Icoane populare în Basarabia Secolul al XIX-lea

Icoana populară basarabeană din secolul al XIX-lea reprezintă unul dintre cele mai interesante fenomene artistice al mediului creştin ortodox, avînd particularităţi distincte, care s-au dezvoltat într-o ambianţă specifică a iconografiei din secolele precedente. Constituită într-o fază tîrzie a Evului Mediu, cînd în alte regiuni ortodoxeicoana cunoaşte un declin general, icoana din Basarabia, ca parte componentă a patrimoniului Moldovei medievale, cunosc o adevărată perioadă de înflorire în evoluţia sa. Dar acest apogeu nu s-a atins datorită existenţei unui proces integru, bine conturat al ambianţei culturale comune. Colecţiile muzeale de icoane ce se constituie în Moldova după anii 1970 şi care au fost colectate din mănăstirile şi bisericile închise sau distruse reprezintă un material neomogen şi insuficient studiat, care reflectă în mod neuniform dezvoltarea icoanei basarabene în secolele XVI-XIX. Cea mai valoroasă colecţie de icoane, cea a Muzeului Naţional de Arte Plastice, unde pe parcursul a 40 de ani au fost tezaurizateopere din diferite epoci, reprezintă, deocamdată şi cea mai completă prezentare a icoanelor basarabene din secolul al XIX-lea. Din aceste considerente a fost posibilăstudierea mai profundă a evoluţiei icoanei anume în această perioadă, care, în afarăde continuarea tradiţiilor din secolele precedente, reflectă şi noile interferenţe, noile influenţe, ce le apropie de arta pictorilor de formaţie academică. Îndeosebi se cere remarcat faptul că icoana basarabeană din secolul al XIX-leas-a dezvoltat pe fundalul permanent al războaielor ruso-turce, care de asemenea şi-aujucat rolul determinant în evoluţia şi finalizarea tîrzie a artei medievale în spaţiul basarabean. Suportul general al icoanei basarabene 1-a constituit icoana populară, cea mănăstirească, dar şi icoanele pictate de artiştii plastici, care îşi fac apariţia pe la mijlocul secolului al XIX-lea, dominînd arta religioasă către începutul secolului XX.

Tendinţele menţionate nu s-au manifestat simultan, nu au fost strict limitatecronologic. Ele au coexistat, suprapunîndu-se, purtînd amprentele celor mai diverse procedee plastice şi influenţe stilistice. Existenţa lor este demonstrată de prezenţa clarobscurului, preluat din arta occidentală, de elementele renascentiste, baroce sauclasiciste, pe de o parte, şi influenţa puternică exercitată asupra icoanei de gravura în lemn de la Trei Ierarhi din Iaşi şi de la mănăstirea Neamţ, pe de altă parte. Interferenţele invocate se fac simţite atît în creaţiile zugravilor populari, cît şi în mediul celor de la mănăstiri, cum ar fi Gherasim, Ioan Iavorschi, Iezechil şi Ioasaf, a căror operă a marcat evoluţia icoanei basarabene pe parcursul secolului al XIX-lea. Din a doua jumătate a acestui secol, poziţiile deţinute de zugravi sunt preluate de artişti cu studii speciale, care tratează arta icoanei ca pe un domeniu specific al tablourilor de gen. În acest context icoanele lui V.Alexandrov, P.Piscariov, F.Maleavin, P.Şilingovschi ş.a. încheie epoca tîrzie a artei medievale din Basarabia şi marchează începutul artei moderne.

Interesul pentru icoane a apărut în Basarabia după primul deceniu al secolului XX, dar niciodată nu a constituit elementul de bază al cercetărilor. Arhimandritul Gurie, V. Curdinovschi, P. Mihailovici, Şt. Ciobanu şi Şt. Berechet urmaţi de N. Ţiganco şi P. Constantinescu –Iaşi au reflectat în publicaţiile lor diferite probleme ce se referă la istoria monumentelor de arhitectură şi doar în ultimul rînd fac referinţe laicoanele basarabene. Acelaşi lucru predomină şi în ediţiile din perioada postbelică, semnate de A. Mansurov, M. Livşiţ şi K. Rodnin, care reflectă succint istoria artelor basarabene din secolul al XIX-lea, fără a se încerca să reconstituie dezvoltarea etapelor principale ale icoanei . Oricum, aceste apariţii editoriale, mai ales în timpurile sovietice, cînd bisericile şi aşezămintele monastice erau închise forţat iar podoabele lor confiscate sau arse perug, au avut rolul şi consecinţele lor, deschizînd calea ulterioară în studierea icoanei basarabene. Am putea vorbi la acest capitol doar de importanţa constituirii Fondului de artămedievală de pe lîngă Muzeul de Stat de Arte Plastice din RSSM (1968), care chiar dacă nu a fost pus în circulaţie la timpul său, a devenit unul dintre cele mai valoroase surse ale tezei de faţă. Însă şi momentul indicat mai sus, fără a fi citate sursele istorice, publicate pînăîn 1940 de Z. Arbure, I. Nestor, A.Boldur şi N. Popovschi, nu ar reflecta integralevoluţia domeniului abordat. De aceea, canavaua istorică, ca fundal al dezvoltării icoanelor, conturează mai clar tendinţele şi influenţele artei din secolul al XIX-lea.Pe acest fundal al războaielor ruso-turce în Basarabia s-a constituit o culturăspecifică, detaşată oarecum de rădăcinile sale anterioare, dar, totodată, lipsită şi de suportul unei noi situaţii în care s-a pomenit. Un imbold decisiv în această privinţă l-a avut activitatea mitropolitului G. Bănulescu-Bodoni (1813), care înfiinţează la Chişinău Tipografia Eparhială şi Seminarul Teologic (1814), urmate de refacerea mănăstirii Căpriana şi construcţia unor noi locaşuri de cult.
Astfel, între pauzele dintre războaie şi edificarea unor noi biserici s-a dezvoltat icoana basarabeană, operă a zugravilor populari, a celor mănăstireşti, continuată de artiştii plastici, care finalizează un ev mediu îndelungat şi „obosit”, după expresia cercetătoarei T.Voinescu. Acest secol de evoluţie tîrzie a icoanei basarabene poate fi convenţionaldivizat în două perioade, care corespund cu limitele temporale ale celor două jumătăţi de secol. Prima etapă şi respectiv – prima jumătate a secolului XIX a fost o perioadă a creaţiei zugravilor de meserie (mănăstireşti), ilustrată de operele lui Gherasim şi Ştefan, I. Iavorschi, Evtaf, Constantin şi Mardare, şi care se termină cu activitatea călugărului Iezechil de la mănăstirea Căpriana. Anume în mediul respectiv se observă o anumită distanţare faţă de formele iconografice ale icoanei şi se referă la utilizarea excesivă a reliefului pictat. Din cea de-a două jumătate a secolului XIX cunoaştem mai puţine nume de zugravi mănăstireşti. Varlaam zugravul şi ucenicul său de la Hîrjăuca, Onescu de la Dîşcova şi Ioasaf de la Noul Neamţ, poate cu excepţia acestuia din urmă, vor rămîneîn analele istoriei doar ca simple nume de călugări, amintite în cărţi, fără a mai fi descoperite şi operele lor.Dar tot în această perioadă în pictura religioasă se includ şi artiştii profesionişti printre reprezentanţii cărora sunt cunoscute numele lui V. Alexandrov din Năpădeni, M. Cojuhari din s. Bulboaca, A. Şilingovschi de la mănăstirea Hîrjăuca etc. Dar indiferent de perioada la care ne referim , vom menţiona, că în paralel, pe întregparcursul secolului XIX o bună parte din patrimoniul cunoscut al icoanelor aparţine zugravului popular. Dezvoltîndu-se concomitent în aceiaşi ambianţă icoana populară şi icoanamănăstirească nu au cunoscut în mod egal succesul şi aprecierile timpului, fiecaredintre ele avîndu-şi comanditarii şi destinaţia sa. În încheiere, în afară de evidenţierea interferenţelor stilistice şi comparative între diverse genuri ale artei medievale şi diverse areale geografice ale culturii ortodoxe se menţionează rolul şi importanţa punerii în circuitul valorilor artistice autohtone şi europene a icoanei basarabene din secolul XIX. Catalogul icoanelor, ultimul compartiment al tezei propune partea descriptivăa subiectului iconografic, urmărind evoluţia acestuia, localizarea fenomenului şi dezvoltarea lui într-un mediu geografic sau altul, accentuîndu-se caracteristicile principale ale izvoarelor literare şi ale imaginii picturale. În acest context cele 110 fişe de icoane reprezintă o modalitate enciclopedicăde abordare a celor mai valoroase opere artistice din secolul al XIX-lea din muzeele de arte plastice şi de istorie ale Republicii Moldova. Fiecare fişă conţine următoarea informaţie: - Autorul - Denumirea subiectului - Timpul în care a fost realizată opera - Dimensiunile indicate în centimetri - Suportul şi tehnica realizării - Localizarea (tezaurizarea) - Indicele de inventar - Provenienţa - Restaurarea efectuată, iar în unele cazuri, se fac trimiteri la sursele bibliografice, care nu sunt utilizate înpermanenţă şi vizează doar tipurile iconografice, care nu se repetă. Textul propriu-zis reflectă structura compoziţională a icoanei, sursele istorice ale programului iconografic, particularităţile coloristice şi procedeele plastice, maniera stilistică individuală ş. a. În cazurile, în care motivul respectiv se citează de mai multe ori, se fac trimiterile necesare, care completează informaţiile sau permit să efectuăm analiza comparativă a subiectului. Catalogul icoanelor cuprinde un vast areal geografic basarabean, reprezentînd mai ales patrimoniul din nordul şi centrul republicii, din bisericile de lemn sau de


29piatră, mănăstirile de unde au fost selectate şi tezaurizate în fondurile muzeale. Pentru exemplificare propunem următorul model : Vasile Alexandrov zugrav. Maica Domnului Eleusa. Anul 1859 106 x 67cmLemn, tempera Muzeul Naţional de Arte Plastice din Moldova. Nr. inv. 1628/18818 Provine din biserica Sfîntul Nicolae din s. Năpădeni (Ungheni) Restaurator: Nina Şibaev, 1983. Către mijlocul secolului al XIX – lea în Basarabia apar mai multe icoane pictate în manieră occidentală de artişti cu formaţie profesională. Opere conţinînd asemenea particularităţi au mai fost depistate la Ungheni (nr. inv. 2011/6255, s. Zastînca, Soroca (nr. inv. 1653/18843) ş. a. Diferenţa dintre ele se referă la faptul că V. Alexandrov acceptă o tratare specifică, îmbinînd canoanele iconografice cumăiestria artistului academist, realizînd în consecinţă un tablou de gen. Compoziţia icoanei cu înfăţişarea Maicii Domnului şi a Pruncului oarecum deviază de la tradiţie, scena fiind comprimată în partea inferioară. Accentele şi calităţile picturale se datorează tonalităţilor decorative ale veşmintelor Maicii Domnului (roşii şi albăstrui-verzui şi a fundalului vag, indefinit deocru-gri). Modelul iconografic are drept sursă scrierile hagiografice de pe timpul lui IoanDamaschin (cca 675 – 753) şi ilustrează strofe din imnurile mariale. Iconografia Eleusei derivă din compoziţiile cu Maica Domnului Hodighitria, Laudă Maicii Domnului etc. ( A se vedea şi Maica Domnului cu Pruncul pe tron de Evtaf zugravul, creată în 1810).Modelarea chipurilor este deosebit de fină, amintind vechea artă a icoanei bizantine din perioada Renaşterii paleologe. Această se datorează şi prin exteriorizarea unor senzaţii meditative în chipurile Măriei şi a Pruncului.

Stavilă Tudor, Autoreferat al tezei de doctor habilitat în studiul artelor, Chişinău 2004.

Misticul Teodosie Leviţchi din Balta Podoliei, - de 90 de ani, în aşteptarea canonizării…

Teodosie Leviţchi (1791-1845)

Până nu demult, personalitatea preotului Teodosie Leviţchi de la Balta, era o temă TABU în sânul Bisericii Ortodoxe ruse (Patriarhia Moscovei). În ultimii ani, la îndemnul mitropolitului Agafanghel de Odesa şi Izmail, au fost efectuate cercetări aprofundate, cu scopul de a elucida momentele „grele” din viaţa marelui mistic. În urma acestor cercetări, Î.P.S. Agafanghel, a avut dorinţa să meargă la Balta şi să deschidă personal, sicriul lui Teodosie. Mireasma şi integritatea trupului, l-au făcut pe vlădica Odesei să îngenuncheze şi printre lacrimi să exclame : „Părinte Teodosie, iartă-ne pe noi că te-am descoperit aşa de târziu!”
Celor care erau de faţă, Mitropolitul Agafanghel, a mărturisit că moaştele preotului Teodosie (163 ani de la moarte) sunt cu mult mai integre, decât moaştele Cuviosului Cucşa de la Odesa...


Din arhivele de la Odesa (Ucraina), aflăm că Biserica Ortodoxă Rusă (ţaristă) a pregătit canonizarea acestui preot încă înainte de revoluţie, dar în urma evenimentelor, care au avut loc în anul 1917, acest proces a fost stopat.
După 90 de ani de nedreptate şi uitare, în data de 6 martie 2007, Comisia Sinodală de canononizare, a Bisericii Ortodoxe din Ucraina (Patriarhia Moscovei), în urma unor dezbateri îndelungate, a hotărât canonizarea preotului şi marelui mistic ortodox Teodosie Leviţchi din Balta. Preşedintele Comisiei arhiepiscopul de Krivoi Rog şi Nicopol, Î.P.S. Efrem, în numele întregii adunări, s-a adresat întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ucrainene, mitropolitului Vladimir şi Sfântului Sinod de la Chiev, în legătură cu ridicarea în rândurile sfinţilor, a acestui mare preot ortodox.

Cine a fost preotul Teodosie Leviţchi şi ce influenţă a avut învăţătura sa, asupra poporului ?

Părintele Teodosie Leviţchi, a fost fiu de preot şi s-a născut la 11 ianuarie 1791 în satul Corâtnaia, aproape de oraşul Balta, când acest oraş şi toată această regiune se afla încă sub stăpânirea Poloniei. Întâia învăţătură, Teodosie a făcut-o acasă sub povaţa părintelui său. Când avea abia 13 ani, Teodosie a intrat la Seminarul Teologic din Cameneţ-Podolsc. În 1815 Teodosie a isprăvit învăţătura şi îndemnat de rectorul seminarului arhimandritul Gheorghe, avea de gând să intre în călugărie, pe urmă însă, primind binecuvântare de la arhiepiscopul Podoliei Ioanichie, s-a căsătorit şi s-a făcut preot la biserica sf. Nicolae de la Balta.[1]
Cel mai puternic mijloc, prin care preotul Teodosie exercita influenţa sa asupra ascultătorilor, era predica. Nu era o slujbă dumnezeiască, care nu ar fi fost însoţită de vre-o învăţătură din partea părintelui Teodosie. După cum putem judeca după acele câteva predici, care s-au păstrat din întâia perioadă a activităţii sale, propovăduirea preotului Teodosie, era lipsită de podoabele oratorice, însă în schimb izvora dintr-o religiozitate adâncă şi era pătrunsă de o rară căldură, care pătrundea adânc în inimile ascultătorilor, cu atât mai mult, cu cât preotul Teodosie îşi improviza predicile sale.
După moartea soţiei ( anul 1818 ) şi a maicii sale, rămas singur, Teodosie Leviţchi, s-a consacrat cu totul propovăduirii. Ideia principală, de care se ocupa părintele Teodosie în predicile sale, era apropierea venirii celei de-a doua şi a judecăţii înfricoşate.
Având adâncă credinţă în apropierea vremii de apoi preotul Teodosie stăruia să studieze acest eveniment pe temeiul sfintei scripturi şi a scris o lucrare întreagă - Despre apropierea înfricoşatei judecăţi, pe care a înaintat-o ţarului Alexandru I (1777-1825) prin ministrul Goliţân. Lucrarea preotului Teodosie a plăcut mult ţarului şi acesta, la 3 mai 1823, printr-o scrisoare trimisă de către ministrul Goliţân, l-a invitat pe părintele Teodosie la Petersburg.
De la Balta preotul Teodosie a plecat la 8 mai 1823. Poporul a fost uimit, când a aflat că pe iubitul lor preot vreau să-l ia din mijlocul lor, şi cu mulţimea veneau la păstorul lor iubit, atât la biserică, unde acesta a săvârşit ultima slujbă, cât şi acasă ca să ia de la dânsul ultima binecuvântare. Blagocinul, care a văzut toate acestea, a zis că pe Teodosie Leviţchi, îl petrec ca pe Sf. Ioan Gură de Aur.[2]
La Petersburg, preotul Teodosie a sosit la 20 mai 1823 şi după cum i-a scris ministrul teolog principele Goliţân, s-a oprit în casa episcopală la arhiereul din Tveri, - Iona. Acesta îndată a dat de ştire lui Goliţân despre sosirea lui Teodosie şi peste scurtă vreme, la el a venit ministrul. Preotul Teodosie, a produs asupra ministrului o impresie puternică, încât acesta a luat de la el binecuvântare, l-a aşezat alături de dânsul şi i-a povestit toată viaţa sa din copilărie până în vremea din urmă în toate amănuntele, atât de descoperit şi cu atâta sinceritate, cum creştinul nu poate face nici la spovedanie înaintea lui Dumnezeu.[3] Din partea sa Teodosie i-a dat ministrului o prescură explicându-i că deoarece însuşi Domnul Iisus Hristos şi-a ales pâinea ca un chip al său, şi dânsul Teodosie, îi aduce lui, ministrului, pâine. Teodosie a mai adăugat, că el în fiecare zi primeşte câte o bucăţică din ea şi toată vremea o are înaintea ochilor, ca să fim neclintiţi, tari şi statornici înaintea lui Dumnezeu.[4]
Pe ministrul Goliţân, preotul Teodosie îl vizita în fiecare săptămână, câte odată sau câte două ori. În curând a fost prezentat şi ţarului. Alexandru I, i-a spus că este foarte bucuros şi mulţumit cu munca lui înaintea lui Dumnezeu şi îi dă tot dreptul şi în viitor să-i aducă la cunoştinţă orice bine Domnul i-ar pune lui în gând. Totodată ţarul a adăugat, că dânsul nu vede şi nu cunoaşte astfel de oameni spirituali şi înzestraţi cu harul de sus, sau prin care marele fapte ale lui Hristos ar putea fi îndeplinite în lumea aceasta cu toată încrederea.
La Petersburg, preotul Teodosie a avut o întrevedere şi cu mitropolitul Serafim, cărui între altele i-a mărturisit că „un puternic îndemn lăuntric de la Duhul Domnului” a avut ca lege înaintea lui Dumnezeu, în munca lui şi în toate căile lui, şi acest îndemn la condus şi că opera, la care el se simte chemat prin harul lui Dumnezeu, este mare.[5] După ce mitropolitul şi ţarul au plecat din Petersburg pe vară, Teodosie a început să scrie împăratului, după dezlegarea primită, despre omenirea chinuită, despre îndreptarea bisericii pravoslavnice, chiar şi despre mari neajunsuri în starea poporului rus şi în ocârmuire, pe de altă parte, în vremea slujbei, a început să expună norodului ideile sale obişnuite, despre Judecata de apoi şi despre Împărăţia lui Dumnezeu.
La Petersburg preotul Teodosie prin activitatea sa a ajuns la mare popularitate şi se bucura de multă atenţie din toate părţile. Mulţi arhierei şi alte feţe însemnate, care veneau la Petersburg, socoteau de datorie să-l viziteze. Aşa între alţii, în septembrie 1823, l-a vizitat Dimitrie Sulima, arhiereul Basarabiei, care venise la Petrograd pentru a lua parte la şedinţele Sinodului.
Părintele Teodosie Leviţchi ducea o viaţă modestă, a renunţat să se folosească de masa arhierească şi de hainele oferite de ţar, şi împreună cu prietenul lui preotul Teodor Lisevici petrecea vremea în rugăciune, în citirea cărţilor corespunzătoare cu ideile lui religioase, ca „Сионский Вестник” – „Vestitorul Sionului”[6], Tălmăcirea Apocalipsei, operele lui Henrih Ştilling şi altele., Teodosie afară de aceasta se ocupa şi cu scrierea cărţilor religioase.[7]

În data de 7 noiembrie 1824, la Petersburg se începuse o mare, nemaivăzută inundaţie. În concepţia lui Teodosie, aceasta era începutul mâniei lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor. Cu astfel de idei, el într-o Duminică a şi ieşit înaintea norodului zicând că „ această groaznică inundaţie, n-a fost un efect simplu şi orb al naturii, ci propriu zis o lovitură a dreptei judecăţi Dumnezeieşti, care ne dă nouă după faptele noastre..., deoarece nici din partea stăpânirii duhovniceşti, nici din partea celei laice, nu se vede nici o mişcare spre pocăinţă, spre cunoaşterea relelor sale şi spre îndreptare înaintea lui Dumnezeu... Şi dacă creştinii nu se vor pocăi, nu vor înceta pedepsele Dumnezeieşti...[8]
În urma acestei predici, preotul Teodosie, în noaptea spre 11 noiembrie 1824, a fost exilat din capitală şi trimis ca frate la o mănăstire, pe insula Coneveţ[9] sub supraveghere, fără dreptul de a ieşi din mănăstire şi de a săvârşi slujba dumnezeiască, având îndatorirea de a lua parte şi la munca de câmp, când v-a fi chemat de călugări.[10]
Din mănăstirea Coneveţ a fost eliberat numai în 1827, sub ţarul Nicolae I, şi după o călătorie îndelungată prin Petersburg, Chiev, la 2 februarie 1828, s-a întors la Balta, a ocupat din nou locul la biserica sf. Nicolae şi şi-a reluat activitatea sa de odinioară, de propovăduitor şi povăţuitor al creştinilor.[11] Aici între altele preotul Teodosie avea de gând să facă o mănăstire de bărbaţi, dar n-a izbutit. Atunci din veniturile sale reduse şi în parte din jertfele păstoriţilor, a zidit un modest azil, unde îşi găseau adăpost mulţi săraci, orfani şi pribegi de toată starea. În anii 1834-1835 când bântuia foametea şi multe boli contaginoase, azilul lui Teodosie a adus mult folos multor sărmani.[12]
Cu multă râvnă ajuta preotul Teodosie pe toţi sărmanii din azil, însă, tot acolo dânsul a avut şi mari neplăceri, din partea unor oameni care abuzau de bunăvoinţa şi bunătatea lui.
Viaţa părintelui Teodosie la Balta era de aşa fel, încât nu numai creştinii ci şi evreii aveau mare respect faţă de el şi în multe cazuri veniau la el după sfat, fiind încredinţaţi, că nu vor auzi de la dânsul decât un adevăr.[13] A avut discuţii prin corespondenţă cu rascolnicii (lipovenii).
În Podolia, încă din timpul vieţii, preotul Teodosie Leviţchi era considerat sfânt. Marea dorinţă a părintelui Teodosie, era înfiinţarea în Balta a unei mănăstiri de bărbaţi. A scris o autobiografie în patru părţi.[14] Părintele Teodosie, după cum mărturiseşte singur, avea multe „presimţiri mângâietoare şi vedenii”[15]
La 9 martie 1845, după o muncă încordată plină de sacrificii, Preotul Teodosie Leviţchi a încetat din viaţă şi a fost înmormântat la cimitirul oraşului în cripta familiară, alături de soţia sa.
Cu moartea părintelui Teodosie Leviţchi nu s-a stins amintirea lui, dimpotrivă slava lui de păstor smerit şi evlavios din an în an creştea tot mai mult, şi chiar neplăcerile pe care le-a avut în viaţă, - exilarea din capitală, oprirea de a sluji altarului, urmărirea din partea autorităţilor bisericeşti – au ajutat mult la proslăvirea lui ca a unui martir pentru credinţă. Cu vremea în popor a început să se vorbească şi de unele minuni care ar fi avut loc la mormântul acestui preot. Lumea ( printre care şi foarte mulţi basarabeni ) care cu diferite ocazii se aduna la Balta, ducea slava preotului Teodosie, departe de hotarele ţinutului Balta, îndemnând pe creştini să meargă pentru închinare la mormântul acestuia.


[1] E.P.Bahtalovschi. „Preotul Leviţchi”. V. „Ruscaia Starina” 1880 No. IX. P. 131-136
[2] Autobiografia părintelui Teodosie Leviţchi, V. „Ruscaia Starina” 1880 IX, 140
[3] Ibidem, pag. 144
[4] Ibidem, pag. 145-146
[5] Ibidem, pag. 149
[6] O revistă mistică rusească din 1806. V.N.N. Bulici
[7] Autobiografia părintelui Teodosie Leviţchi. „Ruscaia Starina” 1880 IX, pag. 151
[8] Ibidem, pag. 160-161
[9] Mănăstirea „Naşterea Domnului”, întemeiată în secolul XIV de preacuviosul Arsenie. Se află pe insula Coneveţ ( lacul Ladoga ),
[10] Autobiografia părintelui Teodosie Leviţchi 1880 XI, pag. 645-655
[11] Ibidem, pag. 654
[12] E.P.Bahtalovschi, Ibidem
[13] Ibidem, pag. 654
[14] (("Рус. Старине" (1880, №№ 9 и 11)), trad. din rusă.
[15] Autobiografia părintelui Teodosie Leviţchi, V. „Ruscaia Starina” 1880 XI, pag. 664-665

Investigaţie efectuată de Mihail BORTĂ & Roman VREMEA, Cluj-Napoca - Chişinău, V.2008

Resurse electronice :
http://www.mihailmaster.wordpress.com/ – /†Personalităţi Basarabene/
http://www.documentar-ortodox.blogspot.com/ – /Din istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia/

mihailmaster@yahoo.com romanvremea@yahoo.com

Calvarul Mănăstirii Hârbovăţ

Stareţul de la Hârbovăţ era agent al KGB-ului

Au trecut deja câteva săptămâni de la pelerinajul pe care l-am făcut în Basarabia, pe la mănăstirile cele rănite în timpurile sovieticilor, mănăstiri ce-şi oblojesc astăzi plăgile ce păreau să nu mai găsească vindecare. Iar rememorarea celor aflate în această călătorie este tulburătoare.

În Valea Ichelului, raionul Ungheni, patru sunt lăcaşurile sfinte importante, ca patru braţe de cruce. Despre Hârjăuca v-am relatat în articolul precedent.

DEZMIERDĂRILE LUI DUMNEZEU. Înainte însă de a purcede spre Hârbovăţ – al doilea braţ de cruce –, vă propunem să deschidem cartea lui Sadoveanu, "Drumuri basarabene": "Mănăstire, chilii, acareturi, toate sunt acoperite cu tablă vopsită verde. E culoarea pravoslavnică, pe care o întâlnim pretutindeni la aşezările mănăstireşti. Chiliile aşezate roată în jurul bisericii parcă dorm tăcute în soarele de iulie. Abia găsim undeva un obraz bărbos cu plete şi comanac, care ne dă desluşiri asupra stăreţiei. Din ograda goală şi netedă, pietruită şi împresurată de clădiri înalte, trecem prin cotite cotloane, ni se deschid uşi ferecate ca de cetate, şi deodată intrăm într-un cerdac larg şi umbros, care dă asupra unei livezi... Lâng-un loc aspru şi gol, ca prin farmec s-a deschis o încântătoare privelişte pe care o contemplăm din jilţuri. Vin adieri de la flori, s-aude murmurul prisăcii, ale cărei căsuţe stau rânduite sub meri... Ca pretutindeni în Moldova, mănăstirile sunt locuri de dezmierdare şi tihnă: sunt «staţiunile climaterice» ale vechilor boieri veliţi. Mănăstirea se înalţă numai într-un loc pe care Dumnezeu, între toate, l-a împărtăşit cu harurile frumuseţii".

Asta se întâmpla la 1919, imediat după întoarcerea Basarabiei "la trupul mumei sale, România". Descrierea sadoveniană, patriarhală, se potriveşte (oarecum) şi mănăstirii din vremea de azi: "ograda goală şi netedă", "chiliile aşezate roată", adieri de flori şi murmur de prisacă. Dacă intri prima dată aici, n-ai bănui ce furtuni s-au abătut asupra acestui loc căruia i s-ar fi cuvenit, poate, doar diezmierdările lui Dumnezeu.

LOVITURILE DIAVOLULUI. Pentru monahii Basarabiei, imediat după cel de-al doilea război mondial, între "diavol" şi "KGB" s-a pus rapid semnul "=" (egal). Datorită icoanei făcătoare de minuni, aici veneau mii de pelerini, locul era întotdeauna plin de credincioşii veniţi de departe pentru a găsi alinare. Chiar şi celor din conducerea statului, după ce din 1949, timp de mai bine de 10 ani, reuşiseră să închidă aproape toate mănăstirile şi mai mult de trei sferturi dintre biserici, le era teamă să se atingă de Mănăstirea Hârbovăţ, pentru a nu se isca o răzmeriţă. Dar lucrul s-a dovedit a fi mai uşor de făptuit atunci când "diavolul" s-a aliat chiar cu oamenii bisericii. Despre rolul arhiepiscopului Nectarie Grigoriev, înregimentat în KGB, am mai scris şi atunci când am pomenit calvarul Mănăstirii Hârjăuca. La Hârbovăţ, chiar stareţul mănăstirii, Evtihie Andronache, avea nume conspirativ: "Scurtu". Sarcina lui a fost, la început, de a crea derută în rândul monahilor, lansând zvonul despre apropiata închidere a mănăstirii şi despre împărţirea averilor acesteia. Astfel, mai mult de jumătate dintre călugări au plecat de bună voie, în anul 1961, "Scurtu" ajutându-i cu cele necesare pentru o grabnică refugiere în sânul familiilor lor sau la alte mănăstiri. Pentru a-i muta din loc pe ceilalţi, a fost nevoie de sprijinul unui alt agent KGB, stareţul Mănăstirii Noul Neamţ, Iosif Gargaliuc (nume de cod: "Florea"), care s-a oferit să îi găzduiască în mănăstirea sa pe cei care nu plecaseră încă (ştiind prea bine că la scurtă vreme şi Mănăstirea Noul Meamţ urma să fie închisă). În fine, pentru cei care tot nu se lăsau duşi departe de locul în care îl slujiseră cu devotament pe Dumnezeu, stareţul Hârbovăţului a cerut ajutor chiar de la arhiepiscop (al cărui nume de cod era: "Kazanţev"), pentru a-i izgoni pe călugări, solicitând apoi reprezentantului Patriarhiei Ruse pe lângă guvernul R.S.S. Moldovenească, Romenski, să preia averea mănăstirii. Cât despre rolul arhiepiscopului Nectarie Grigoriev în "uciderea" mănăstirii, iată ce relatează jurnalistul basarabean Dinu Rusu că menţionează raportul KGB-ului din acea vreme: "Agentul Kazanţev, care deţine funcţie de conducere în eparhie, a contribuit activ la închiderea mănăstirii. Pe parcursul pregătirii mănăstirii pentru închidere, din ordinul lui au fost transferate din timp în alte mănăstiri persoanele care ar fi putut influenţa negativ procesul de închidere a mănăstirii". Şi, ca şi cum tot acest calvar nu ar fi fost de ajuns, în 1962, din ordinul aceleiaşi poliţii ideologice, cheile sunt confiscate şi armata soseşte aici, cu tancurile. Mai mulţi ostaşi au pătruns în subsolurile bisericii "Pogorârea Sfântului Duh", unde au profanat şi au distrus mormintele ctitorilor şi ale egumenilor. Altarul, catapeteasma, cărţile şi icoanele mănăstirii au fost arse, iar cele 6 clopote au fost duse cu camioanele şi topite. Locul a fost transformat în şcoală pentru copii cu handicap. După 1992, Mănăstirea Hârbovăţ a fost redeschisă.

O SCURTĂ ISTORIE. Despre calvarul mănăstirii, ca şi despre istoria ei veche şi momentele de binecuvântată strălucire, ne-a vorbit blagocinul Serafim (blagocin înseamnă protoiereu, în Basarabia), spre care ne-a îndrumat părintele stareţ Nicandru Munteanu. Ca oaspeţi ce ne aflam, am vizitat atât lăcaşurile celor două biserici, cât şi clădirea şcolii de cântăreţi, unde ne-am aşezat, pentru câteva minute, în băncile goale acum, căci este vacanţă.

Câteva file din trecut: ctitorul Hârbovăţului este boierul Constantin Carpuz, care pe la 1730 ridica acest sfânt lăcaş. Dar o legendă vorbeşte despre un călugăr bătrân şi gârbovit (în unele surse, Hârbovăţul este întâlnit şi sub forma: "Gârbovăţ", de la "gârbov"), care ar fi ajuns aici în ultimii ani ai veacului al XVII-lea, împreună cu alţi călugări de la Mănăstirea Bersan din Podolia. E posibil chiar ca ambele variante să fie adevărate şi să se completeze, cert nu se ştie, căci arhiva a fost arsă în cele trei incendii pe care le-a suferit mănăstirea în secolul al XIX-lea, în urma atacurilor turcilor şi tătarilor. Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care a scăpat din cele trei incendii, se spune că a fost dăruită mănăstirii de mama colonelului Nicolai Abdulaev, în 1790, după moartea acestuia în războiul ruso-turc. Minunile săvârşite de aceasta erau atât de copleşitoare, încât credincioşii din Chişinău care făceau adeseori pelerinaje la Mănăstirea Hârbovăţ, au făcut cerere oficială pentru ca Icoana Maicii Domnului să fie adusă, o perioadă din an, în oraş, la Catedrală. Din 1859, icoana s-a mutat la Chişinău, de unde a revenit de fiecare dată (mai puţin în cele trei decenii de prigoană) la Hârbovăţ în timpul Postului Paştelui. Icoana însă nu a rămas nici a Chişinăului, în restul anului cu ea făcându-se pelerinaje prin întreaga Basarabie, mai ales la vremuri grele – secetă, potop etc.

Citate:

"Părintele stareţ Nicandru a fost hirotonit ca diacon la Mănăstirea Japca, singura care a rămas să funcţioneze. Au avut aşa o tărie de caracter, acolo, la mănăstire! Nu cheltuiau nimic să poată să plătească impozitul mare care se pusese. Totuşi, Dumnezeu n-a îngăduit ca sămânţa monahismului să piară din Basarabia. S-au închis mănăstirile, dar călugăria n-a fost închisă"

"E aşa un aer de sfinţenie, aici, la Hârbovăţ! E un duh de linişte! De multe ori, ies noaptea şi zic: Doamne, câtă bucurie am şi eu, să fiu aici!"

Blagocinul Serafim Mănăstirea Hârbovăţ

"Ce e mai important în viaţă? Să ai oleacă de credinţă în tine! Altul, poate că nu crede, întreabă: «Da’ unde-i Dumnezeu acela? Unde l-ai văzut?». Numa’ că Dumnezeu e tot timpul şi în tot locul. Nu se poate face fără el nici un pas. Nici acela care se crede fără Dumnezeu nu e lipsit de paza Domnului."

"În timpul ăsta e rău tare! Legea asta care îi lasă de pleacă peste hotare nu-i pentru toţi bună. Rău s-a destrăbălat lumea cu plecările în Italia. S-au distrus familii. Ea s-a dus peste hotare, bărbat-su a rămas cu doi-trei copii acasă. O aşteaptă, da’ într-o zi ea zice că nu mai vine… Vine bărbatu’ la mine şi se jăluie. «Ce să fac?», întreabă. «Roagă-te!», asta îi spun. Dacă te rogi, Dumnezeu poate să te ajute!"

Părintele Efim Mănăstirea Hârbovăţ

Epitrahilul cu steluţe sovietice

"Bunicul fusese primar în Căpriana", începe a ne povesti blagocinul Serafim de la Hârbovăţ. "L-or ridicat în ’39. Bunica mea a fost dusă în Kazahstan cu şapte copii. I-au coborât în stepă şi le-au spus: «Duceţi-vă!». Au mers mult pe jos, până au dat peste nişte izbe. Erau oameni buni acolo. I-au hrănit, i-au încălzit. O iarnă întreagă le-au dat lapte de iapă. Când n-a mai putut, bunica şi-a luat copiii şi s-o întors în Basarabia. Pe ea şi pe fraţii mai mari ai lu’ tata i-o ridicat în ’46 şi i-o pedepsit că s-o întors acasă. Bunica o făcut puşcărie la Rusca. Fraţii au stat şi ei 10 ani în puşcărie. În anii ’50 sovieticilor nu le-o fost ruşine şi au început să-i ridice pe călugări. Îi încărcau şi îi duceau, un eşalon (tren de marfă) întreg, plin. Călugărilor le dădeau siliotcă (peşte sărat), dar nu le dădeau picătură de apă. Mureau de sete. Şi când mureau îi aruncau din tren. Eu zic aşa: Dumnezeu o dat voie să se întâmple aşa. Cu ştirea lui Dumnezeu o trecut omul prin chinurile aistea. Aşa s-o făcut omul mai sfânt. S-o mărit ceata sfinţilor martiri. Cea mai vrednică faptă de pomenire îi că şi-o păstrat credinţa. Ştiţi că am găsit până

şi-n biserică semnul diavolului? Purtau preoţii spioni ai KGB epitrahil cu nasturi cu steluţă sovietică în loc de nasturi cu crucea lui Dumnezeu! S-a dus o luptă straşnică. Atunci o dovedit sistemul lui Antichrist, dar Dumnezeu nu s-o lăsat şi acu’ o venit rândul lui să dovedească în lupta asta!"

Cum a lucrat Dumnezeu în viaţa monahului Efim

"Când s-au închis mănăstirile, atunci o fost scandal. Călugării nu voiau să se ducă de-aici, îi scoteau cu de-a sila", ne zice părintele Efim, monahul care primise ascultare să ne invite la o masă simplă, dar îndestulătoare, "că obosiţi, de la drum lung" eram. "Pentru păcatele poporului, care nu a dus cum se cade legea creştinească, a dat Dumnezeu toată nevoinţa asta. Înainte vreme, primul copil dintr-o familie se jertfea la mănăstire." Despre cum a fost de s-au redeschis mănăstirile, la început, când cu "perestroika", părintele Efim are părerea lui: "Oamenii nu înţeleg. Ei gândesc că cineva a vrut: Stalin să le-nchidă, Gorbaciov să le redeschidă. Sau alt împărat, cine ştie ce să facă… Dar nu-i decât un împărat, cel din Cer, Dumnezeu, şi el le diriguie pe toate. Gorbaciov – pentru ce a făcut el răsuflarea asta? Că a vrut el? De la Dumnezeu a fost pus să fie… Bine, rău, pronia lui Dumnezeu n-o opreşte nimeni. Dumnezeu îi pedepseşte pe oamenii care nu duc credinţa cum se cade. Îi lasă, îi rabdă, dar după un timp oarecare trimite un război, dă o foamete… Ori le închide bisericile şi le arată că aşa-i de rău când n-ai unde să te rogi şi să te alini!".

"LUCRUL" CELUI DE SUS. Şi în viaţa Părintelui Efim "a lucrat Dumnezeu". "Sunt din raionul Nisporeni, satul Ciorăşti. Înainte am fost simplu ţăran. În 1993, toamna, am venit la mănăstire. În ziua de lăsat de sec pentru Postul Crăciunului. Era aşa de frig…! În 1995 am fost călugărit. Soţia e şi ea la mănăstire, în altă parte. Noi ne-am căsătorit, am făcut o casă, apoi ne-am aşezat copiii. Pe urmă, aşa o fost că ne-am dus într-o zi la Mănăstirea Hâncu. Numai cu vederea… Şi pe urmă ne-am hotărât să mergem amândoi la mănăstire, să ne pocăim, că am trăit 40 de ani împreună, dar acu’, la bătrâneţe, ce să mai faci? Nu, nu trăiam greu, aveam de toate. Numai că aşa a dat Dumnezeu poruncă, pe neştiute…"

POVESTE DE FAMILIE. Părintele Efim are şi-un fecior preot la o mănăstire. Pe ceilalţi i-a însurat, fata a măritat-o. "Când vin copiii la mine, spun că nu mi-am ales un drum rău. Eu am fost orfan de război. Mama s-a măritat. Apoi a murit şi ea, la 19 ani eram singur. M-am însurat şi cu mâinile mele mi-am făcut casa. Uşile, ferestrele, tot… M-am trezit cu patru feciori în casă. Nevasta o spus: «Ce-o să faci cu ei? Ce-o să le dai?». Pe cel mare l-am ajutat puţin. Mijlociii s-au dus şi-au lucrat în Kamceatka şi-or venit cu bani de şi-au făcut casă. Cel mic s-o călugărit. Fiică-mea e gospodină în Chişinău. Nu m-am spăriet niciodată că n-or să aibă viaţă bună copiii mei. Mâinile omului şi credinţa în Domnul! – aiasta-i totul."

Părintele Efim vorbeşte rar. Viaţa lui e o continuă raportare la Dumnezeu. De ce vin oamenii la mănăstire? Că asta li-i porunca de la Cel de Sus. De ce pleacă? Aici e firea omului de vină: "Dacă toată viaţa lui în lume o băut, o făcut ce-o vrut, el vrea să fie în mănăstire liber cum o fost în viaţa civilă… Zice că a venit la pleaşcă – să mă scuzaţi de aşa vorbă –, că are mănăstirea grijă de el. Dar aici e regulă ca la armată. Trebuie să te ţii de toate ascultările care ţi s-au dat". Şi cum ascultarea lui în ziua aceea era să aibă grija hranei noastre, numai ce-l auzim: "De-amu’ hai să ne rugăm Domnului pentru pâinea cea de fiecare zi, că aiasta îi datorie sfântă"…

Publicat de Simona Lazăr & Tudor Cireş

Preluat de pe http://celalaltunivers.blogspot.com/

Câteva note despre „cazul Gurie” şi „cazul Ciceagov”

M-a uimit foarte mult, recent, un tânăr cărturar şi patriot, precum îl cunosc, când s-a pronunţat negativ în privinţa Arhiepiscopului de Chişinău şi Hotin, Serafim (Ciceagov), care a slujit la catedra din capitală din toamna anului 1908 până în primăvara anului 1914. Am rămas uluită, zic, de această atitudine mai puţin binevoitoare, deoarece, răsfoind colecţia ziarului „Kişinevskie Eparhialinâe Vedomosti” din perioada când ÎPS părăsea Chişinăul, am constatat că mai multe pagini din publicaţie sunt pline de scrisori de mulţumire din partea clerului şi a mirenilor, pentru munca pe care el a depus-o în folosul Eparhiei. Mai cu seamă că acum ştim că Mitropolitul Serafim (Ciceagov) a fost canonizat ca mucenic, în anul 1997, de către Biserica Ortodoxă Rusă.

Ceva claritate pentru mine, în acest sens, a introdus lectura cărţii „Mitropolitul Gurie. Misiunea de credinţă şi cultură”, o culegere de articole şi studii despre Mitropolitul Gurie (Grosu) al Basarabiei, îngrijită şi coordonată de doamna doctor conferenţiar Silvia Grossu. În volum sunt incluse o serie de articole, scrise cu ceva timp în urmă, de către dl Boris Buzilă şi regretatul Mitropolit Nestor Vornicescu. Unele dintre ele vorbesc despre faptul că Arhiepiscopul Serafim îl privea cu ochi nu prea buni pe ieromonahul Gurie.
Intriga, care-i evidentă, m-a şi făcut să mă aşez la masa de scris şi să aştern aceste rânduri. În cele ce urmează, o să încerc să scot în relief unele momente din istoria noastră comună, care mi s-au arătat astfel, stând „pe puntea mea de vedere”, şi să trasez alte căi care ar duce la înţelegere mai bună a „Cazului Gurie”.
Scoaterea din epocă a personalităţii e o greşeală
În chiar publicaţia FLUX, la 8 februarie curent, scriitorul şi cercetătorul literar Iurie Colesnic accentuează exact ceea ce este absolut necesar să facem de fiece dată când abordăm asemenea aspecte: „Cred că în problema personalităţilor controversate ale istoriei trebuie… să nu comitem cea mai mare greşeală, scoaterea personalităţii din epocă”.
La fel de utile îmi par spusele profesorului universitar, doctorul Ion Ţurcanu, pe care le-am spicuit din culegerea deja amintită: „Constatăm acelaşi clişeu caracteristic pentru cultura noastră publică: cineva (re)lansează numele unei anumite personalităţi, necunoscând nici el, de regulă, altceva decât numele şi poate încă două-trei fapte ce caracterizează acest nume…”.
Dna Silvia Grossu spune că a început să se ocupe de cercetarea biografiei Mitropolitului Gurie deoarece ÎPS i-a intrat în inimă. Totuşi, autoarea este rudă cu ÎPS Gurie. Eu, la rându-mi, de ce aş face-o? Să mă explic.
Buneii mei nu o dată s-au întâlnit cu Înalt Prea Sfinţitul. Remarc pe această cale că, în secolul al XIX-lea, când bunelul meu, Ioan Ivancov, era seminarist în clasele superioare, Gheorghe Grossu abia începea să studieze la Seminar.
Celălalt bunel, Sava Ojoga, nu odată a primit binecuvântarea Arhiepiscopului Gurie, atunci când făcea parte din „Consiliul superior eparhial”, compus din 12 membri (a se vedea: Boris Buzilă, „Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia”, paginile 119 şi 151).
Scutiţi de a-i vedea pe noii „roşii”
Nu sunt sigură, caut dovezi, dar cred că ÎPS Mitropolit Gurie a fost printre cei care l-au petrecut, în anul 1930, în ultimul lui drum, pe Sava Ojoga. Aşa cum l-a petrecut şi pe economul stavrofor, parohul bisericii „Bucuria tuturor scârbiţilor” din Chişinău, N. Laşcov, în anul 1933, fapt despre care se poate citi în revista „Luminătorul”.
Şi bunelul Ioan, şi ÎPS Mitropolit Gurie au plecat la Domnul în anul 1943. Mitropolitul era în acele clipe deja în Vechiul Regat, la mănăstirea Cernica, a murit „în patul său”, măcar că era la spital, şi a fost petrecut spre odihna de veci cu onoruri naţionale.
Bunelul Ioan era la Chişinău, a decedat înainte ca toată familia noastră să ia calea refugiului în Regat şi, Slava Domnului, a fost „prohodit” de trei preoţi şi înmormântat la Cimitirul central, în grilajul de familie.
Se vede că Bunul Nostru Dumnezeu i-a iubit pe ambii, scutindu-i de a vedea ce s-a întâmplat cu Regatul Român după finele celui de-al doilea Război Mondial.
Bunelul Ioan ţinea mult la Moscova, unde a fost student la Institutul Agricol între anii 1899-1903, dar, Slava Domnului, nu a văzut ce fel de „roşii” au venit să ne „elibereze”. O asemenea atmosferă de „victorie comunistă” ar fi fost de nesuportat în cazul unui om care în viaţa sa depunea jurământul Unui sau Altui Rege.
Revenind la o biografie
Deci, tânărul şi talentatul Gheorghe Grosu absolveşte cu brio toate treptele de studii şi, la vârsta de 25 de ani, începe lucrul său în calitate de misionar eparhial. Tot din acel moment, începe şi noua lui viaţă, cea de călugăr. Dar proaspătul ieromonah nu stă închis în chilia sa, obligaţiunile de serviciu îi sunt răsplătite cu un salariu de la eparhie, fapt pentru care este dator să plece în mai multe deplasări misionare. Pe acest făgaş, ieromonahul are nevoie de material propagandistic, de aici şi se trage interesul lui pentru reactivarea tipografiei eparhiale. În această perioadă, Sfinţia Sa cheltuieşte tot ce poate din salariu, pentru a procura un motor, mai târziu plăteşte din propriul buzunar costul multor acte de binefacere. Prin urmare, chiar de la începutul activităţii sale, ÎPS Gurie dă dovadă de generozitate şi de lipsă totală de interes de a acumula bani întru necesităţile personale.
Tânărul şi energicul ieromonah desfăşoară mai multe acţiuni fructuoase, dar Arhiepiscopul Serafim le stopează. Accentuez: nu-l mustră, nu-l izgoneşte, ci îl ridică la rangul de arhimandrit, oferindu-i posibilitatea să fie stareţ la o mănăstire, ce-i drept, situată ceva mai departe de Chişinău. Ce să-i faci, asta-i regula: viaţa monahală are la baza ei, în primul rând, „ascultarea”.
L-a „surghiunit” Arhiepiscopul Serafim pe arhimandritul Gurie? După mine, NU. Dimpotrivă, l-a ocrotit de o posibilă istovire fizică, l-a trimis încolo pentru a acumula experienţă şi l-a păstrat pentru o viitoare, mai grea, misiune. Or, tipărirea „Luminătorului” a rămas în seama altora, care au activat la fel de bine.
Nicolae Iorga spunea: „Pe umerii popii Gurie a stat întreaga luptă pentru limba română în Basarabia”. Este o metaforă, dacă vreţi – o parabolă, ba chiar o hiperbolă. Dar dacă de limba română avea nevoie doar o personalitate, cum putea ea învinge, de una singură, în această luptă? Aici e şi cheia a tot ce se făcea la acea vreme. Or, această necesitate era simţită de cu mult mai mulţi oameni, iar în al doilea rând – şi luptătorii, fie şi din umbră, pentru această cauză erau deloc mai puţini.
Începutul carierei de Arhiepiscop, iar ulterior de Mitropolit, a fost, de asemenea, unul strălucit pentru PS Gurie Grosu.
De ce totuşi a apărut „cazul Gurie”?
În toate textele din culegerea îngrijită de Silvia Grossu, care se referă la „cazul Gurie”, sunt analizate mai multe versiuni. Vreau să lansez şi eu una, în măsura în care am înţeles „epoca”, urmărind, an după an, colecţiile publicaţiilor „Kişinevskie Eparhialinâe Vedomosti” şi „Luminătorul”, inclusiv „Mijlocirile” ÎPS Gurie.
Astfel, cred, Regatul Român, după încheierea primului Război Mondial, nu mai era cel pe care tânărul Gurie îl vizitase în 1904, dar nici cel cu care Basarabia s-a unit în 1918. Între timp, a plecat la Domnul înţeleptul Rege Carol I, a revenit în lutul veşniciei devotatul misiunii sale, Regele Ferdinand I, pe tron rămânând moştenitorul care nu vroia să se consacre aceleiaşi sarcini foarte grele, de a avea grijă de popor. Şi Europa căpăta o nouă înfăţişare: ea se laiciza. Comunismul „ştiinţific” a biruit în Rusia, dar cele trei surse ale lui îşi trăgeau rădăcinile din Franţa, Anglia şi Germania.
A început să se laicizeze şi România Mare. Legile Regatului deveniseră şi ele altele. În atare condiţii, mă întreb, cum putea rămâne indiferent un Mitropolit ortodox faţă de, să zicem, un decret precum „Deciziunea Ministerială Nr. 24.536 din 29 mai 1928 despre secte”? Citez: „…în conformitate cu art. 24 al legii pentru regimul general al Cultelor, promulgată cu Înaltul Decret Regal nr. 1093 din 12 aprilie a. c., Decretăm următoarele cu privire la asociaţiile religioase: Art. 1. Este cu desăvârşire interzisă orice activitate a următoarelor asociaţiuni religioase (secte): 1)….5) Penticostaliştii, 6) Inochentiştii. Art. 2. Asociaţiunile adventiste de ziua a şaptea şi asociaţiunile baptiste se vor bucura de toate drepturile şi libertăţile pe care Constituţia le acordă. Ministru (SS) Al. Lapedatu”. (A se vedea: „Luminătorul”, anul 1928, nr. 15-16).
Serbarea punerii în aplicare a legiuirilor Patriei-Mume, extinse în Basarabia, s-a desfăşurat la 4 iunie 1928, fapt care, de asemenea, poate fi desprins din sursa citată.
Mă întreb din nou, cum putea un luptător prin vocaţie împotriva tuturor sectelor să trăiască liniştit în acele timpuri? Înainte de primul Război Mondial, Biserica era responsabilă de documentaţia privind naşterea, căsătoria, decesul omului. Ei bine, şi acest proces a fost laicizat. S-au creat organele „starea civilă”. Ce făcea, în atare condiţii, Mitropolitul? Scria „Mijlocirile”.
Alte măşti şi altă scenă
Citez iarăşi „Luminătorul”, nr. 17, anul 1930: „Mijlocire către Prea Fericitul Patriarh, în privinţa persoanei care dă numele pruncului nou-născut, cu nr. 10.601 din 12 august”. „…la oficiul primăriei, unde dau pruncului orice nume, la întâmplare, chiar ca: Neron, Deciu, Traian, Aurel, Mircea, Basarabia, România, Bistriţa, Luna, Steluţa, Dobrica, Nistru, ceea ce înseamnă o blasfemie în creştinism, sau alte nume papistăşeşti sau luterane.
Şi astfel pruncul rămâne fără un patron sfânt, iese din rândul fraţilor întru Religie şi aceasta el o simte cu durere când creşte…”.
Tot acolo, în acelaşi an, preotul Mihail Vasilache scrie: „Laicismul cotropitor este fără milă. Metodic, ne dă lovitură după lovitură”.
Într-adevăr, loviturile aplicate erau din ce în ce mai grele. La acea oră, din Mitropolia Basarabiei făceau parte trei Arhiepiscopii: a Chişinăului, Cetăţii Albe-Ismail şi cea a Hotinului. Fiecare dintre ele avea cancelarie proprie, ultimele două fiind subordonate Mitropoliei doar în mod simbolic. Astfel, Mitropolitului Gurie îi rămânea în subordine doar Arhiepiscopia Chişinăului, compusă din judeţele Lăpuşna, Orhei şi Tighina.
Numai Iustinian (Teculescu), în postura sa de Arhiepiscop al Cetăţii Albe-Ismail, deşi nu era originar din Basarabia, îşi demonstra stima sa faţă de Mitropolit şi era prezent la toate evenimentele mitropolitane.
Momentul când Mitropolitul Gurie i-a făcut observaţie Regelui Carol II, nu are nici o însemnătate pentru felul în care a derulat „cazul”. Regele era obişnuit cu părerea întregii ţări despre relaţia Majestăţii Sale cu o oarecare „Lupească” şi tocmai din acest motiv nu o lua în seamă.
Mitropolitul Gurie era incomod pentru mulţi reprezentanţi ai economiei româneşti, cei care „învârteau printre degete” averile Mitropoliei, pentru cei care dispuneau de bogăţii enorme, dar nu erau ortodocşi, într-o Ţară cu o misiune ortodoxă majoră. Slava Domnului că şi-a văzut nevinovăţia sa, declarată în judecată, că a decedat, chiar dacă şi prematur, în patul său şi că a fost petrecut la Ceruri cu toate orânduielile creştineşti.
Soarta Arhiepiscopului Serafim (Ciceagov) a fost mai tragică. Rămânând să trăiască în URSS, ÎPS a slujit cât a putut poporului rus, ca să nu rămână creştinii fără păstori. A fost arestat, eliberat, apoi iarăşi condamnat, ca în anul de tristă pomină 1937 să fie împuşcat şi aruncat într-o groapă comună. Până astăzi osemintele Înalt Prea Sfinţiei Sale aşa şi nu au fost găsite, dar pentru suferinţele prin care a trecut, a fost canonizat şi deja ne aparţine tuturor creştinilor.
Despre Leonid Ciceagov, devenit Sf. mucenic Serafim, am citit mult, ce-i drept, în limba rusă. Nu am talent de translator, de aceea nu încerc a mă aprofunda în misiunea sa pământească.
În nr. 5 al „Luminătorului”, din anul 1926, la pagina 14, care inserează articolul „Comunismul rus şi Creştinismul”, pot fi citite următoarele cuvinte ale lui Fenelon: „…Revoluţia bolşevică va dispare cum a început, prin o revoltă militară victorioasă, aşa prevede istoricul filosof Charles Savolea…”.
Aşa să ne ajute Dumnezeu, în largul Ortodoxiei noastre.
Olga Ojoga, pentru FLUX

Memoriile părintelui Antonie Cojocaru

Memoriile părintele Antonie: Copilărie, pe malul lacului Ialpug

Părintele Antonie Cojocaru, redactor Alexandru Cojocaru

Rândurile care urmează reprezintă mărturia scrisă spre sfârşitul vieţii de părintele Antonie Cojocaru, un basarabean cu o viaţă tumultoasă aşa cum au avut-o mulţi dintre cei de peste Prut. Părintele nu mai este printre noi. Textul a fost redactat de fiul lui, Alexandru Cojocaru, şi el pensionar acum, trăitor undeva la Piatra Neamţ, care are timpul, energia şi priceperea să depună mărturia necesară din propria sa viaţă viaţă, de descendent al unor refugiaţi basarabeni.

Începem însă cronologic cu povestea părintelui Antonie.

Alexandru Cojocaru a introdus textul în format electronic si a intervenit pe ici pe colo unde a simţit ca e nevoie de explicaţii. Textul său apare cu alte caractere.

Am decis împreună să împărţim în trei fragmente această poveste şi ea să apară peste vară în acest an (2005), ilustrate cu fotografii de familie, unele foarte vechi, altele mai puţin, dar oricum pline de relevanţă.

Aparent este o poveste obişnuită.

Cine ştie să citească printre rânduri, cu cât va afla mai mult, va avea toată dimensiunea unui destin care ar putea să fie generic, dar şi exemplar pentru calităţi aproape de negăsit în vremurile noi şi în primul rând prin conştiinţa drumului drept si a datoriei pe care o ai oriunde te-ai afla.

Vă mulţumesc pentru atenţia şi înţelegerea cu care veţi face această lectură. ( Mircea IVĂNOIU, iunie 2005)

Partea I

Eu nevrednicul preot pensionar Antonie Cojocaru, m-am născut în anul 1912 luna lui august ziua a 2-a în Comuna Barta Judeţul Ismail,( Basarabia) din părinţi foarte credincioşi - Eustaţiu şi Hristina. Am avut încă doi fraţi şi o soră. Un frate anume Constantin mai mare ca mine cu 7 ani, care a ajuns preot la parohia Dăeni-Tulcea, dar care a murit de tânăr. Alt frate, anume Mihail mai mic ca mine cu 3 ani, care ajunsese profesor la un liceu în Bucureşti, dar care şi el a murit. In viaţă mai trăieşte sora mea Vera care este cu 10 ani mai mică. Este şi ea pensionară, a fost profesoară. E văduvă şi are 3 fete de la 3 bărbaţi.

Comuna Barta este aşezată lângă lacul Ialpug. Mărimea lacului era de 8 km lungimea, şi de 50 km. lăţimea, iar adâncimea de aproximativ 25 – 30 m. Intre comună si lacul Ialpug e o fâşie de pământ largă de 1 km. – e o peninsulă, iar între comună şi fâşia de pământ e un mic lac care de multe ori seacă. Pe această peninsula oamenii au sădit o mică pădure de salcâmi.

Acolo lângă pădure aveam şi noi un sfert de hectar cu vie altoită. Acolo mi-am petrecut multe zile din copilărie. Când eram copii mici, ne lua tata cu el la câmp. Avea vreo 10 ha şi le muncea, singur cu mama mea. Când ne-am mai mărit, de 5 sau 6 ani, ne lua tata la prăşit porumbul – ne tăiam pe la degetele picioarelor cu sapa şi curgea sânge, iar tata ne zicea: pune ţărână şi trece. In adevăr trecea durerea şi rana se închidea, căci pe atunci nu erau chimicale, nu era nici gândacul de Colorado. Parcă si cartofii erau mai gustoşi. Abia aşteptam să vie ziua de duminică să ne ducem la lacul Ialpug să ne scăldăm sau să prindem peşte cu undiţa. Scoteam râme din grădină şi puneam câte una în undiţă şi de fiecare data prindeam câte un peşte mic, îl numeam Ghigor. Când umpleam traista cu peşte ne duceam acasă, iar mama abia ne aştepta să-i aducem peste. După ce-l curăţea, îl tăvălea în făină şi-l punea într-o tigaie şi-l prăjea, eu şi fratele meu mai mic numit Mişa, cu multă poftă îl mâncam cu sare si pâine. Tot cu Mişa mergeam pretutindeni.

O data ne-am dus să ne scăldăm la gârlă, căci aşa se numea lacul acela mic dintre comună si peninsula cu pădurea de salcâm. Am urnit o barcă de la mal şi repede ne-am suit întrânsa. Dar barca nu se mai oprea, se tot ducea spre adânc. Atunci eu am sărit din barcă îmbrăcat. Nu ştiam să înot, iar apa era de 2 m. Mă zbăteam şi strigam, iar hainele ude mă trăgeau la fund. Norocul meu a fost că tocmai un tânăr venea şi el să se scalde. Auzind ţipete, repede s-a dezbrăcat şi a sărit în apă să mă scoată. M-a scos tocmai când înghiţeam apă şi-mi dădeam sufletul. De acolo am plecat acasă galbeni şi speriaţi. Acasă mama m-a certat dar nu m-a bătut.

Altădată m-am speriat de nişte câini şi mama repede a chemat-o pe baba Maria, de m-a descântat de frică. Ţin minte că la uşa sobei, baba Maria, a aruncat o mână de făină şi s-au făcut nişte semne de parcă eram eu înconjurat de nişte câini. Apoi cu pumnii strânşi mi-a tot netezit capul, spunea şi nişte cuvinte neînţelese. Eu atâta am auzit: ,,baba bate câinii, baba lecuieşte” apoi a zis : „leacul fie ori nu fie, plata babei să se ştie”.

Altă data jucându-ne pe drum şi bătând vântul mi-a intrat în ochi un gunoi. Cât s-a mai muncit mama să-l scoată şi n-a putut, ne-a dat două ouă şi m-a trimis împreună cu Mişa, la baba Tasia, mare doctoroaie. Aceasta cum ne-a văzut, repede a alergat la poartă cu o cană de apă şi după ce şi-a clătit bine gura cu apă de două ori, a scos o limbă lungă şi mi-a băgat-o în ochi, apoi iarăşi şi-a clătit gura şi din nou mi-a vârât limba-n ochi şi mi-a tot răzuit ochiul cu limba până a scos gunoiul. Iar eu cu Mişa i-am dat cele două ouă şi i-am mulţumit căci aşa ne-a învăţat mama, să mulţumim .

Când nu ne luau părinţii la câmp, ne jucam prin grădină, mâncam agude şi zarzăre, iar seara mama ne făcea mâncare, tăia un pui de găină şi cu cartofi, ne făcea o mâncare ce o mâncam cu plăcere, căci era şi timpul când flămânzeam. Toata ziua ne jucam cu picioarele goale, iar iarna ne făcea tata opinci din piele de porc tăiat la Crăciun. Tot atunci ne făcea şi câte o căciulă nouă din piele de oaie, tăbăcită. Bucuria era mare, căci mama ne făcea din lână obiele ţesute de ea la război. Mai greu era, că nu ne puteam încălţa cu opinci si cu obiele. Tot mama era aceea care ne încălţa. Ghete ne cumpăra tata de la oraş, dar le purtam numai când mama ne ducea la Sfânta Biserică.

Când am împlinit 7 ani, m-am dus la şcoală. ( Barta era un sat destul de mic) . În sat erau 2 învăţători, un notar, un primar şi un preot. N-aveam doctor în sat, venea la o lună un sanitar de la oraş cu câteva tablete de chinină, căci multă lume era bolnavă de friguri. M-am îmbolnăvit şi eu de friguri şi Mişa, eram gata să mor căci temperatura fiind mare aiuream. Nu aveam termometru să ştiu ce temperatura aveam, dar arsurile erau aşa de mari, că mi se puneau pe inimă şi mă sufocam. După ce ne-am vindecat de friguri, eu am fost trimis să păzesc via de hoţi, adică dormeam la vie într-un cerdat ( observator) înalt de 2,5 m. iar Mişa si Vera care abia se născuse, s-au îmbolnăvit de angină şi a trebuit să-i interneze în spital la Ismail, unde au stat vre-o lună de zile până s-au vindecat.

La şcoală mergeam regulat, purtam o traistă mare pe gât, iar în traistă aveam o tăbliţă, un grifel şi pâine sau mămăligă. Dimineaţa mă încălţa mama cu opinci şi cu obiele, iar la prânz mă descălţam şi le puneam în traistă lângă tăbliţă şi grifel, căci pâinea o terminam. Mi s-a întâmplat o data în clasă, să mă uit în spate, la un băiat care râdea, şi învăţătoarea Vasiliu Caterina, imediat m-a scos din bancă şi m-a pus în genunchi şi a început să mă tragă de urechi şi nu s-a lăsat până nu mi-a dezbârnat urechea. Când a văzut că-mi curge sânge atunci m-a lăsat.

Acasă mama m-a văzut ca-mi curge sânge şi i-am spus ce am păţit, ea a certat-o pe învăţătoare. Scuza ei a fost că în ziua aceea nu a găsit pâine în sat, şi era foarte inervată, de s-a răzbunat pe mine. Eu eram, de altfel, un băiat cuminte şi nu mă băteam cu băieţii şi eram foarte ruşinos faţă de băieţii din clasă.

Dacă ne-am mai mărit, tata ne punea să mânăm caii în arman, care trăgeau o piatră mare zimţată ca să piseze năsada de grâu sau de orz. (metodă veche de trierat) Îi mânam în formă de cerc, când în dreapta, când în stânga ca să piseze năsada. Când treieram grâu, atunci afară de piatra cea mare de treierat, tata mai atârna şi un duien care tăia paiele şi făcea pleavă. După ce se luau paiele, se aduna pleava cu grăunţe şi tata începea vânturatul plevei. Se alegea pleava de grăunţe, iar eu si Mişa căram întâi paiele cu un etac mare la scârţa de paie, apoi după ce terminam cu căratul paielor ne venea rândul la pleava pe care o căram în samalâc ca să nu o ude ploile sau zăpada. Căram şi grăunţele câte puţin, cu saci mai mici, la hambar. Noaptea târziu se termina lucru armanului şi morţi de oboseală, adormeam buştean, ne lipseam şi de mâncare căci mama atunci era şi ea liberă şi se apuca de făcut mâncare. Încă nu se lumina bine, şi tata ne trimetea cu harabaua la câmp şi mai aduceam snopi de grâu sau năsadă de orz.

Caii erau mici şi blânzi, dar o data, coboram cu harabaua plină cu năsadă de orz de la deal spre vale şi ne-am răsturnat într-un şanţ cu gard de sârmă. Atunci a fost înştiinţat tata şi a venit şi mult s-a necăjit până a îndreptat harabaua şi a strâns năsada din şanţ. A strâns paiele, căci spicele de orz s-au risipit pe jos. Iată ce pagubă i-am făcut lui tata căci ajutorul nostru cu bune intenţii s-a dovedit nefolositor.

După ce descărcam năsada pe faţa armanului începea iarăşi vechiul nostru serviciu cu piatra cea mare de treierat şi învârtitul cailor în dreapta şi stânga.

Duminica ne lăsa să ne ducem la lacul, pe care noi îl numeam Ghiol, ca să ne scăldăm. Alteori ne trimetea cu căruţa plină de haraci să-i ducem la vie. Atunci ne cam supăram si-i ziceam lui tata: lasă-ne măcar duminica să fim liberi si să ne jucăm cu băieţii din sat, sau să ne scăldăm, sau să prindem peşte cu undiţa.

Tata era om bun şi luase parte la primul război mondial, a stat în tranşee mult şi a răcit la şira spinării iar acum umbla îndoit, aplecat sau strâmb cum îi zicea lumea: „State strâmbul”.

Dacă a văzut că nu poate lucra pământul, îl dădea în jumătate la alt plugar si primeam şi noi jumătate din recoltă.

Dacă am terminat şcoala primară cu chiu cu vai tata m-a adus la Bolgrad şi m-a înscris la liceu. N-am dat examen că întârziasem şi poate nici nu reuşeam, dar peste o lună de la începutul anului şcolar s-a mai înfiinţat la liceu o clasă, numită clasa I-a C. Atunci s-a anunţat prin sate că toţi care au copii ce au terminat 4 clase să-i aducă la liceu. A fost norocul meu, că tata îndată m-a adus la Bolgrad şi a căutat o gazdă şi a găsit una care mai ţinea doi băieţi în gazdă. S-a împăcat cu gazda, i-a plătit şi m-a primit şi pe mine împreună cu cei doi băieţi. Unul din ei era dintr-un sat vecin cu satul nostru iar altul era mai de departe. Cel din satul vecin se numea Cheloglu şi era lunatic, se scula noaptea din pat, descuia uşa şi se plimba prin curte noaptea pe lună plină. Uneori se ridica pe pereţii casei, pe acoperiş şi nu cădea, puterea lunii îl ţinea. Gazda dacă a aflat, a început să-i puie un lighean cu apă lângă patul în care dormea şi el, lunatecul, când se scula, călca în ligheanul cu apă rece şi se trezea.

In fiecare seara mă închinam înainte de culcare şi de frica lunatecului dar şi pentru că aşa învăţasem de la mama. Îmi amintesc că în fiecare sâmbătă mama ne spăla la cap şi apoi ne punea să stăm toţi în genunchi şi ea , Dumnezeu s-o ierte, ne citea Acatistul Maicii Domnului, ne învăţase şi Tatăl Nostru şi alte rugăciuni mai mici.

Acum la şcoală purtam ghete şi chiar dacă mi se cam rupeau, sau se desfăcea talpa, o legam cu sârmă mai subţire, iar de ciorapi nu mai spun nimic, că o pereche aveam şi până ne dădea vacanţă, chiar daca se rupeau sau se murdăreau îi purtam aşa.

În vacanţa de vară veneam pe jos acasă de la Bolgrad, erau 40 de km , iar iarna venea tata şi mă lua acasă. El se interesa la liceu cum învăţ dar profesorii nu-l încurajau şi-i spuneau că învăţ prost. E drept că nici cărţi nu aveam că nu aveam cu ce le cumpăra, şi învăţam pe apucate din cărţile altor copii. Rudele din sat auziseră că învăţ prost şi-i ziceau lui tata:”ţine-l Moş State pe negrul acesta la plug să-ţi fie ajutor la bătrâneţe”. Eu plângeam şi-i ziceam că dacă mă ia de la şcoală să mă ţie la plug am să fug de acasă, că mi-i ruşine de băieţii din sat că au să mă râdă.

In vacanta de vară acelaşi lucru cu treieratul şi la vie cu săpatul, la plug cu aratul. Ne mai trimetea şi cu oile la păscut în grădina de la marginea satului. Aveam şi noi 5 oi şi-mi dădeau necaz mare că oile fugeau una într-o parte şi alta în altă parte, iar mieii se amestecau şi behăiau într-una.

Îmi făcusem câte un caval dintr-o trestie, dar nu ştiam să cânt dintrînsul, nu eram talentat ca alţii.

Când ne trimetea la vie umblam şi prin pădurea de salcâmi după crăci şi cu ele reparam gardul la vie. Pădurea era plină de şerpi dar nu erau veninoşi, erau şerpi de apă ce fluierau când îi întâlneam – se temeau de noi şi noi de ei. Fratele mai mic Mişa era mai îndrăzneţ şi alerga după ei ca să-i omoare, iar eu eram mai fricos.

Ne mai trimetea tata şi cu caii la păscut în pădure, mai ales duminica. Îi împiedecam la picioare cu o funie să fim siguri că nu se duc departe şi că-i putem prinde. Venind spre casă într-o duminică călări cu caii de la păscut, în sat, a sărit un câine să ne muşte , iar calul pe care era suit Mişa , s-a speriat şi Mişa a căzut de pe cal în drum. Ce plânsete,… că era plin de sânge şi prăfuit. Am dat drumul la cai, de s-au dus acasă cu coada de căpăstru atârnată. Tata cum i-a văzut, s-a gândit că noi am căzut de pe cai şi repede a înhămat caii şi ne-a întâlnit pe drum şi ne-a luat în căruţă. De atunci Mişa a rămas cu o parte din bărbie mai lungă decât cealaltă. Aşa trecea vara şi toamna, iarăşi la şcoală.

La şcoală trebuiau alte cărţi, alte ghete, alţi ciorapi nu aveam cu ce le cumpăra căci tata abia îmi plătea gazda. De cămăşi nu-mi amintesc să fi avut două, căci grâul treierat vara, era dus la oraş şi vândut evreilor, care erau comercianţi şi cu preţul pe kilogram 60-65 de lei, nu putea să ne cumpere decât câţiva metrii de pânză Americă - era mai ieftină. Trebuia să-mi facă şi uniformă cachi. A cumpărat cu mare greutate, vreo doi metrii de stofă cachi, din cea mai ieftină şi s-a tocmit cu un croitor din sat , ca sa-mi facă o tunică mai potrivită şi una mai mică, din resturile ce rămâneau de la croit. Zis şi făcut, mi-au făcut doua tunici, una mai lungă şi una scurtă cu guler până la urechi. Le-am purtat şi eu cu bucurie că erau noi şi cred că cu ele am terminat liceul.

Pe atunci liceul se făcea cu 7 clase. Am fost vreo doi ani corigent, dar tot cu ajutorul lui Dumnezeu am terminat cele şapte clase de liceu, nu am fost repetent în nici o clasă. Se mirau părinţii, rudele şi chiar nu-mi venea să cred, că am terminat liceul. Urma să dau bacalaureatul. În prima sesiune nu am reuşit să-l iau dar nu m-am descurajat. Am plecat la Isaccea, la fratele mai mare care fusese preoţit pe seama parohiei Isccea şi acolo am stat toată iarna şi am învăţat lecţiile care se cereau la bacalaureat. Mai ales am învăţat la astronomie. Iar vara m-am dus iar la părinţi ca să fiu aproape de Ismail căci acolo se ţinea bacalaureatul. S-a întâmplat să vină acasă şi bunica de la mănăstirea Cilicu de Jos unde se călugărise cu numele de Maica Profira. Deci am plecat la Ismail însoţit de ea şi am locuit la Sfânta Episcopie la o rudă de-a ei, părintele Ciprian. S-a tot rugat ea si părintele Ciprian, ca să reuşesc la bacalaureat şi mare a fost minunea că am reuşit, nu cu medie mare dar bucuria a fost mare.

Toată vara m-am pregătit şi mi-am procurat toate actele necesare ca să mă prezint la Şcoala Militară în Bucureşti. Pe atunci Şcoala Militară era la Cotroceni. M-a dus o rudă de-a cumnatei mele, anume Matone la Bucureşti căci el lucra într-o unitate militară. Mi-a dat actele şi toate formularele ce se cereau şi mi-a plătit şi taxa de 30 lei. Dar peste o săptămână taxa se ridicase la 100 de lei, iar examenul se amânase peste câteva săptămâni. Nemaiavând bani pentru taxă, m-am întors înapoi la Barta la părinţi. Matone, cel ce m-a dus la Bucureşti, nu avea cum să mă trimită acasă. A oprit un militar când ne aflam în Cişmigiu şi l-a rugat, să-mi dea tunica lui să mă fotografiez cu ea ca militar şi apoi mi-a făcut carnet de militar şi ordin de lăsare la vatră, sau de concediu militar; şi aşa am ajuns cu trenul la părinţi de la Bucureşti, cu multă mâhnire, că nu am reuşit să intru la Şcoala Militară de la Bucureşti.

Scurtă istorie a ziarului „Curierul Ortodox” ( Rep. Moldova ) de la apariţia lui până în zilele noastre. de Dr. Nicolaie Fuştei

Astăzi societatea aşteaptă o prezenţă mai vie a Bisericii, o prezenţă cam de tip "sectar". Sectarul merge din casă în casă şi se interesează direct de credinţa omului, de nevoile lui directe. Deşi trecem printr-o criiza economica, este de datoria noastră să amplificăm munca de iluminare religioasă a creştinilor ortodocşi. O problemă fundamentală rămâne nevoia conştientizării credincioşilor pen­tru o participare eficientă, reală, responsabilă la Sf. Liturghie, la viaţa bisericească. Pentru rezolvarea acestei probleme poate servi, în mare măsură, presa bisericească. Desigur, Biserica are de rezolvat multe chestiuni, dar pe primul plan, credem că ar trebui plasat învăţământul religios care ar putea fi realizat nu atât prin şcolile teolo­gice, c&acirrc;t prin mijloacele de informare în masă. Astfel că existenţa periodicelor bisericeşti nu mai este un moft al cuiva, ci o necesitate stringentă.

De aceea presupunem că apariţia ziarului „Curierul Ortodox” ca organ de presă a Bisericii Ortodoxe din Moldova a fost un lucru firesc.

Istoria, nu atât de lungă a ziarului Curierul Ortodox” ar putea fi împărţită în trei etape: prima cuprinde anii 1995-1996, cea de a doua ţine de anii 1997-1999 şi cea de a treia etapă începe din a. 2000 şi continuă până în prezent.

În continuare vom prezenta succint aceste etape pe fiecare în parte şi vom începe cu prima etapă pe care am numito convenţional „etapa devenirii”.

Necesitatea unei publicaţii bisericeşti apăruse demult. Cu prilejul vizitei ÎPS în primăvara anului 1995 la biserica &qquot;Sf. Dumitru" din Chişinău, s-a discutat şi problema editării unui ziar ortodox în Moldova, căci noi probabil eram ultimiii din fosta URSS unde încă nu apăruse un periodic bisericesc. Peste câteva zile au fost invitaţi la Mitropolie, părintele Pavel Borşevschi, dl Vasile Ciobani (încă nu era preot) şi dl Nicolae Fuştei. Tot atuncii au fost emise şi decretele cu privire la numirea lui Nicolae Fuştei în calitate de redactor-şef, iar a viitorului părinte Vasile Ciobanu în calitate de secretar responsabil.

La 2 iunie 1995 între Mitropolia Chişinăului şi a Moldovei, - în persoana Mitropolitului Vladimir şi biserica Sfântul Dumitru” - în persoana protoiereului-paroh Pavel Borşevschi, este încheiat un Contract de constituire a publicaţiei „Curierul Ortodox” S.R.L. Iar la 9 iunie 1995, este înregistrat la Camera Înregistrării de Stat pe lângă Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova, Statutul publicaţiei periodice „Curierul Ortodox” SRL: cu nr. 10405326.

De fapt, încă în 1994 la Academia Teologică fusese înregistrat un ziar cu acelaşi nume - "Curierul Ortodox", dar nu se ştie din ce motive în decurs de un an nu s-a reuşit editarea nici a unui număr.

Nou-formata redacţie a publicaţieii după ce în decurs de o lună a înregistrat periodicul "Curierul Ortodox", la 24 iunie editează varianta română şi cea rusă - „Pravoslavnii Vestnik".

Cu timpul în colectivul redacţiei au mai venit Larisa Erşov - corector, Larisa Ciobanu - contabil, Dumitru Tolico - redactor tehnic, diaconul Nicolae Bujor, corespondent şi fotograf şi d-na Mariana Silvestrovici, un traductor de forţă.

Curierul Ortodox", ca şi toate celelalte ziare, are statut de SRL. Ca membri fondatori sunt: Mitropolia Moldovei (70 %) şi parohia "Sf. Dumitru" din Chişinru (30%).

În viziunea fondatorilor şi a membrilor redacţiei "Curierul Ortodox" trebuia să fie un mijloc de iluminare religioasă a citito­rilor, a creştinilor ortodoccşi de la noi din ţară. Pe lângă acestea, ziarul trebuia să răspundă intereselor mai multor categorii de cititori. În paginile ziarului urmau să fie publicate articole ce ţin de apărarea credinţei ortodoxe, de istoria, cultura noastră, de problemele cu care se confruntă soci­etatea, şi foarte multe materiale referi­toare la educaţia religioasă în şcoală. Această concepţie despre ziar reiese din „Adresarea Înaltpreasfinţitului Vladimir - Mitropolit al Chişinăului şi al întregii Mold­ove - către cititori”, publicată în primul număr al ziarului.

Pentru început ziarul se difuza prin intermediul protopopilor.

Dar începând cu anul 1996, fiecare doritor putea să se aboneze la ziar la orice oficiu poştal din Moldova. Preţul de abonare era de 16 lei 50 de bani. Creştea şi numărul abonaţilor.

Multora nu le-a fost pe plac acti­vitatea ziarului, redacţia a primit scrisori chiar de peste hotare, de la nişte sectanţii din Kiev, în care chemaţi să se pocăiescă pentru materialele antisectare publicate. Însă atacurile veneau nu doar din partea sectanţilor.

Unele ziare din Republica Moldova, au încercat să-i intimideze pe colaboratorii „Curierului Ortodox”, numindu-i „trădători de neam", „aliaţi ai lui Smirnov", alţii, dimpotrivă, trimiteau la Mitropolie mesaje în care cei de la Curier erau numiţi agenţii ai României.

Cea de a doua etapă a istoriei „Curierului ortodox” poate fi numită convenţional „etapa confruntărilor”.

Chiar în primul număr al ziarului din 1997 redacţia publică o adresare către cititori în care adie a alarmă, probabil că redacţia simţea răcirea în relaţiile cu fondatorul principal, Mitropolia Moldovei. În această adresare se spunea: „Stimaţi cititori, existenţa ziarului depinde de numărul abonaţilor. Vă rugăm să contribuiţi la creşterea numărului cititorilor noştri”.

Datorită conflictului dintre cele două Patriarhii a Moscovei şi a României, referitor la jurisdicţia asupra creştinilor ortodocşi din Republica Moldova numărul românofobilor a crescut chiar şi la Mitropolie. Aceştia au încercat să implice în disputa dintre cele două Biserici şi ziarul „Curierul Ortodox”, propunând spre publicare nişte materiale denigratorii la adresa ierarhilor români.

Relaţiile cu fondatorul principal – Mitropolia Moldovei au devenit foarte tensionate în special în timpul cât a activat ca secretar la Mitropolie, prot. Teodor Roşca. Acesta obişnuia să trimită la redacţie materiale selectate de prin ziarul „Glasul Moldovei” cu injurii la adresa Bisericii Ortodoxe Române şi a preafericitului Patriarh Teoctist. Evident că astfel de materiale nu puteau fi publicate explicându-i pr. Teodor că un creştin nu poate spune despre alt creştin, care e şi mai în vârstă ceea ce se stipula în materialele propuse de d-lui. Că conflictul acesta este artificial şi va dispare, însă ura şi vrajba la care chemaţi, nu se tratează aşa de uşor, ea poate rămâne pentru totdeauna. Însă opinia redacţiei nu a fost luată în seamă. Insistând să publicăm materialele trimise, care nici nu erau semnate. Evident că redacţia nu putea să publice nişte materiale anonime, considerând că dacă aperi un adevăr, trebuie să-ţi asumi responsabilitatea şi pentru metodele pe care le foloseşti. A fost totuşi publicat un material selectat de pr. Teodor Roşca întitulat „Din raportul asupra cererii de aderare a Republicii Moldova la Consiliul Europei (noiembrie, 1995)”. Materialul a văzut lumina tiparului cu menţiunea că a fost „selectat de către secretarul Mitropoliei Chişinăului şi a Moldovei, prot. Teodor Roşca”.

Mare a fost nemulţumirea secretarului Mitropoliei, pentru această menţiune. Pe atunci probabil a încolţit în mintea demnitarului de la conducerea Mitropoliei, ideea de a înfiinţa alt ziar care ar fi la dispoziţia lui, pentru a „apăra interesele Bisericii din Moldova”. Deoarece în concepţia acestuia „Curierul Ortodox” a devenit un ziar „antibisericesc”.

Relaţiile se înrăutăţesc într-atâta încât începând cu nr. 22 (53), din 16-30 noiembrie 1997 ziarul nu mai apare ca publicaţie a BOM ci ca „publicaţie creştin-ortodoxă din Republica Moldova”.

Sub această formulă ziarul apare şi pe parcursul anului 1998.

În octombrie 1997, în urma unei întâlniri a membrilor redacţiei "Curierul Ortodox" cu Î.P.S. Vladimir, s-a hotărât că Mitropolia Chişinău, pe lângă cele două publicaţii pe care le avea - "Cu­rierul Ortodox" şi "Православный Вестник" - va mai avea şi un buletin informativ.

Cu mari speranţe era aşteptată apariţia nou­lui periodic, crezând că acesta va contribui, împreună cu „Curierul Ortodox”, la iluminarea religioasă a creştinilor ortodocşi.

În ianuarie 1998 apare primul număr al noului ziar „Clopotniţa Moldovei”. Ca redactor şef a fost numit Andrei Hropotinschi. Pentru început nu era clar de ce în fruntea unui ziar bisericesc a fost pusă o persoană certată cu buna cuviinţă şi cu etica de jurnalist care pentru "succesele" obţinute în munca de jur­nalist, s-a învrednicit de titlul "cel mai scan­dalos jurnalist din Moldova", iar Prezidiul Uniunii Jurnaliştilor din Moldova la 24 septembrie 1996 a hotărât excluderea lui Andrei Hropotinschi din rândurile Uniunii Jurnaliştilor din Moldova, în baza Statutului UJM, Art.10 p. 1 "pentru nerespectarea sistematică a Statutului", Art.10, p. 2 "pentru... abuz de serviciu, încălcarea normelor de morală şi etică profesională".

Însă cu timpul s-au clarificat toate. În numărul din 4 aprilie 1998 al „Clopotniţei Moldovei”, s-a întreprins un atac informaţional înverşunat împotriva „Curierului Ortodox”, afirmându-se că „toate dispoziţiile sosite de la Mitropolia Moldovei şi Chişinăului întâmpinau o atitudine refractară în această redacţie" (a "Curierului Ortodox" - nota noastră). Se mai afirma că chipurile "Curierul Ortodox" este băgat pe gratis în cutia poştală a cititorului şi că "este sponsorizat de... Mitropolia Basarabiei sau de pe aiurea".

Ca urmare la această provocare, redacţia „Curierului Ortodox” este nevoită să i-a o atitudine. Răspunsul va veni, dar după ce vor trece sărbătorile de Paşti. Nu era cazul să înceapă gâlceava chiar în timpul Sfintelor Sărbători. Abia în nr. 9 din luna mai apare articolul dlui Fuştei Nicolae „Lupul „paznic” la oi, sau Hropotinschi „apărătorul” Bisericii”. Articolul a stârnit interes, fiind retipărit şi de alte ziare din Moldova („Luceafărul” şi „Молдавские Ведомости»).

Reacţia dlui Hropotinschi şi a părintelui său spiritual prot. Teodor Roşca a fost foarte violentă.

După cum se menţiona în PS-ul la varianta rusă a acestui articol publicat în «Православный Вестник» şi «Молдавские Ведомости», prin intermediul unor forţe interlope se pregătea o răfuială fizică cu redactorul şef al ziarului „Curierul Ortodox”, autorul articolului mai sus menţionat. Răfuiala nu a avut loc datorită intervenţiei Î.P.S. Vladimir.

A trecut o lună de la apariţia articolului "Lupul „paznic” la oi sau Hropotinschi "apărătorul" Bisericii". Era şi firesc ca cel vizat să reacţioneze cumva la cele relatate. A reacţionat aşa cum era obişnuiit s-o facă. Pentru început a scris două arti­cole în "Glasul Moldovei", în care şi-a vărsat nes­tingherit veninul, semnânndu-le cu un pseudonim "Fluture Blăniţa". Apoi a urmat o "Scrisoare" adresată redactorului "Curierului Ortodox", publicată în "Clopotniţa Moldovei", nr. 21, din care cel ce nu citise "scriso­rile" din "Glasul Moldovei" poate crede că Hropo­tinschi era un mieluşel nevinovat si dornic de pace.

Dar nu avea nici un rost să se ducă un dialog cu redactorul de la „Clopotniţa Moldovei”, de aceea a fost rugat că , dacă eventual nu va găsi de cuviinţă să înceteze a trimite "scrisori", să nu-l mai numească pe dl Fuştei Nicolae frate întru Hristos, pentru că nu sunt fraţi întru Hristos. „Hristosul meu este Cel Răstignit şi Care a înviat, iar hristosul lui Hropotinschi este cel pe care nici pământul nu-l primeşte şi şede neîngropat în Piaţa Roşie, lângă zidurile Kremlinului la Moscova”.

Dar nişte atacuri în presă nu puteau duce la dispariţia ziarului „Curierul Ortodox”, de aceea dl Hropotinschi intentează o acţiune de chemare în judecată în care în calitate de recalamat este numită redacţia ziarului „Curierul Ortodox”, iar coreclamat Nicolae Fuşeti pe motivul că i-a fost lezată onoarea şi demnitatea în articolul lui Nicolae Fuştei „Lupul „paznic” la oi, sau Hrpotinschi „apărătorul” Bisericii”, cerând incasarea de la redacţie a sumei de 200 de salarii minime – 3600 de lei, şi de la autorul-reclamat a sumei de 100 de salarii minime – 1800 de lei. Evident că suma de 5400 de lei era prea mare pentru redacţie, astfel că dacă judecata i-ar fi dat dreptate lui Hropotinschi, ziarul şi-ar fi încetat existenţa încă în toamna anului 1998.

La sfârşitul lunii noiembrie 1998, au fost convocaţi la Mitropolie redactorii şefi ai celor două ziare „Curierul Ortodox” şi „Clopotniţa Moldovei”, ca „să se împace”. Însă în loc de împăcare spiritele s-au încălzit şi mai mult, încât dl. Hropotinschi a declarat că de fapt „Curierul Ortodox” este un ziar ilegal, deoarece apare în limba română şi nu în cea de stat. La acest atac dl Fuştei Nicolae a răspuns că în acest caz, de fapt Biserica din Moldova mai are două ziare ilegale: „Звонница Молдовы” şi „Православаный Вестник”, care apar în limba rusă şi nu în limba de stat.

La despărţire nu s-a atestat vre-o încercare de reconciliere, pentru că poziţiile părţilor erau prea diferite.

Dar totuşi întâlnirea aceasta, sau poate discuţiile pe care le va fi avut dl Hropotinschi cu Î.P.S. Vladimir au dus la aceea că la 29 decembrie 1998, dl Hropotinschi înaintează Judecătoriei Botaniaca o Cerere de recurs, în care spune că „În urma discuţiilor avute cu reclamatul Nicolae Fuştei, redactorul-şef al ziarului „Cureirul ortodox”, în prezenţa Î.P.S., Mitropolitul Chişinăului şi al întregii Moldove, am convenit să-mi retrag Acţiunea de chemare în judecată, lucru pe care-l fac prin prezenta cerere”.

Situaţia ziarului devenise atât de critică, încât în primăvara anului 1998 redacţia este nevoită să apeleze la ajutorul cititorilor stipulând următoarele: „Apariţia de mai departe a publicaţiei "Curierul Ortodox" depinde doar de Dvs”.

În a doua jumătate a anului 1998, situaţia financiară a publicaţiei s-a înrăutăţit. Datorită propagandei împotriva ziarului „Curierul Ortodox” organizate în rândul clerului din Moldova, s-a micşorat numărul de cititori, de aceea redacţia este nevoită să aducă la cunoştinţa cititorilor că din cauza lipsei de bani, până la găsirea unei soluţii favorabile, ziarul va apare doar pe patru pagini.

Soluţia aşa şi nu a mai fost găsită, ba şi mai mult, până în luna aprilie 1999 nu a apărut nici un număr al ziarului.

În primăvara anului 1999 se întrezăreşte o speranţă, că lucrurile se vor schimba spre bine.

În rezultatul discuţiei PS. Dorimedon, care pe atunci îndeplinea şi funcţia de preşedinte al „Departamentului de catehizare şi învăţământ religios, misionarism, activitate antisectară şi antischismatică a Bisericii Ortodoxe din Moldova”, cu Î.P.S. Vladimir, s-a convenit că „Curierul Ortrodox” fa fi organul de presă al acestui Departamet. În rezultatul acestui dialog, cu cheltuiala PS Dorimedont, în aprilie 1999 apare pe 8 pagini (nr. 1-8) numărul de Paşti, în varianta română şi în cea rusă.

Speranţele redacţiei erau mari, mai ales luând în consideraţie cele spuse de PS Dorimedont în Cuvânt către cititor: „Din cauza diferitelor greutăţi ale vremii în care trăim, publicaţia "Curierul Ortodox" a fost nevoită să-şi întrerupă apa­riţia în primele luni ale anului 1999. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduim să preluăm din nou publicarea ziarului - de aceasta dată ca organ de presă al Departamentului de Catehi­zare şi învăţământ Religios, Misiona­rism, activitate Antisectara şi Antischismatică a Bisericii Ortodoxe din Moldova.

La început ziarul va apare o singu­ră data pe lună, pe 3 pagini (spre; deosebire de 4 pagini în ultimele nu­mere ale anului trecut), unde vom prelua unele teme promovate anteri­or ca, de exemplu, "Mărturisirea de credinţă a Bisericii Răsăritene Orto­doxe" a Sf., Irh Petru Movilă, ciclul de lecţii pentru programul preuniversitar de studiere a religiei în scoală, etc.

Cu binecuvântarea ÎPS Mitropolit Vladimir, dorim să vedem publicaţia "Curierul Ortodox" un ziar de promo­vare a valorilor creştine, a curăţiei Ortodoxiei, întemeiată pe Sfânta Tra­diţie şi pe Sfânta Scriptură, pe învă­ţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi a Sfintelor Şapte Sinoade Ecumenice, precum şi pe Izvorul nesecat al istoriei ortodoxe a neamului nostru, a întregii Ortodoxii, fără de care nu am putea fi întregi, nici deplini.(...)

Nădăjduim întru Domnul, că va fi introdusă şi disciplina "religia" în sistemul de învăţământ preuniversitar din Republica Moldova, astfel ca publicaţia "Curierul Ortodox" să fie şi un ziar metodico-didactic pentru cadrele pedagogice din do­meniu, precum şi pentru cele din învăţământul teologic.(...)

În toate aceste porniri sperăm sa Vă avem alături, iubiţi părinţi protopopi, parohi, clerici, vieţuitori ai mănăstirilor profesori şi elevi al şcolilor teologice şi enoriaşi. Iar publicaţia "Curierul Ortodox" să ne fie o adevărată punte de dialog şi împărtăşire a durerilor şi bucuriilor noastre şi o pavăză contra tuturor învăţaturilor pierzătoare de suflet”.

Cele stipulate de PS Dorimedont exprimau tocmai dorinţa membrilor redacţiei.

Însă lucrurile au luat o altă întorsătură. Datorită intrigilor P.S. Iustinian, episcop de Tiraspol şi Dubăsari, Departamentul condus de PS. Dorimedont a fost desfiinţat, chiar dacă începuse a da roade lucrul membrilor acestui Departament.

Ca o consecinţă a acestor acţiuni „Curierul Ortodox” iarăşi se reîntoarce la statutul său de publicaţie a Bisericii Ortodoxe din Moldova. Anume în această formulă apare al doilea număr (nr. 9-14) din a. 1999.

În acel an au mai văzut lumina tiparului doar două numere, 15 şi 16 în luna decembrie.

Apariţia lor se datorează faptului că „Clopotniţa Moldovei” practic încetase să mai apară, după ce redactorul şef Hropotinchi Andrei căzu-se în dizgraţie şi la intervenţia primarului Chişinăului, dl Urecheanu, conducerea Mitropoliei a fost nevoită să-l elibereze din funcţie. Astfel că de fapt în toamna anului 1999 ziarul „Clopotniţa Moldovei” şi-a pierdut toţi cititorii, şi practic a încetat să mai existe ca ziar republican iar Mitropolia nu putea să rămână fără un ziar oficial, cu atât mai mult că apăruse şi nişte probleme care trebuiau mediatizate.

Astfel ajungem la cea de a treia etapă a istoriei „Curierului Ortodox”, numită de noi „etapa supravieţuirii”, care cuprinde anii 2000-2005.

Este numită astfel deoarece deşi nu a atins situaţia din primii ani de existenţă, când apărea de două ori pe lună, cu un tiraj care atingea cifra de 7000 exemplare, totuşi această perioadă se deosebeşte şi de cea de a doua, prin faptul că nu mai există o duşmănie deschisă între unii membri ai conducerii Bisericii Ortodoxe din Moldova şi membrii redacţiei. Situaţia în mare măsură se explică prin schimbările care au avut loc în Secretariatul Mitropoliei. La etapa actuală, încă nu se observă o colaborare ca în prima etapă, între Mitropolie şi organul ei de presă „Curierul ortodox”, ceea ce permite să admitem că ziarul „Curierul Ortodox” încă mai are statutul copilului „teribil”, al Mitropoliei, la această concluzie ajungem dacă ţinem seama că pe parcursul a celor zece ani de existenţă a ziarului, conducerea Mitropoliei, doar o singură dată a găsit de cuviinţă să felicite colectivul de la redacţia ziarului cu ocazia Învierii Domnului (1998), chiar dacă în toate documentele oficiale, şi in calendarele anuale editate de Mitropolie se stipulează că „Curierul Ortodox”, este ziarul eparhiei de Chişinău.

În prezent, deşi cu un tiraj mai modest, şi apărând doar o dată pe lună, „Curierul Ortodox” continuă să-şi îndeplinească scopul pentru care şi fusese conceput.

Ba mai mult, acum redacţia pentru a putea mai efectiv să-şi îndeplinească misiunea foloseşte şi reţeaua internet. Astfel din 12 februarie 2002 apare şi varianta electronică a publicaţiei „Curierul ortodox” care până în prezent a fost vizitată de peste 8000 de utilizatori din peste 50 de ţări ale lumii.

Fiecare doritor poate să consulte această pagină la adresa http://www. curier.tk, sau http://www.geocities.com/cortodox. Din septembrie 2004 ultimul număr al ziarului apare şi în format PDF.

Pe parcursul acestor ani, publicaţia noastră elec­tronică a devenit cunoscută în multe ţări ale lumii, fiind vizitată de cititori din astfel de ţări ca: Australia, Austria, Azerbaidjan, Belgia, Bra­zilia, Canada, Chehia, Croaţia, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Israel, Italia, Japonia, Lituania, Marea Britanic, Mexic, Moldova, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Rusia, Singapore, Spania, SUA, Suedia, Tuvallu şi Ungaria. A crescut consi­derabil numărul vizitatorilor. Dacă în prima lună de prezenţă pe internet am avut 124 de vizitator, cu 277 afişări, în ianuarie 2003 am avut deja 255 de vizitatori cu 499 afişări iar în mai 2005, avem ??? vizitatori. Deci numărul vizitatorilor a crescut cu 206%, iar numărul afişărilor cu 180%. In total am avut 8650 de vizitatori.

Pe adresa electronică a ziarului au sosit peste 50 de mesaje.

Ne face o deosebita plăcere cuvintele de încurajare şi sprijin exprimate de cititorii noştri. Daniel din Bucureşti ne scrie: Mi-a plăcut site-ul dumneavoastră. Aş fi interesat şi de alte site-uri din Republica Moldova. Aici în ţară nu prea aflăm multe veşti de la fraţii noştri de peste Prut; Adrian din Chişinău: Să ştiţi că gă­sesc "Curierul Ortodox" ca fiind ceva extraordi­nar. Domnul să vă aibă mereu în paza Sa şi să vă îndrume pe calea mân­tuirii; Dumitru din Chişinău: Va mulţumesc pentru ce faceţi.

Au mai sosit mesaje din partea citito­rilor: Malancus Elena, Franţa Bob Dumitru, Lăpuşna; Rick Havoc, Bucureşti; Nicador, Miercurea-Ciuc; Stancu Marin-Iulian, Bucureşti; Violeta, Toronto (Canada); Măria, Bucureşti; Iurie, Chişinău; Bulugan Adrian, Bârlad; Leonid, Chişinău; Cucu Alina Ramona, Bacău; Radu Trifan, Bucureşti; Moldovan Nicolae, Bârlad ş. a.

Din cele expuse până acum vedem că viaţa „Curierului Ortodox” pe parcursul celor zece ani de existenţă nu a fost deloc uşoară. Cine le-a ajutat colaboratorilor ziarului să învingă toate greutăţile şi să supravieţuiască?

Răspunsul la această întrebare îl găsim într-un interviu cu redactorul şef dl Nicolae Fuştei care a recunoscut următoarele: „În primul rând, credinţa în Dumnezeu cel Adevărat. Probabil pentru că nu căutăm ale noastre, ci facem ceea ce credem că este spre binele întregului corp bisericesc, al creştinilor, Dumnezeu ne ajută. Mai avem noroc de un duhovnic cum este părintele Pavel Borşevschi. Dacă astăzi mai rezistăm, în mare măsură este meritul lui. Are atâta energie şi tact, încât reuşeşte să ne "încarce" şi pe noi, iar când e cazul - să ne mai şi potolească.

Evident că şi cititorii au contribuit la menţinerea acestui ziar prin răvaşele lor încurajatoare.

Astfel Cotlău Victor din s. Leuşeni r-nul Teleneşti intr-o scrisoare la redacţie spune: „Îmi pare bine că a ieşit de sub tipar ziarul acesta, care luminează minţile oamenilor buimăciţi de politică şi cărţile scrise de mâna antihriştilor”. La fel şi Maria Palii din s. Văscăuţi, raionul Orhei, scrie că a îndrăgit publicaţia „Curierul Ortodox” şi se consideră o prietenă a noastră. Cititoarea Tatiana Popuşoi din s. Vadul Raşcov scrie: „Când poştaşul îmi aduce ziarul Dumneavoastră, sunt atât de fericită de parcă L-aş fi văzut pe Dumnezeu”.

Cei de la „Curierul Ortodox” au rămas profund impresionaţi de gestul nobil al unei fetiţe de 14 ani, Tatiana Cociug, care a donat ziarului 5 lei, poate că ultimii bănuţi pe care-i avea. Cine dintre bogaţi ar fi fost în stare la un astfel de gest?

A rămas recunoscătore redacţia părintelui Chiril, dăscăliţei Tatiana şi epitropului Tudor de la biserica "Sf. Arhangheli" din penitenciarul din Soroca, care au hotărât să jertfească pentru "Curierul Orto­dox" un salariu lunar; soţilor Ciorap, care au donat ziarului două icoane pentru a fi vândute, iar banii câştigaţi să fie folosiţi la editarea ziarului.

Din punct de vedere financiar redacţiia a avut ajutorul aceluiaşi părinte Pavel. Ziarul şi-ar fi încetat existenţa încă în 1998, dar a rezistat pentru că parohia "Sf. Dumitru" din Chişinău a plătit atunci cheltuielile tipografice. În 1999 ar fi fost editate doar două numere, pentru că banii de la abonaţi nu ajung nici măcar pentru cheltuieli tipografice”, iar dacă a apărut şi al 167-lea număr să ştiţi că este meritul aceleiaşi parohii şi aceluiaşi părinte Pavel Borşevschi.

Fuştei Nicolae, doctor habilitat şi specialist la Academia de Ştiinţe din Moldova pe istorie modernă şi contemporană., cercetător la Institutul de Istorie al Academie de Ştiinţe a Moldovei.

material preluat din ziarul Curierul Ortodox, versiunea electronică www.geocities.com/cortodox/