faptului că anul 1924 a fost un an secetos, totuşi sătenii n-au dat înapoi şi în anul 1925 a fost reconstruită biserica şi construită o şcoală modernă de 7 clase.

Din anul 1900 până în 1930, paroh al bisericii din Grinăuţi-Moldova a fost părintele Mihail Donos. Părintele Mihail Donos era un preot aspru şi cerea de la elevi să ştie la perfecţie cele trei rugăciuni începătoare, pentru ca să poată primi Sfânta Împărtăşanie. După 1930, preot devine feciorul părintelui Mihail Donos, părintele Andrei Donos. Acesta, la rândul său, primind o biserică nouă, s-a ocupat de corul bisericesc, selectând membrii corului din rândul elevilor şcolii de 7 clase din Grinăuţi-Moldova.

În timpul prigoanei comuniste (1944-1989)
În urma evenimentelor din 1944, părintele Andrei Donos se refugiază la Iaşi. În biserica din Grinăuţi-Moldova, bunelul Simeon Bădărău îl aduce din centrul raional Ocniţa, cu căruţa, pe părintele Vasile Moschiţchi.

În 1948, este numit în funcţia de paroh părintele Pavel din Mihălăşeni. Acest părinte, până în anul 1949, făcea o slujbă la Mihălăşeni şi una la Grinăuţi-Moldova.

Din iulie 1949 la Grinăuţi-Moldova a fost îndreptat părintele Gheorghe Moroşanu (originar din s. Clocuşna, Ocniţa). Părintele Gheorghe Moroşanu a păstorit în condiţii grele. Odată, în timpul Postului Mare, în anul 1952, a fost întâlnit de directorul şcolii şi secretarul de partid, care i-au zis: leapădă, măi, felonul ista şi hai cu noi la şcoală, vei preda muzica, noi ţi-om da salariu, vei merge cu noi la distracţii, în pădure, ţi-om da fete tinere, tot ce-ţi trebuie ţie. La ce rost să-ţi pierzi tinereţea cu 2-3 moşnegi în biserică. Preotul i-a zis unuia câine păros, iar celuilalt dobitoc umflat. Şi a intrat în biserică plângând. Atunci bunelul Simeon Bădărău l-a întrebat: De ce plângi, cinstite părinte? Iar părintele i-a povestit toate cele întâmplate. Eram de faţă când bunelul i-a zis: să vezi ci-o să fie cu dânşii.

În 1958, preoteasa părintelui Gheorghe Moroşanu (Liusia) îl convinge pe preot să treacă în Ocniţa. Dar în Ocniţa, pr. Gheorghe a slujit numai 6 luni, după care, din 1959 până în 1969, a fost deportat în Ucraina, în localităţile Klembovka şi Babcinţî, reg. Iampol.

În 1958, în satul Grinăuţi-Moldova este trimis în locul pr. Gheorghe Moroşanu, părintele Gheorghe Strugaru. La un praznic în Grinăuţi – Raia, în 1959, dascălul Andrei Solodchi a zis o frază, precum că lui i-a fost mai bine în timpul românilor, decât în prezent. La această frază i-a răspuns aspru Dumitru Colesnic: Ce, ţie nu îţi place puterea sovietică? Cu această întrebare discuţia a luat sfârşit.

Dumitru Colesnic a mers la Sovietul Sătesc şi a declarat ce a zis dascălul Andrei Solodchi. Preşedintele Sovietului Sătesc de atunci, tovarăşul Berco, a zis: trebuie de scris că preotul a zis, dar nu dascălul, şi, în acest fel, vom putea închide biserica din sat. Plângerea a fost înaintată pe numele părintelui Gheorghe Strugaru la Episcopia din Chişinău. Şi, astfel, părintele Gheorghe Strugaru a fost înlăturat din funcţia de preot paroh al bisericii din Grinăuţi-Moldova, biserica rămânând sub supravegherea starostelui Ion Lupu.

Starostele Ion Lupu şi cu bunelu Simeon Bădărău au păzit biserica timp de 29 de ani, până în anul 1988.
Fiindcă biserica trebuia să achite la “Raifinotdel”, secţia financiară, suma 1400 de ruble, Ion Lupu, împreună cu Semion Bădărău, au umblat prin sat, au strâns jertfă şi au plătit suma respectivă, iar banii rămaşi i-au folosit pentru vopsirea bisericii pe dinafară.

Într-o zi, moş Vanica Lupu (bunelul preotesei Mariana Gheras) a găsit uşa de la pălămăria bisericii deschisă şi a aflat că biserica a fost jefuită de nişte infractori necunoscuţi. Dar furtul nu a răcit inimile starostelui Vanica Lupu şi Semion Bădărău, dimpotrivă, ei iarăşi strâng jertfă şi vopsesc biserica pe dinăuntru şi ograda.

Autorităţile din Edineţ nu au reuşit să închidă biserica, pentru că în momentul când cinovnicii de partid au întreprins o vizită în parohie, ograda bisericii era plină de lume, care lucrau la repararea sfântului lăcaş. Cheile de la biserică au rămas la Semion Bădărău. După moartea lui, cheile s-au aflat la feciorul său - Alexei Bădărău. Pe parcursul acestor 29 de ani, toate necesităţile creştinilor le îndeplineau părintele Casian Coţaga şi starostele Alexei Bădărău.

Din 1985 până în 1988 biserica din Grinăuţi-Moldova a fost ajutată de părintele Fiodor din Dângeni, raionul Ocniţa. Părintele Constantin Ursachi de la Edineţ, aflat într-o vizită la Grinăuţi, le-a zis sătenilor: oameni buni, aici trebuie preot. Dumnezeu a auzit cuvintele blagocinului Constantin Ursachi şi în anul 1988 a fost îndreptat preot la biserica din Grinăuţi-Moldova părintele Gheorghe Plevan.

Construcţia bisericii de piatră din Grinăuţi-Moldova (1991-1995)
În anul 1991, la părintele Gheorghe Plevan a venit preşedintele colhozului, domnul Bobeico Constantin, împreună cu primarul de atunci, Serghei Nesteriuc, şi i-au spus: părinte, această biserică e veche, ar fi bine să zidim una nouă. Cum părinţii voştri v-au lăsat-o pe aceasta, aşa şi voi trebuie să lăsaţi ceva urmaşilor voştri.

Părintele le-a răspuns: nu avem bani pentru aşa construcţii. Atunci preşedintele colhozului i-a spus că dispune de 5 milioane de ruble şi cu aceşti bani ar putea începe construcţia bisericii. La care dl Nesteriuc a adăugat că şi primăria va da ajutor pentru construcţia sfântului lăcaş. La auzul acestor cuvinte s-a alăturat şi directorul de colectare a pâinii din Gara Rediul Mare, domnul Mihail Ursan. Dumnealui a dat ajutor 2 milioane de ruble. În acelaşi timp, Alexei Bădărău şi Petru Negritu au fost însărcinaţi din partea bisericii să strângă ajutor de la creştinii din sat, stabilind taxa de 50 de ruble de la fiecare persoană.

În anul 1995 biserica nouă a fost sfinţită de ÎPS Vladimir, Mitropolit al Chişinăului, în data de 26 noiembrie 1995. La sfinţirea bisericii au mai participat pr. Gheorghe Moroşan, pr. Vasile Plăcintă şi alţi clerici.

Biserica din Grinăuţi-Moldova de la 2001 încoace
Pr. Gheorghe Plevan a deservit parohia din Grinăuţi-Moldova timp de 16 ani, până în 2006. În anul 2001, PS Doremidont, Episcop de Edineţ şi Briceni, a trimis ajutor părintelui Gheorghe, pe diaconul Rostislav Gadâmba, iar ca dascăl - pe soţia diaconului (Veronica Gadâmba).

În anul 2005, diaconul Rostislav Gadâmba a fost hirotonit preot de către PS Doremidont în satul Maramonovca, Donduşeni.

În anul 2006, după o boală grea, pr. Gheorghe Plevan a decedat, fiind înmormântat de către un sobor de preoţi în frunte cu PS Doremidont, în faţa bisericii vechi din Grinauţi-Moldova.

După înmormântare, preotul Rostislav Gadâmba a fost numit în funcţia de paroh al bisericii cu hramul “Acoperământul Maicii Domnului” din Grinăuţi-Moldova.

Odată cu venirea părintelui Rostislav Gadâmba, începe reparaţia bisericii vechi. În anul 2001, biserica a fost gazificată şi vopsită pe dinafară. Astfel, biserica veche a fost transformată în biserică de iarnă. Dar aceasta avea nevoie de reparaţie capitală în interior. După moartea pr. mitrofor Gheorghe Plevan, pr. Rostislav Gadâmba a făcut un apel către credincioşii din Grinăuţi-Moldova, cu scopul de a strânge suma de bani necesară pentru reparaţia bisericii vechi. La apel au răspuns pozitiv mai mulţi oameni de bună-credinţă, printre care dnii Marcel Răducanu şi Anatol Rusu, fraţii Maranciuc, familiile Negritu, Ursu şi alţi creştini din localitate. În prezent se fac pregătiri pentru a acoperi cu tablă biserica veche. Toate lucrările se fac cu ajutorul sătenilor şi a creştinilor de pretutindeni.

În anul 2008 a fost acoperită cu tablă cupola bisericii de la clopotniţă de către Nicolae Căpăţână şi fraţii Maranciuc.

Vasile BĂDĂRĂU şi Mihail BORTĂ

Flux, Ediţia de Vineri Nr.200977 din 07 august 2009

BIBLIA DE LA CHIŞINĂU

BIBLIA DE LA CHIŞINĂU — BIBLIA ADICĂ SFÂNTA SCRIPTURĂ. Traducere integrală a Sfintei Scripturi în limba română efectuată la Chişinău, după originalele ebraic şi grec, de preoţii profesori Gala Galaction (Grigore Pişculescu) şi Vasile Radu, ambii profesori la Facultatea de Teologie din capitala Basarabiei.

Apare la Editura Fundaţiei Culturale Regale din Bucureşti sub îngrijirea profesorului academician Al. Rosetti şi este lansată în ziua de 10 noiembrie 1938, la împlinirea a 250 de ani de la tipărirea Bibliei lui Şerban Cantacuzino numită şi “Biblia de la Bucureşti”.

Titlu complet: “Biblia adică Sfânta Scriptură. Tradusă după textele originale ebraice şi greceşti, de Prof. Pr. Vasile Radu şi Gala Galaction. Cu o scrisoare adresată de traducători. Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938”.

S-a tipărit pe hârtie velină subţire (1376 plus 10 pagini) în exemplare de format mic uşor portabile. Biblia de la Chişinău este un strălucit monument de limbă românească, înalt apreciat de teologii şi oamenii de litere români.

Zaharia Stancu numeşte Biblia de la Chişinău “o capodoperă, asupra căreia istoria literaturii române nu poate să treacă“. Nicolae Popescu-Prahova a numit Biblia de la Chişinău “cunună a Facultăţii de Teologie basarabene”, iar autorizatul profesor Nicolae I. Nicolaescu de la Facultatea de Teologie din Bucureşti apreciază că aceasta “întrece în valoare exegetică şi frumuseţe literară toate traducerile anterioare şi constituie o piatră de hotar în istoria Bibliei româneşti”. Inşişi traducătorii precizează în Prefaţa la prima ediţie că au transpus textul biblic într-o limbă românească “aşa cum am deprins-o din gura mamei, aşa cum am învăţat-o în cărţile clasicilor români şi aşa cum ne-au impus-o astăzi, către mijlocul veacului al XX-lea, treapta ei de dezvoltare şi de îmbogăţire”. Gândul şi dorinţa traducătorilor Bibliei de la Chişinău au fost ca aceasta “să se răspândească şi în colibe şi în palate, şi pe mesele cărturarilor şi pe pupitrele studenţilor, şi printre iubitorii cucernici şi printre iubitorii de poezie”.

S-a tipărit în tiraje noi în 1939 şi 1940. Toate ediţiile sinodale ale Sfintei Scripturi în limba română ulterioare Bibliei de la Chişinău (1968, cu binecuvântarea Patriarhului Iustinian; 1982, cu binecuvântarea Patriarhului Iustin; 1988, cu binecuvântarea Patriarhului Teoctist) au la bază traducerea chişinăuiană a preoţilor profesori Gala Galaction şi Vasile Radu.

www.cubreacov.wordpress.com

Preotii refugiati din Basarabia: destine de martiri

Ziua de 28 iunie 1940 a ramas in istoria Basarabiei drept una cumplita, de rascruce, in care au fost schingiuite si desfiintate zeci de mii de destine ale unor oameni nevinovati.

Patruzeci si opt de ore in care trebuia sa te salvezi. Cele patruzeci si opt de ore au modificat soarta noastra. Prin cea de–a doua nota ultimativa a ministrului sovietic de externe, in patru zile, incepand cu orele 14.00, Basarabia trebuia evacuata. Pe 29 iunie 1940, in zori, tancurile armatei rosii au intrat in Basarabia. Trupele sovietice au trecut Prutul, punand stapanire pe orasul Herta si chiar pe o parte a judetului Dorohoi. In 48 de ore, teritorii importante erau sub controlul sovieticilor. Cele 48 de ore de calvar au adus oceane de lacrimi, au semanat moarte, durere, despartiri. Printre cei care au fost maltratati si supusi la umilinte au fost si sute de preoti.

Arhimandritul Felix Dubceac, originar din comuna Voloave, judetul Soroca, refugiat de la manastirea Rudi si adapostit la manastirea Sfanta Ana de la Rohia, apoi stabilit in Detroit, SUA, viata lui incluzand 50 de ani de slujire preoteasca, consemneaza: «In a doua inrobire a Basarabiei, Stalin a dat ordin sa fie deportati preotii din sate, iar manastirile sa fie prefacute in colhozuri si scoli komsomoliste. Toate icoanele si cartile din bibliotecile manastirilor sa fie arse. Limba si alfabetul slavon sa fie in toate scolile primare, secundare si universitare. Iar Visarion Puiu, cel dintai episcop de Hotin si Balti, apoi Mitropolit al Bucovinei, a trebuit sa paraseasca tara ca sa nu fie omorat de ocupantii bolsevici. Acest mare ierarh al Bisericii noastre, un mare sprijinitor al saracilor si studentilor romani, a suferit saracia fortata a exilului in Germania si Franta, departe de George Enescu si Constantin Brancusi, dar, mai insingurat si mai sarac decat cei doi compatrioti ai sai, avut–a loc intr–un cimitir din afara Parisului» («Evocari si marturisiri din urmarea lui Hristos», Detroit, 1994).

La fel de evocatoare sunt declaratiile facute chiar de preotii refugiati in ziua de 28 iunie1940. Iata declaratia 00222, ce apartine preotului Gheorghe Geamatan, refugiat din parohia Elisaveta, judetul Balti: «Pe 28 iunie, pe cand ma pregateam sa plec la slujba, pe la orele 17.00 am vazut pe strada Balti–Soroca tancuri rusesti si, la aproximativ o ora, la vreo suta de avioane rusesti au impanzit cerul deasupra Baltilor si satului. M–am intors acasa si, luandu–mi familia, am pornit pe jos spre Stefanesti. Cand am parasit satul, oamenii plangeau ca rusii ii ocupa. M–au oprit sa–mi faca perchezitie, desi enoriasii mei s–au opus. Oricum, am parasit parohia fara hrana, fara cai, fara a–mi lua ceva bani.»

Declaratia 00253 apartine preotului Teodor Armasu din parohia Galateni, judetul Hotin: «M–am refugiat pe 28 iunie 1940, prima zi de evacuare, parasind parohia pe la orele patru dupa masa, cand enoriasii m–au informat ca trupele sovietice au trecut Nistrul la Neverotoveni. Nu am avut niciun transport, trasurile si caii din comuna au fost sechestrati de autoritatile bolsevice. Nu a mai circulat niciun tren incepand cu ora trei in noaptea de 28 iunie, astfel am fost nevoit sa apuc pe un drum la intamplare. Traiam clipe de panica si disperare. Am plecat pe jos cu ceva bagaje in mana. Dar, fiind suferind si auzind huruitul tancurilor comuniste, care era asurzitor, am lasat si acel bagaj, bucuros ca pot scapa cu zile si trece peste Prut. In aceeasi zi, seara, am ajuns la Lipnic, unde in gara era un tren militar de evacuare… Astfel, pe 29 iunie 1940, la orele trei dupa masa, am ajuns la Iasi. Sotia, impreuna cu copilul de 7 ani, ramanand in Basarabia inca mult timp…»

Preotul Serafim Chicu, refugiat din parohia Sinesti, judetul Balti, declara: « In zilele de 30 iunie, 1 si 2 iulie 1940 am vazut si am simtit o atitudine fatisa antiromaneasca, pe drumuri, la fiece pas. s–au grupat bande care savarseau omoruri si jafuri, bolsevicii prezidau toate adunarile cu caracter antiromanesc» (declaratia 00159).

Parintele Sergiu Sofronie, paroh in comuna Dumitresti, judetul Soroca, face urmatoarea marturisire: «Sambata–dimineata am oficiat slujba in curtea bisericii din Dumitresti. In timp ce oficiam, avioanele rusesti brazdau cerul cu zgomotul lor asurzitor. Am stat la masa cu enoriasii mei, le–am dat ultimele sfaturi in calitatea mea de preot. Lumea s–a cuprins de cea mai mare durere si mahnire. Am venit acasa si mi–am impachetat partial cateva lucruri, mobila am dat–o locuitorilor din sat, iar casa am lasat–o la voia intamplarii… Arhiva am predat–o unui om de incredere. In zorii zilei, plangand ca un copil, am pornit pe jos spre Balti. Tot ce auzeam erau huiduielile rusilor despre romani… Drumul pana la gara Balti a fost umilitor, eram perchezitionat si interogat, mai nu m–au arestat. In gara am ajuns duminica, 30 iunie, pe 2 iulie am ajuns la Ungheni, iarasi interogatoriu, perchezitii si lovituri. Pe 3 iulie 1940 am trecut Prutul flamand, dezbracat, dar calvarul ramasese deja in urma» (declaratia 00220).

Sirul acestor marturii de–a dreptul cutremuratoare poate fi continuat. Am zeci de documente ce atesta tragedia din 28 iunie 1940. Multumesc istoricului care mi le–a pus la dispozitie!

Cei care au ramas sa slujeasca Sfantul Altar in bisericile din Basarabia au fost torturati si deportati, prigoniti de regimul sovietic. Preotul Alexandru Baltaga din Calarasi, judetul Lapusna, a ramas acasa. Nascut la 1861 in comuna Lozova, dupa absolvirea seminarului este numit paroh al Bisericii din Calarasi, unde a slujit pana in 28 iunie 1940. A fost un model al preotimii basarabene. A votat Unirea de la 1918, a fost decorat atat de biserica ortodoxa tarista, cat si de biserica ortodoxa romana. Ramas pe 28 iunie 1940 in Basarabia, este arestat in timp ce oficia Sfanta Liturghie. Este purtat prin inchisorile NKVD–iste, apoi deportat in Tataria, unde moare pe 3 august 1941. Astfel si–a incheiat viata martirica Alexandru Baltaga, la varsta de 80 de ani.

(Vezi: Preotii romani din Basarabia torturati de bolsevici, autor preot Vasile Tepordei.)

Istoria nationala e stiinta cea mai temeinica pentru intarirea constiintei de neam, e cea mai in masura de a lega si mai mult solidaritatea dintre azi si ieri, dintre trecut si prezent, de a adanci in sufletele noastre cultul stramosilor, pe care se sprijina taria si maretia unei patrii, atentiona Eugen Lovinescu.

Pentru martirii celor 48 de ore, pentru 28 iunie 1940, ca sa nu se mai repete, aprindeti o lumanare intru intarirea constiintei de neam …

Antonina Sarbu

Mănăstirea Căpriana - "Viaţa monastică şi măsurile de rusificare a mănăstirilor din Basarabia în a doua jumătate a sec. XIX - începutul sec. XX

Prima mentiune documentară a Caprianei este cea din 1420, când într-un hrisov al vremii mănăstirea este menţionată într-un act de stabilire a hotarelor unui boier. O a doua şi mult mai importantă menţiune documentară datează din 1429 - un uric prin care Căpriana primeşte statutul de mănăstire domnească din partea domnului Alexandru cel Bun. În acest act lăcaşul sfânt este numit „mănăstirea de la Vâşnovăţ unde este egumen Chiprian”. Aici se aminteşte că mănăstirea este ctitoria răzeşilor din satul Mereni. Fiica unui dintre cei mai de vază oameni ai locului şi nepoată a egumenului mănăstirii, Marena, avea să devină soţia domnului. Doamna Marena a dăruit mănăstirii un pretios epitrahil brodat între anii 1427 si 1431. Este cea mai veche broderie de acest fel cunoscuta pâna astazi. Pe ea erau reprezentate, pe lânga chipurile sfânte, şi portretele lui Alexandru cel Bun şi al sotiei sale.
După anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus (1812), mănăstirea Căpriana a trecut în 1813 în subordinea Casei Bisericii din Chişinău a nou formnatei Arhiepiscopii a Basarabiei, în fruntea căreia s-a aflat mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (1746 – 1821). Acesta a întreprins importante lucrări de restaurare a bisericii de piatră cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. În 1840 a fost ridicată o a doua bisercă a mănăstirii, cu hramul Sfântul Gheorghe, iar în 1903 o a treia biserică „de iarnă”, cu hramul Sfântul Nicolae.
Biserica Adormirea Maicii Domnului este edificiul principal al Mănăstirii Căpriana. Construită în secolul XVI, pe timpul domnitorului Petru Rareş, a fost reconstruită în primul sfert al sec. XIX de către mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Este o biserică de tip moldovenesc din piatră prelucrată cu pereţii tencuiţi la suprafaţă. Este de o importanţă internaţională. Ultima restaurare a fost executată în 1993.

Stareţii mănăstirii Căpriana 1775-1918
Arhimandritul Antim (1775-1811)
Mitropolitul Gavriiil Bănulescu-Bodoni (1811-1821)
Din 1837 mănăstirea Căpriana a fost cârmuită de stareţi, călugări de la Sfântul Munte Athos din mănăstirea bulgărească Zograful :
Igumen Ilarion (1837-1843) În 1840 a zidit o mică biserică de iarnă cu hramul „Sf. Mare mucenic Gheorghe” şi un corp de case cu două beciuri. Către anul 1918 această bisericuţă a fost prefăcută în trapeză.
Arhimandrit Metodie (1843-1859) Acest stareţ a început construcţia unui corp de chilii cu două nivele, dar nu a reuşit să-şi vadă lucrarea terminată, încetând grabnic din viaţă.
Ieromonah Teoctist (1859-1860) A sădit în apropiere de mănăstire o livadă mare de pomi fructiferi.
Arhimandrit Cosma (1860-1882) Sub conducerea acestui stareţ, în anul 1862 au fost finistate lucrările la corpul cel mare de chilii cu două nivele început de răposatul stareţ Metodie. După care a mai construit încă trei blocuri pentru chilii. A reparat iconostasul din biserica cea mare a „Sfintei Adormiri.”
Ieromonah Grigorie (1882-1890) Acest stareţ a reparat acoperişul bisericii mari. Prin mijlocirea şi cu aportul său a fost înalţată biserica de iarnă a schitului Condriţa.
Arhimandrit Teofilcat (1891-1916) Sub conducerea acestui stareţ, cu stăruinţa lui a fost construită biserica mare de iarnă cu hramul „Sf. Mucenic Gheorghe”. Pe banii jertfiţi de credincioşi a fost cumpărat un clopot mare de 182 de puduri. A făcut reparaţie la biserică, la corpurile de chilii. A construit apeduct pentru aprovizionarea mănăstirii cu apă. A construit moară, două hambare pentru pâine. A muncit mult pentru înflorirea spirituală şi materială a mănăstirii.
Ieromonah Iacov , rus 1916-1918 Acest stareţ nu a adus nici un folos mănăstirii. A făcut mănăstirii mai multe pagube., la plecarea sa, a vandut şi a luat tot ce a putut din bunurile bisericii.
În anul 1918 în această mănăstire se găseau Ieromonah Iacov , rus , după care a fost numit protosinghelul Gherontie Guţu, basarabean, 2 ieromonahi, 5 ierodiaconi, 13 monahi, 51 fraţi, 165 desetine de pământ.

fragment din "Viaţa monastică şi măsurile de rusificare a mănăstirilor din Basarabia în a doua jumătate a secolului XIX - începutul secolului XX" de doctorandă Rodica Neagu.

Gavril Bănulescu-Bodoni (1746 – March 30, 1821) Biography

Gavril Bănulescu-Bodoni (1746 – March 30, 1821) was a Romanian clergyman who served as Metropolitan of Moldavia (1792), Metropolitan of Kherson and Crimea (1793–1799), Metropolitan of Kiev and Halych (1799–1803), Exarch of Moldo-Wallachia (1806–1812), and Metropolitan of Chişinău (1812–1821), being the first head of the church in Bessarabia after the Russian annexation.

Early life

Born in Bistriţa, Transylvania to a family originating from Câmpulung, Bukovina, Bănulescu studied at the Kiev Theological Academy (1771–1773), then at the Greek-language academy in the Island of Patmos, Smyrna and Vatopedi (1773-1786).[1][2][3] At Patmos, he befriended Nikephoros Theotokes, a Greek cleric and enlightenment figure, with whom he taught at the Iaşi Academy in 1776.[2]

In 1779 he became a monk in Constantinople, then continued his studies in Patmos, returning to Moldavia in 1781 to be a preacher at the Metropolitan cathedral. Then, between 1782-1784, he taught philosophy and Greek language in Poltava, then in the Russian Empire.[4][3]

Clergyman in Moldavia

In 1784, Bănulescu-Bodoni returned to Iaşi to serve under Metropolitan Gavriil Callimachi, then moved to the diocese of Huşi.[2] In 1874 he was nominated to become a bishop of Roman, but the phanariote ruler declined his nomination.[3] After the second Russo-Turkish War began, he fled to Ukraine, together with the phanariot ruler of Moldavia, Alexandru Mavrocordat Firaris.[2] In Imperial Russia, he became the rector of the Poltava Seminary.[3]

In 1789, as Russians occupied the Danubian Principalities, Catherine II of Russia and the Holy Synod appointed Archbishop Amvrosii Serebrennikov of Ekaterinoslav to be the locum tenens Exarch of Moldo-Wallachia, naming in 1791 Bănulescu-Bodoni bishop of Cetatea Albă. The Treaty of Iaşi ended the military occupation of Wallachia and Moldavia, but prior to the Russian retreat, in February 1792, Amvrosii appointed Bănulescu-Bodoni the Metropolitan of Moldavia.[5]

Patriarch Neophytus VII saw the appointment a challenge to the authority of the Patriarchate of Constantinople and requested to the new Phanariot hospodar, Alexander Mourousis to demand Bănulescu-Bodoni's departure. Bănulescu-Bodoni refused to leave without a Russian imperial decree. The patriarch convened with local bishops to declare his seat vacant and to select a new Metropolitan.[5]

Neophytus VII also obtained an order from the Sultan to arrest Bănulescu-Bodoni, who was taken to Constantinople in June 1792. The Patriarch tried to give him a bishop seat in Greece, but Bănulescu-Bodoni refused to give up his Russian citizenship. He was freed after the intervention of Viktor Pavlovich Kochubei, the Russian ambassador to the Ottoman Empire.[5]

Clergyman in Imperial Russia

Bănulescu-Bodoni returned to Russia to become Metropolitan of Kherson and Crimea (1793-1799), then Metropolitan of Kiev and Halich (1799-1803) and in 1801, a member of the Holy Synod of Petrograd.[6]

Falling ill, Bănulescu settled to Odessa and Dubăsari, where he stayed until 1806, when he following the Russo-Turk War, the Russian Army occupied again the Principalities and he was once again named Exarch of Moldo-Wallachia. The Russian annexation of Bessarabia was acknowledged by the Ottoman Empire in the Treaty of Bucharest and Bănulescu was named in charge with organizing the archdiocese of Bessarabia.[6]

His proposal of the creation of a new eparchy was approved by Tsar Alexander I of Russia, whose ukaz of August 21, 1813 created a new "Archbishopry of Chişinău and Hotin", which included Bessarabia and the Kherson gubernya, including the cities of Odessa, Tiraspol, Ananiev and Elisabetgrad. The tsar allowed the eparchy to organize itself according to "local customs".[7]

The local boyars, lead by Bănulescu-Bodoni, petitioned for self-rule and the establishment of a civil government based on the Moldavian traditional laws. In 1818, a special autonomous region was created, which had both Moldovan and Russian as languages used in the local administration.[8]

In 1813, Bănulescu-Bodoni founded a Romanian-language seminary[9] and in 1814, a printing press. He also oversaw the building of the Chişinău Metropolitan Church (1817) and of the Soborul Cathedral. A Romanian translation of the New Testament was published in 1817 and the whole Bible in 1819 in Petrograd.[10]

Bănulescu died in 1821, and was buried at the Căpriana Monastery.[11]

Notes
^ Nistor, p.169
^ a b c d Batalden, p. 470
^ a b c d Păcurariu
^ Nistor, p.226–227
^ a b c Batalden, p. 471
^ a b Nistor, p.227
^ Nistor, p.227-228
^ King, p.21-22
^ Nistor, p.228
^ Nistor, p.230
^ Nistor, p.230-231

References
Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Humanitas, 1991. ISBN 973-28-0283-9
Charles King, The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Culture, 2000, Hoover Institution Press. ISBN 0-8179-9791-1
Stephen K. Batalden, "Metropolitan Gavriil (Banulesko-Bodoni) and Greek-Russian Conflict over Dedicated Monastic Estates, 1787-1812", Church History, Vol. 52, No. 4. (Dec., 1983), pp. 468-478.
Mircea Păcurariu, "Gavriil Bănulescu", entry in Dicţionarul Teologilor Români, Editura Univers Enciclopedic, Bucharest, 1996 ISBN 9739739148

ISTORIA BISERICII „SFÂNTUL ILIE” DIN CHIŞINĂU,

Istoria Bisericii „Sfântul Ilie” din Chişinău,
privind procesul ei de demolare



History of Church of Saint Ilia in the Kishinev,
Concerning to process on its destruction
Saint Ilia's church was considered as the most ancient temple which was in Kishinev.
Rich in furniture, quantity of rare and invaluable icons, a rare list on internal walls of a temple - it surprised all and bewitched not only the believing person, but also everyone coming here - the historian, the architect or the artist.
In the end of 60th years of XX century, according to the project on reconstruction of Kishinev, one of streets of capital should pass through the center of an ancient temple.
Neither letters, nor official reports, that have helped to keep this monument of architecture, treasure of national property and a Christian heritage.

Date istorice ale Bisericii „Sfântul Ilie” din Chişinău
Biserica „Sfântului Ilie”, se numără printre cele mai vechi locaşuri de cult din Chişinău[1].
Ştefan Berchet, bazându-se pe „Vedomostele bisericeşti” din 1812-1813 constată, că biserica a fost „clădită în anul 1808, având ziduri de piatră, acoperită cu şindrilă, cu vas, veşminte şi cărţi îndestulătore”[2].
După „Condica formelor de la ţinutul Lăpuşnei” putem constata că Biserica „Sfântului Ilie” a existat până la 1799[3], pentru că aici este numit paroh preotul Vasile Danilovici Bobeiko a fost hirotonit de P.S. Gherasim, Episcop de Roman, când acesta era Episcop de Huşi. De aici constatăm că biserica a fost zidită mult mai înainte, dar în lemn, iar în 1808, fiind rezidită în piatră, după stilul bisericilor moldoveneşti, mai cu seamă acelor din Chişinău: Buna-vestire, Sfinţii Arhangheli sau Catedrala Veche şi Naşterea Maicii Domnului.
Biserica avea formă de corabie, tipică vechilor biserici din secolul al XVII-lea. Clopotniţa bisericii avea 4 clopote, turnate în Moscova, cel mai mare având greutate de 480 de kg. Catapeteasma bisericii a fost cea mai bogată din toate câte erau în Chişinău şi era formată în patru rânduri de icoane[4]. Cele din primul nivel au fost împodobite cu îmbrăcămintea de argint. Pereţii din interior nu aveau chipuri de sfinţi, fiind înlocuiţi cu ornamente naturiste, lucrate în stil rusesc, cu culori blânde.
La fel şi Biserica „Sfântului Ilie” a fost înzestrată cu un număr foarte mare de cărţi vechi, întrebuinţate în cult bisericesc, acestea fiind în limbile română, slavonă şi greacă.
Primul paroh al bisericii a fost numit preotul Vasile Bobeiko[5].
În anul 1855 alături de biserică s-a deschis o piaţă, cunoscută sub nume de „piaţa Sfântul Ilie”, situată pe strada cu aceeaşi denumire.
După al doilea război mondial, capitala republicii a fost într-o stare nu atât de plăcută în viziunea conducerii de vârf. S-a propus mai multe proiecte de amenajare şi împodobire a Chişinăului. În această situaţie, prea multe locaşuri de cult, situate pe tot perimetrul capitalei nu făceau faţă unui oraş cu regim comunist, în care predomina ateismul. Astfel, perioada postbelică rămâne un răstimp al demolării bisericilor, caselor bisericeşti, care şi ei făceau parte din cadrul patrimoniului naţional şi cultural.

Corespondenţa între Arhiepiscopul Chişinăului şi a Moldovei Nectarie (Grigoriev)
şi Patriarhia Moscovei, privind procesul de demolare a Bisericii „Sfântului Ilie”
În Arhiva Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove (A.C.M.C.), în fondul „Mănăstiri” se află dosar cu nr. 11/1952, întitulat „[Дело – М.М.] Свято-Ильинской Церкви гор. Кишинева, Кишиневского района” (Dosarul Bisericii Sf. Ilie, or. Chişinău, r-nul Chişinău)[6]. Pe coperta cu creionul albastru scris „снята [с учета – М.М] и разрушена в 1960 году” (scoasă de la evidenţă şi demolată în anul 1960). Dosarul conţine câteva pagini, care reflectă într-o formă rezumativă procesul de demolare a unei biserici vechi din capitala Republicii Moldova.
La 19 iunie 1958, Arhiepiscopul Chişinăului şi a Moldovei Nectarie (Grigoriev, a păstorit eparhia Chişinăului între 07.06.1948-09.03.1969) înaintează un raport pe numele Sanctităţii Sale Alexei (Simanski), Patriarhul Moscovei şi a întregii Rusii:
„Cu smerenie aduc la cunoştinţa Sanctităţii Voastre că, potrivit declaraţiei verbale expuse de Împuternicitul Consiliului pentru afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul de Miniştri URSS în RSSM, precum şi a Arhitectorului Superior a oraşului Chişinău, Biserica Sfântul Ilie, care se află pe teritoriul Arhiepiscopiei, urmează să fie demolată, pentru că strada Gogol, care se opreşte în gardul Arhiepiscopiei, trebuie să se prelungească, conform planului general de reconstrucţie al oraşului.
Biserica Sfântului Ilie este monumentul de arhitectură moldovenească a sec. XVIII. Se află la balanţa Ministerului de Cultură al RSSM, care au afişat pe faţada bisericii placa memorială...”[7].
Placa avea următoare inscripţie în limba moldovenească şi rusă:
„Sovetul Miniştrilor al R.S.S. Moldoveneşti
Cârmuirea pentru treburile Arhitecturii.
Monumentul de arhitectură al veacului XVIII.
Este păzit de stat.
Biserica Iliinskaia.
Vătămările aduse monumentului se pedepsesc de lege”[8].
În continuare ierarhul spune:
„Conform primului proiect de reconstrucţie a oraşului Chişinău strada Gogol trebuie să fie prelungită după un anumit unghi şi să treacă pe lângă biserica noastră, iar după proiectul recent strada intersectează centrul bisericii, de aceea este necesar să fie demolată, fapt despre care cu smerenie raportez Sanctităţii Voastre, pentru că această măsură urmează să fie înfăptuită pe acest teritoriu în timpul apropiat”[9].
În baza apelului telefonic din partea Patriarhiei Moscovei, la 6 septembrie 1958 Arhiepiscopul expediază la adresa Departamentului Gospodăresc al Patriarhiei Moscovei scrisoare cu nr. 2866[10], la care se anexează următoarele acte solicitate:
1. Copia actului istoric al bisericii „Sfântul Ilie” din or. Chişinău, semnată de şeful Secţiei privind ocrotirea monumentelor de artă a RSSM, Poneatovski;
2. Scurtă informaţie din istorie despre Bisericii „Sfântului Ilie” (extras din „Buletinul Eparhiei de Chişinău”, nr. 12, an. 1882);
3. Foto-copie a planului general al or. Chişinău, regiunea străzilor Gogol şi Novo-Iliinscaia;
4. Planul general al or. Chişinău;
5. 7 (şapte) poze ale Bisericii „Sfântul Ilie” (exterior şi interior) şi a plăcii memoriale (anexa nr. 1).
Peste două luni de zile, Arhiepiscopul Nectarie primeşte răspunsul de la Departamentul Gospodăresc al Patriarhiei Moscovei cu nr. 915 din 10 noiembrie 1958, la este anexată schiţa reconstrucţiei oraşului Chişinău în regiunea Bisericii Sfântului Ilie. Preşedintele Departamentului sus-numit, Arhiepiscopul de Mojaisc Makarie (Daev) recomandă Arhiepiscopului Nectarie să se adreseze cu planul respectiv şi o scrisoare explicativă prin Împuternicitul Consiliului pentru afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS în RSSM, către Consiliul Orăşenesc şi Consiliul Republican pentru rezolvarea definitivă de proiectare a străzii Gogol.
Potrivit proiectului alcătuit la Moscova de N. Validner, care propunea alte poziţii de amplasare străzilor din centrul Chişinăului, încât se păstra „unicul monument al Moldovei începutului sec. XIX – Biserica Sfântului Ilie”.
Imediat după scrisoarea din 10 noiembrie, Patriarhia expediază altă scrisoare, din 24 noiembrie 1958, cu nr. 964, la care se anexează copia scrisorii Ministerului de Cultură a URSS din 15 noiembrie 1958 cu nr. 5-3570/6 referitor la conservarea Bisericii „Sfântului Ilie” în proces de reconstrucţie a oraşului Chişinău. Scrisoare are următorul conţinut:
„Preşedintelui Departamentului Gospodăresc al Patriarhiei Moscovei,
Arhiepiscopului de Mojaisk Makarie,
În baza scrisorii Dvs. din 30 septembrie 1958 cu nr. 820, Ministerul Culturii URSS s-a adresat către Consiliul de Miniştri al RSSM cu rugămintea de a fi păstrată Biserica „Sfântului Ilie” – monumentul arhitectonic din or. Chişinău, în perioada reconstrucţiei oraşului.
Şef-adjunct al Secţiei de Artă Plastică
şi ocrotirii monumentelor
F. Petrov”[11].
La 17 august 1959, Arhiepiscopul Nectarie din nou depune un raport (cu nr. 2616), Sanctităţii Sale Patriarhul Alexei. Ierarhul face recapitulare a tuturor măsurilor luate până în prezent, amintind de toate scrisorile expediate la Patriarhie şi răspunsurile primite. În final, Î.P.S. Sa spune:
„... Consiliul de Miniştri al RSSM prin hotărârea din 4 martie 1959 a exclus Biserica „Sfântului Ilie” din lista monumentelor de arhitectură, în urma căreia Secţia de Arhitectură a Comitetului Executiv Orăşenesc, prin Arhitector Naumov P.F., în prezenţa Împuternicitului Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul de Miniştri URSS în RSSM a declarat verbal, că planul general de reconstrucţie al oraşului rămâne în vigoare, şi strada Gogol va avea continuare, iar pentru că după proiect strada intersectează centrul Bisericii „Sfântului Ilie”, acest locaş urmează să fie demolat.
În legătură cu acest fapt, nouă ni s-a propus, la indicaţia Arhitectorului Superior al oraşului să înălţăm un gard şi să separăm această parte a curţii, pentru că teritoriul, unde se află Casa Arhierească şi spaţiile locative, rămân pe locurile vechi.
După ridicarea gardului vor începe lucrările de demolare ale bisericii”[12].

Concluzii
Iată cât de uşor, şi fără multe vorbe, conducerea regimului comunist de atunci a rezolvat problema reconstrucţiei oraşului Chişinău. Soarta Bisericii „Sfântului Ilie”, au avut-o şi alte edificii administrativ-bisericeşti şi locaşuri de cult: Casa Arhiepiscopiei, Biserica „Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil” – Vechea Catedrala, Muzeul Bisericesc, Clopotniţa Catedralei ş.a.m.d.
Încercări, demersuri şi scrisori nu au putut opri procesul de reconstucţie a noului oraş şi a păstra monumentele de arhitectură moldovenească, de artă bisericească, şi de patrimoniu naţional.


[1] Vezi planşa nr. 1.
[2] Berechet Ştefan Gr. Biserica Sfântul Ilie // Comisiunea Monumentelor Istorice. Secţia din Basarabia. Anuar. – Chişinău, 1924. – p. 144.
[3] Brânzan Maria. Biserica Sfântul Ilie // Locaşuri sfinte din Basarabia. Ediţia I. – Chişinău: Editura „Alfa şi Omega”, 2001. – p. 117-118.

[4] Vezi planşa nr. 2.
[5] Vezi И. К. С. Несколько сведений о Свято-Ильинской церкви г. Кишинева // Кишиневские Епархиальные Ведомости. nr. 12 (1882). – c. 652-659.
[6] [Дело] Свято-Ильинской Церкви гор. Кишинева, Кишиневского района. Arhiva Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove (A.M.C.M.). Fondul „Biserici”. Dosar nr. 11/1952. (în continuare [Дело] Свято-Ильинской Церкви.).

[7] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 1.
[8] Vezi planşa nr. 3.
[9] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 2.
[10] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 3-14.
[11] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 16.
[12] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 20-21.

Pr. Maxim MELINTI,
magistru în istorie.

Câteva note despre „cazul Gurie” şi „cazul Ciceagov”

M-a uimit foarte mult, recent, un tânăr cărturar şi patriot, precum îl cunosc, când s-a pronunţat negativ în privinţa Arhiepiscopului de Chişinău şi Hotin, Serafim (Ciceagov), care a slujit la catedra din capitală din toamna anului 1908 până în primăvara anului 1914. Am rămas uluită, zic, de această atitudine mai puţin binevoitoare, deoarece, răsfoind colecţia ziarului „Kişinevskie Eparhialinâe Vedomosti” din perioada când ÎPS părăsea Chişinăul, am constatat că mai multe pagini din publicaţie sunt pline de scrisori de mulţumire din partea clerului şi a mirenilor, pentru munca pe care el a depus-o în folosul Eparhiei. Mai cu seamă că acum ştim că Mitropolitul Serafim (Ciceagov) a fost canonizat ca mucenic, în anul 1997, de către Biserica Ortodoxă Rusă.

Ceva claritate pentru mine, în acest sens, a introdus lectura cărţii „Mitropolitul Gurie. Misiunea de credinţă şi cultură”, o culegere de articole şi studii despre Mitropolitul Gurie (Grosu) al Basarabiei, îngrijită şi coordonată de doamna doctor conferenţiar Silvia Grossu. În volum sunt incluse o serie de articole, scrise cu ceva timp în urmă, de către dl Boris Buzilă şi regretatul Mitropolit Nestor Vornicescu. Unele dintre ele vorbesc despre faptul că Arhiepiscopul Serafim îl privea cu ochi nu prea buni pe ieromonahul Gurie.
Intriga, care-i evidentă, m-a şi făcut să mă aşez la masa de scris şi să aştern aceste rânduri. În cele ce urmează, o să încerc să scot în relief unele momente din istoria noastră comună, care mi s-au arătat astfel, stând „pe puntea mea de vedere”, şi să trasez alte căi care ar duce la înţelegere mai bună a „Cazului Gurie”.
Scoaterea din epocă a personalităţii e o greşeală
În chiar publicaţia FLUX, la 8 februarie curent, scriitorul şi cercetătorul literar Iurie Colesnic accentuează exact ceea ce este absolut necesar să facem de fiece dată când abordăm asemenea aspecte: „Cred că în problema personalităţilor controversate ale istoriei trebuie… să nu comitem cea mai mare greşeală, scoaterea personalităţii din epocă”.
La fel de utile îmi par spusele profesorului universitar, doctorul Ion Ţurcanu, pe care le-am spicuit din culegerea deja amintită: „Constatăm acelaşi clişeu caracteristic pentru cultura noastră publică: cineva (re)lansează numele unei anumite personalităţi, necunoscând nici el, de regulă, altceva decât numele şi poate încă două-trei fapte ce caracterizează acest nume…”.
Dna Silvia Grossu spune că a început să se ocupe de cercetarea biografiei Mitropolitului Gurie deoarece ÎPS i-a intrat în inimă. Totuşi, autoarea este rudă cu ÎPS Gurie. Eu, la rându-mi, de ce aş face-o? Să mă explic.
Buneii mei nu o dată s-au întâlnit cu Înalt Prea Sfinţitul. Remarc pe această cale că, în secolul al XIX-lea, când bunelul meu, Ioan Ivancov, era seminarist în clasele superioare, Gheorghe Grossu abia începea să studieze la Seminar.
Celălalt bunel, Sava Ojoga, nu odată a primit binecuvântarea Arhiepiscopului Gurie, atunci când făcea parte din „Consiliul superior eparhial”, compus din 12 membri (a se vedea: Boris Buzilă, „Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia”, paginile 119 şi 151).
Scutiţi de a-i vedea pe noii „roşii”
Nu sunt sigură, caut dovezi, dar cred că ÎPS Mitropolit Gurie a fost printre cei care l-au petrecut, în anul 1930, în ultimul lui drum, pe Sava Ojoga. Aşa cum l-a petrecut şi pe economul stavrofor, parohul bisericii „Bucuria tuturor scârbiţilor” din Chişinău, N. Laşcov, în anul 1933, fapt despre care se poate citi în revista „Luminătorul”.
Şi bunelul Ioan, şi ÎPS Mitropolit Gurie au plecat la Domnul în anul 1943. Mitropolitul era în acele clipe deja în Vechiul Regat, la mănăstirea Cernica, a murit „în patul său”, măcar că era la spital, şi a fost petrecut spre odihna de veci cu onoruri naţionale.
Bunelul Ioan era la Chişinău, a decedat înainte ca toată familia noastră să ia calea refugiului în Regat şi, Slava Domnului, a fost „prohodit” de trei preoţi şi înmormântat la Cimitirul central, în grilajul de familie.
Se vede că Bunul Nostru Dumnezeu i-a iubit pe ambii, scutindu-i de a vedea ce s-a întâmplat cu Regatul Român după finele celui de-al doilea Război Mondial.
Bunelul Ioan ţinea mult la Moscova, unde a fost student la Institutul Agricol între anii 1899-1903, dar, Slava Domnului, nu a văzut ce fel de „roşii” au venit să ne „elibereze”. O asemenea atmosferă de „victorie comunistă” ar fi fost de nesuportat în cazul unui om care în viaţa sa depunea jurământul Unui sau Altui Rege.
Revenind la o biografie
Deci, tânărul şi talentatul Gheorghe Grosu absolveşte cu brio toate treptele de studii şi, la vârsta de 25 de ani, începe lucrul său în calitate de misionar eparhial. Tot din acel moment, începe şi noua lui viaţă, cea de călugăr. Dar proaspătul ieromonah nu stă închis în chilia sa, obligaţiunile de serviciu îi sunt răsplătite cu un salariu de la eparhie, fapt pentru care este dator să plece în mai multe deplasări misionare. Pe acest făgaş, ieromonahul are nevoie de material propagandistic, de aici şi se trage interesul lui pentru reactivarea tipografiei eparhiale. În această perioadă, Sfinţia Sa cheltuieşte tot ce poate din salariu, pentru a procura un motor, mai târziu plăteşte din propriul buzunar costul multor acte de binefacere. Prin urmare, chiar de la începutul activităţii sale, ÎPS Gurie dă dovadă de generozitate şi de lipsă totală de interes de a acumula bani întru necesităţile personale.
Tânărul şi energicul ieromonah desfăşoară mai multe acţiuni fructuoase, dar Arhiepiscopul Serafim le stopează. Accentuez: nu-l mustră, nu-l izgoneşte, ci îl ridică la rangul de arhimandrit, oferindu-i posibilitatea să fie stareţ la o mănăstire, ce-i drept, situată ceva mai departe de Chişinău. Ce să-i faci, asta-i regula: viaţa monahală are la baza ei, în primul rând, „ascultarea”.
L-a „surghiunit” Arhiepiscopul Serafim pe arhimandritul Gurie? După mine, NU. Dimpotrivă, l-a ocrotit de o posibilă istovire fizică, l-a trimis încolo pentru a acumula experienţă şi l-a păstrat pentru o viitoare, mai grea, misiune. Or, tipărirea „Luminătorului” a rămas în seama altora, care au activat la fel de bine.
Nicolae Iorga spunea: „Pe umerii popii Gurie a stat întreaga luptă pentru limba română în Basarabia”. Este o metaforă, dacă vreţi – o parabolă, ba chiar o hiperbolă. Dar dacă de limba română avea nevoie doar o personalitate, cum putea ea învinge, de una singură, în această luptă? Aici e şi cheia a tot ce se făcea la acea vreme. Or, această necesitate era simţită de cu mult mai mulţi oameni, iar în al doilea rând – şi luptătorii, fie şi din umbră, pentru această cauză erau deloc mai puţini.
Începutul carierei de Arhiepiscop, iar ulterior de Mitropolit, a fost, de asemenea, unul strălucit pentru PS Gurie Grosu.
De ce totuşi a apărut „cazul Gurie”?
În toate textele din culegerea îngrijită de Silvia Grossu, care se referă la „cazul Gurie”, sunt analizate mai multe versiuni. Vreau să lansez şi eu una, în măsura în care am înţeles „epoca”, urmărind, an după an, colecţiile publicaţiilor „Kişinevskie Eparhialinâe Vedomosti” şi „Luminătorul”, inclusiv „Mijlocirile” ÎPS Gurie.
Astfel, cred, Regatul Român, după încheierea primului Război Mondial, nu mai era cel pe care tânărul Gurie îl vizitase în 1904, dar nici cel cu care Basarabia s-a unit în 1918. Între timp, a plecat la Domnul înţeleptul Rege Carol I, a revenit în lutul veşniciei devotatul misiunii sale, Regele Ferdinand I, pe tron rămânând moştenitorul care nu vroia să se consacre aceleiaşi sarcini foarte grele, de a avea grijă de popor. Şi Europa căpăta o nouă înfăţişare: ea se laiciza. Comunismul „ştiinţific” a biruit în Rusia, dar cele trei surse ale lui îşi trăgeau rădăcinile din Franţa, Anglia şi Germania.
A început să se laicizeze şi România Mare. Legile Regatului deveniseră şi ele altele. În atare condiţii, mă întreb, cum putea rămâne indiferent un Mitropolit ortodox faţă de, să zicem, un decret precum „Deciziunea Ministerială Nr. 24.536 din 29 mai 1928 despre secte”? Citez: „…în conformitate cu art. 24 al legii pentru regimul general al Cultelor, promulgată cu Înaltul Decret Regal nr. 1093 din 12 aprilie a. c., Decretăm următoarele cu privire la asociaţiile religioase: Art. 1. Este cu desăvârşire interzisă orice activitate a următoarelor asociaţiuni religioase (secte): 1)….5) Penticostaliştii, 6) Inochentiştii. Art. 2. Asociaţiunile adventiste de ziua a şaptea şi asociaţiunile baptiste se vor bucura de toate drepturile şi libertăţile pe care Constituţia le acordă. Ministru (SS) Al. Lapedatu”. (A se vedea: „Luminătorul”, anul 1928, nr. 15-16).
Serbarea punerii în aplicare a legiuirilor Patriei-Mume, extinse în Basarabia, s-a desfăşurat la 4 iunie 1928, fapt care, de asemenea, poate fi desprins din sursa citată.
Mă întreb din nou, cum putea un luptător prin vocaţie împotriva tuturor sectelor să trăiască liniştit în acele timpuri? Înainte de primul Război Mondial, Biserica era responsabilă de documentaţia privind naşterea, căsătoria, decesul omului. Ei bine, şi acest proces a fost laicizat. S-au creat organele „starea civilă”. Ce făcea, în atare condiţii, Mitropolitul? Scria „Mijlocirile”.
Alte măşti şi altă scenă
Citez iarăşi „Luminătorul”, nr. 17, anul 1930: „Mijlocire către Prea Fericitul Patriarh, în privinţa persoanei care dă numele pruncului nou-născut, cu nr. 10.601 din 12 august”. „…la oficiul primăriei, unde dau pruncului orice nume, la întâmplare, chiar ca: Neron, Deciu, Traian, Aurel, Mircea, Basarabia, România, Bistriţa, Luna, Steluţa, Dobrica, Nistru, ceea ce înseamnă o blasfemie în creştinism, sau alte nume papistăşeşti sau luterane.
Şi astfel pruncul rămâne fără un patron sfânt, iese din rândul fraţilor întru Religie şi aceasta el o simte cu durere când creşte…”.
Tot acolo, în acelaşi an, preotul Mihail Vasilache scrie: „Laicismul cotropitor este fără milă. Metodic, ne dă lovitură după lovitură”.
Într-adevăr, loviturile aplicate erau din ce în ce mai grele. La acea oră, din Mitropolia Basarabiei făceau parte trei Arhiepiscopii: a Chişinăului, Cetăţii Albe-Ismail şi cea a Hotinului. Fiecare dintre ele avea cancelarie proprie, ultimele două fiind subordonate Mitropoliei doar în mod simbolic. Astfel, Mitropolitului Gurie îi rămânea în subordine doar Arhiepiscopia Chişinăului, compusă din judeţele Lăpuşna, Orhei şi Tighina.
Numai Iustinian (Teculescu), în postura sa de Arhiepiscop al Cetăţii Albe-Ismail, deşi nu era originar din Basarabia, îşi demonstra stima sa faţă de Mitropolit şi era prezent la toate evenimentele mitropolitane.
Momentul când Mitropolitul Gurie i-a făcut observaţie Regelui Carol II, nu are nici o însemnătate pentru felul în care a derulat „cazul”. Regele era obişnuit cu părerea întregii ţări despre relaţia Majestăţii Sale cu o oarecare „Lupească” şi tocmai din acest motiv nu o lua în seamă.
Mitropolitul Gurie era incomod pentru mulţi reprezentanţi ai economiei româneşti, cei care „învârteau printre degete” averile Mitropoliei, pentru cei care dispuneau de bogăţii enorme, dar nu erau ortodocşi, într-o Ţară cu o misiune ortodoxă majoră. Slava Domnului că şi-a văzut nevinovăţia sa, declarată în judecată, că a decedat, chiar dacă şi prematur, în patul său şi că a fost petrecut la Ceruri cu toate orânduielile creştineşti.
Soarta Arhiepiscopului Serafim (Ciceagov) a fost mai tragică. Rămânând să trăiască în URSS, ÎPS a slujit cât a putut poporului rus, ca să nu rămână creştinii fără păstori. A fost arestat, eliberat, apoi iarăşi condamnat, ca în anul de tristă pomină 1937 să fie împuşcat şi aruncat într-o groapă comună. Până astăzi osemintele Înalt Prea Sfinţiei Sale aşa şi nu au fost găsite, dar pentru suferinţele prin care a trecut, a fost canonizat şi deja ne aparţine tuturor creştinilor.
Despre Leonid Ciceagov, devenit Sf. mucenic Serafim, am citit mult, ce-i drept, în limba rusă. Nu am talent de translator, de aceea nu încerc a mă aprofunda în misiunea sa pământească.
În nr. 5 al „Luminătorului”, din anul 1926, la pagina 14, care inserează articolul „Comunismul rus şi Creştinismul”, pot fi citite următoarele cuvinte ale lui Fenelon: „…Revoluţia bolşevică va dispare cum a început, prin o revoltă militară victorioasă, aşa prevede istoricul filosof Charles Savolea…”.
Aşa să ne ajute Dumnezeu, în largul Ortodoxiei noastre.
Olga Ojoga, pentru FLUX

Memoriile părintelui Antonie Cojocaru

Memoriile părintele Antonie: Copilărie, pe malul lacului Ialpug

Părintele Antonie Cojocaru, redactor Alexandru Cojocaru

Rândurile care urmează reprezintă mărturia scrisă spre sfârşitul vieţii de părintele Antonie Cojocaru, un basarabean cu o viaţă tumultoasă aşa cum au avut-o mulţi dintre cei de peste Prut. Părintele nu mai este printre noi. Textul a fost redactat de fiul lui, Alexandru Cojocaru, şi el pensionar acum, trăitor undeva la Piatra Neamţ, care are timpul, energia şi priceperea să depună mărturia necesară din propria sa viaţă viaţă, de descendent al unor refugiaţi basarabeni.

Începem însă cronologic cu povestea părintelui Antonie.

Alexandru Cojocaru a introdus textul în format electronic si a intervenit pe ici pe colo unde a simţit ca e nevoie de explicaţii. Textul său apare cu alte caractere.

Am decis împreună să împărţim în trei fragmente această poveste şi ea să apară peste vară în acest an (2005), ilustrate cu fotografii de familie, unele foarte vechi, altele mai puţin, dar oricum pline de relevanţă.

Aparent este o poveste obişnuită.

Cine ştie să citească printre rânduri, cu cât va afla mai mult, va avea toată dimensiunea unui destin care ar putea să fie generic, dar şi exemplar pentru calităţi aproape de negăsit în vremurile noi şi în primul rând prin conştiinţa drumului drept si a datoriei pe care o ai oriunde te-ai afla.

Vă mulţumesc pentru atenţia şi înţelegerea cu care veţi face această lectură. ( Mircea IVĂNOIU, iunie 2005)

Partea I

Eu nevrednicul preot pensionar Antonie Cojocaru, m-am născut în anul 1912 luna lui august ziua a 2-a în Comuna Barta Judeţul Ismail,( Basarabia) din părinţi foarte credincioşi - Eustaţiu şi Hristina. Am avut încă doi fraţi şi o soră. Un frate anume Constantin mai mare ca mine cu 7 ani, care a ajuns preot la parohia Dăeni-Tulcea, dar care a murit de tânăr. Alt frate, anume Mihail mai mic ca mine cu 3 ani, care ajunsese profesor la un liceu în Bucureşti, dar care şi el a murit. In viaţă mai trăieşte sora mea Vera care este cu 10 ani mai mică. Este şi ea pensionară, a fost profesoară. E văduvă şi are 3 fete de la 3 bărbaţi.

Comuna Barta este aşezată lângă lacul Ialpug. Mărimea lacului era de 8 km lungimea, şi de 50 km. lăţimea, iar adâncimea de aproximativ 25 – 30 m. Intre comună si lacul Ialpug e o fâşie de pământ largă de 1 km. – e o peninsulă, iar între comună şi fâşia de pământ e un mic lac care de multe ori seacă. Pe această peninsula oamenii au sădit o mică pădure de salcâmi.

Acolo lângă pădure aveam şi noi un sfert de hectar cu vie altoită. Acolo mi-am petrecut multe zile din copilărie. Când eram copii mici, ne lua tata cu el la câmp. Avea vreo 10 ha şi le muncea, singur cu mama mea. Când ne-am mai mărit, de 5 sau 6 ani, ne lua tata la prăşit porumbul – ne tăiam pe la degetele picioarelor cu sapa şi curgea sânge, iar tata ne zicea: pune ţărână şi trece. In adevăr trecea durerea şi rana se închidea, căci pe atunci nu erau chimicale, nu era nici gândacul de Colorado. Parcă si cartofii erau mai gustoşi. Abia aşteptam să vie ziua de duminică să ne ducem la lacul Ialpug să ne scăldăm sau să prindem peşte cu undiţa. Scoteam râme din grădină şi puneam câte una în undiţă şi de fiecare data prindeam câte un peşte mic, îl numeam Ghigor. Când umpleam traista cu peşte ne duceam acasă, iar mama abia ne aştepta să-i aducem peste. După ce-l curăţea, îl tăvălea în făină şi-l punea într-o tigaie şi-l prăjea, eu şi fratele meu mai mic numit Mişa, cu multă poftă îl mâncam cu sare si pâine. Tot cu Mişa mergeam pretutindeni.

O data ne-am dus să ne scăldăm la gârlă, căci aşa se numea lacul acela mic dintre comună si peninsula cu pădurea de salcâm. Am urnit o barcă de la mal şi repede ne-am suit întrânsa. Dar barca nu se mai oprea, se tot ducea spre adânc. Atunci eu am sărit din barcă îmbrăcat. Nu ştiam să înot, iar apa era de 2 m. Mă zbăteam şi strigam, iar hainele ude mă trăgeau la fund. Norocul meu a fost că tocmai un tânăr venea şi el să se scalde. Auzind ţipete, repede s-a dezbrăcat şi a sărit în apă să mă scoată. M-a scos tocmai când înghiţeam apă şi-mi dădeam sufletul. De acolo am plecat acasă galbeni şi speriaţi. Acasă mama m-a certat dar nu m-a bătut.

Altădată m-am speriat de nişte câini şi mama repede a chemat-o pe baba Maria, de m-a descântat de frică. Ţin minte că la uşa sobei, baba Maria, a aruncat o mână de făină şi s-au făcut nişte semne de parcă eram eu înconjurat de nişte câini. Apoi cu pumnii strânşi mi-a tot netezit capul, spunea şi nişte cuvinte neînţelese. Eu atâta am auzit: ,,baba bate câinii, baba lecuieşte” apoi a zis : „leacul fie ori nu fie, plata babei să se ştie”.

Altă data jucându-ne pe drum şi bătând vântul mi-a intrat în ochi un gunoi. Cât s-a mai muncit mama să-l scoată şi n-a putut, ne-a dat două ouă şi m-a trimis împreună cu Mişa, la baba Tasia, mare doctoroaie. Aceasta cum ne-a văzut, repede a alergat la poartă cu o cană de apă şi după ce şi-a clătit bine gura cu apă de două ori, a scos o limbă lungă şi mi-a băgat-o în ochi, apoi iarăşi şi-a clătit gura şi din nou mi-a vârât limba-n ochi şi mi-a tot răzuit ochiul cu limba până a scos gunoiul. Iar eu cu Mişa i-am dat cele două ouă şi i-am mulţumit căci aşa ne-a învăţat mama, să mulţumim .

Când nu ne luau părinţii la câmp, ne jucam prin grădină, mâncam agude şi zarzăre, iar seara mama ne făcea mâncare, tăia un pui de găină şi cu cartofi, ne făcea o mâncare ce o mâncam cu plăcere, căci era şi timpul când flămânzeam. Toata ziua ne jucam cu picioarele goale, iar iarna ne făcea tata opinci din piele de porc tăiat la Crăciun. Tot atunci ne făcea şi câte o căciulă nouă din piele de oaie, tăbăcită. Bucuria era mare, căci mama ne făcea din lână obiele ţesute de ea la război. Mai greu era, că nu ne puteam încălţa cu opinci si cu obiele. Tot mama era aceea care ne încălţa. Ghete ne cumpăra tata de la oraş, dar le purtam numai când mama ne ducea la Sfânta Biserică.

Când am împlinit 7 ani, m-am dus la şcoală. ( Barta era un sat destul de mic) . În sat erau 2 învăţători, un notar, un primar şi un preot. N-aveam doctor în sat, venea la o lună un sanitar de la oraş cu câteva tablete de chinină, căci multă lume era bolnavă de friguri. M-am îmbolnăvit şi eu de friguri şi Mişa, eram gata să mor căci temperatura fiind mare aiuream. Nu aveam termometru să ştiu ce temperatura aveam, dar arsurile erau aşa de mari, că mi se puneau pe inimă şi mă sufocam. După ce ne-am vindecat de friguri, eu am fost trimis să păzesc via de hoţi, adică dormeam la vie într-un cerdat ( observator) înalt de 2,5 m. iar Mişa si Vera care abia se născuse, s-au îmbolnăvit de angină şi a trebuit să-i interneze în spital la Ismail, unde au stat vre-o lună de zile până s-au vindecat.

La şcoală mergeam regulat, purtam o traistă mare pe gât, iar în traistă aveam o tăbliţă, un grifel şi pâine sau mămăligă. Dimineaţa mă încălţa mama cu opinci şi cu obiele, iar la prânz mă descălţam şi le puneam în traistă lângă tăbliţă şi grifel, căci pâinea o terminam. Mi s-a întâmplat o data în clasă, să mă uit în spate, la un băiat care râdea, şi învăţătoarea Vasiliu Caterina, imediat m-a scos din bancă şi m-a pus în genunchi şi a început să mă tragă de urechi şi nu s-a lăsat până nu mi-a dezbârnat urechea. Când a văzut că-mi curge sânge atunci m-a lăsat.

Acasă mama m-a văzut ca-mi curge sânge şi i-am spus ce am păţit, ea a certat-o pe învăţătoare. Scuza ei a fost că în ziua aceea nu a găsit pâine în sat, şi era foarte inervată, de s-a răzbunat pe mine. Eu eram, de altfel, un băiat cuminte şi nu mă băteam cu băieţii şi eram foarte ruşinos faţă de băieţii din clasă.

Dacă ne-am mai mărit, tata ne punea să mânăm caii în arman, care trăgeau o piatră mare zimţată ca să piseze năsada de grâu sau de orz. (metodă veche de trierat) Îi mânam în formă de cerc, când în dreapta, când în stânga ca să piseze năsada. Când treieram grâu, atunci afară de piatra cea mare de treierat, tata mai atârna şi un duien care tăia paiele şi făcea pleavă. După ce se luau paiele, se aduna pleava cu grăunţe şi tata începea vânturatul plevei. Se alegea pleava de grăunţe, iar eu si Mişa căram întâi paiele cu un etac mare la scârţa de paie, apoi după ce terminam cu căratul paielor ne venea rândul la pleava pe care o căram în samalâc ca să nu o ude ploile sau zăpada. Căram şi grăunţele câte puţin, cu saci mai mici, la hambar. Noaptea târziu se termina lucru armanului şi morţi de oboseală, adormeam buştean, ne lipseam şi de mâncare căci mama atunci era şi ea liberă şi se apuca de făcut mâncare. Încă nu se lumina bine, şi tata ne trimetea cu harabaua la câmp şi mai aduceam snopi de grâu sau năsadă de orz.

Caii erau mici şi blânzi, dar o data, coboram cu harabaua plină cu năsadă de orz de la deal spre vale şi ne-am răsturnat într-un şanţ cu gard de sârmă. Atunci a fost înştiinţat tata şi a venit şi mult s-a necăjit până a îndreptat harabaua şi a strâns năsada din şanţ. A strâns paiele, căci spicele de orz s-au risipit pe jos. Iată ce pagubă i-am făcut lui tata căci ajutorul nostru cu bune intenţii s-a dovedit nefolositor.

După ce descărcam năsada pe faţa armanului începea iarăşi vechiul nostru serviciu cu piatra cea mare de treierat şi învârtitul cailor în dreapta şi stânga.

Duminica ne lăsa să ne ducem la lacul, pe care noi îl numeam Ghiol, ca să ne scăldăm. Alteori ne trimetea cu căruţa plină de haraci să-i ducem la vie. Atunci ne cam supăram si-i ziceam lui tata: lasă-ne măcar duminica să fim liberi si să ne jucăm cu băieţii din sat, sau să ne scăldăm, sau să prindem peşte cu undiţa.

Tata era om bun şi luase parte la primul război mondial, a stat în tranşee mult şi a răcit la şira spinării iar acum umbla îndoit, aplecat sau strâmb cum îi zicea lumea: „State strâmbul”.

Dacă a văzut că nu poate lucra pământul, îl dădea în jumătate la alt plugar si primeam şi noi jumătate din recoltă.

Dacă am terminat şcoala primară cu chiu cu vai tata m-a adus la Bolgrad şi m-a înscris la liceu. N-am dat examen că întârziasem şi poate nici nu reuşeam, dar peste o lună de la începutul anului şcolar s-a mai înfiinţat la liceu o clasă, numită clasa I-a C. Atunci s-a anunţat prin sate că toţi care au copii ce au terminat 4 clase să-i aducă la liceu. A fost norocul meu, că tata îndată m-a adus la Bolgrad şi a căutat o gazdă şi a găsit una care mai ţinea doi băieţi în gazdă. S-a împăcat cu gazda, i-a plătit şi m-a primit şi pe mine împreună cu cei doi băieţi. Unul din ei era dintr-un sat vecin cu satul nostru iar altul era mai de departe. Cel din satul vecin se numea Cheloglu şi era lunatic, se scula noaptea din pat, descuia uşa şi se plimba prin curte noaptea pe lună plină. Uneori se ridica pe pereţii casei, pe acoperiş şi nu cădea, puterea lunii îl ţinea. Gazda dacă a aflat, a început să-i puie un lighean cu apă lângă patul în care dormea şi el, lunatecul, când se scula, călca în ligheanul cu apă rece şi se trezea.

In fiecare seara mă închinam înainte de culcare şi de frica lunatecului dar şi pentru că aşa învăţasem de la mama. Îmi amintesc că în fiecare sâmbătă mama ne spăla la cap şi apoi ne punea să stăm toţi în genunchi şi ea , Dumnezeu s-o ierte, ne citea Acatistul Maicii Domnului, ne învăţase şi Tatăl Nostru şi alte rugăciuni mai mici.

Acum la şcoală purtam ghete şi chiar dacă mi se cam rupeau, sau se desfăcea talpa, o legam cu sârmă mai subţire, iar de ciorapi nu mai spun nimic, că o pereche aveam şi până ne dădea vacanţă, chiar daca se rupeau sau se murdăreau îi purtam aşa.

În vacanţa de vară veneam pe jos acasă de la Bolgrad, erau 40 de km , iar iarna venea tata şi mă lua acasă. El se interesa la liceu cum învăţ dar profesorii nu-l încurajau şi-i spuneau că învăţ prost. E drept că nici cărţi nu aveam că nu aveam cu ce le cumpăra, şi învăţam pe apucate din cărţile altor copii. Rudele din sat auziseră că învăţ prost şi-i ziceau lui tata:”ţine-l Moş State pe negrul acesta la plug să-ţi fie ajutor la bătrâneţe”. Eu plângeam şi-i ziceam că dacă mă ia de la şcoală să mă ţie la plug am să fug de acasă, că mi-i ruşine de băieţii din sat că au să mă râdă.

In vacanta de vară acelaşi lucru cu treieratul şi la vie cu săpatul, la plug cu aratul. Ne mai trimetea şi cu oile la păscut în grădina de la marginea satului. Aveam şi noi 5 oi şi-mi dădeau necaz mare că oile fugeau una într-o parte şi alta în altă parte, iar mieii se amestecau şi behăiau într-una.

Îmi făcusem câte un caval dintr-o trestie, dar nu ştiam să cânt dintrînsul, nu eram talentat ca alţii.

Când ne trimetea la vie umblam şi prin pădurea de salcâmi după crăci şi cu ele reparam gardul la vie. Pădurea era plină de şerpi dar nu erau veninoşi, erau şerpi de apă ce fluierau când îi întâlneam – se temeau de noi şi noi de ei. Fratele mai mic Mişa era mai îndrăzneţ şi alerga după ei ca să-i omoare, iar eu eram mai fricos.

Ne mai trimetea tata şi cu caii la păscut în pădure, mai ales duminica. Îi împiedecam la picioare cu o funie să fim siguri că nu se duc departe şi că-i putem prinde. Venind spre casă într-o duminică călări cu caii de la păscut, în sat, a sărit un câine să ne muşte , iar calul pe care era suit Mişa , s-a speriat şi Mişa a căzut de pe cal în drum. Ce plânsete,… că era plin de sânge şi prăfuit. Am dat drumul la cai, de s-au dus acasă cu coada de căpăstru atârnată. Tata cum i-a văzut, s-a gândit că noi am căzut de pe cai şi repede a înhămat caii şi ne-a întâlnit pe drum şi ne-a luat în căruţă. De atunci Mişa a rămas cu o parte din bărbie mai lungă decât cealaltă. Aşa trecea vara şi toamna, iarăşi la şcoală.

La şcoală trebuiau alte cărţi, alte ghete, alţi ciorapi nu aveam cu ce le cumpăra căci tata abia îmi plătea gazda. De cămăşi nu-mi amintesc să fi avut două, căci grâul treierat vara, era dus la oraş şi vândut evreilor, care erau comercianţi şi cu preţul pe kilogram 60-65 de lei, nu putea să ne cumpere decât câţiva metrii de pânză Americă - era mai ieftină. Trebuia să-mi facă şi uniformă cachi. A cumpărat cu mare greutate, vreo doi metrii de stofă cachi, din cea mai ieftină şi s-a tocmit cu un croitor din sat , ca sa-mi facă o tunică mai potrivită şi una mai mică, din resturile ce rămâneau de la croit. Zis şi făcut, mi-au făcut doua tunici, una mai lungă şi una scurtă cu guler până la urechi. Le-am purtat şi eu cu bucurie că erau noi şi cred că cu ele am terminat liceul.

Pe atunci liceul se făcea cu 7 clase. Am fost vreo doi ani corigent, dar tot cu ajutorul lui Dumnezeu am terminat cele şapte clase de liceu, nu am fost repetent în nici o clasă. Se mirau părinţii, rudele şi chiar nu-mi venea să cred, că am terminat liceul. Urma să dau bacalaureatul. În prima sesiune nu am reuşit să-l iau dar nu m-am descurajat. Am plecat la Isaccea, la fratele mai mare care fusese preoţit pe seama parohiei Isccea şi acolo am stat toată iarna şi am învăţat lecţiile care se cereau la bacalaureat. Mai ales am învăţat la astronomie. Iar vara m-am dus iar la părinţi ca să fiu aproape de Ismail căci acolo se ţinea bacalaureatul. S-a întâmplat să vină acasă şi bunica de la mănăstirea Cilicu de Jos unde se călugărise cu numele de Maica Profira. Deci am plecat la Ismail însoţit de ea şi am locuit la Sfânta Episcopie la o rudă de-a ei, părintele Ciprian. S-a tot rugat ea si părintele Ciprian, ca să reuşesc la bacalaureat şi mare a fost minunea că am reuşit, nu cu medie mare dar bucuria a fost mare.

Toată vara m-am pregătit şi mi-am procurat toate actele necesare ca să mă prezint la Şcoala Militară în Bucureşti. Pe atunci Şcoala Militară era la Cotroceni. M-a dus o rudă de-a cumnatei mele, anume Matone la Bucureşti căci el lucra într-o unitate militară. Mi-a dat actele şi toate formularele ce se cereau şi mi-a plătit şi taxa de 30 lei. Dar peste o săptămână taxa se ridicase la 100 de lei, iar examenul se amânase peste câteva săptămâni. Nemaiavând bani pentru taxă, m-am întors înapoi la Barta la părinţi. Matone, cel ce m-a dus la Bucureşti, nu avea cum să mă trimită acasă. A oprit un militar când ne aflam în Cişmigiu şi l-a rugat, să-mi dea tunica lui să mă fotografiez cu ea ca militar şi apoi mi-a făcut carnet de militar şi ordin de lăsare la vatră, sau de concediu militar; şi aşa am ajuns cu trenul la părinţi de la Bucureşti, cu multă mâhnire, că nu am reuşit să intru la Şcoala Militară de la Bucureşti.