Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Chişinău

Biserica Sfinţii Constantin si Elena - Descarcă imaginea

Biserica cu hramul Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena din oraşul Chişinău a fost zidită din piatră la 1777, pe vârf de deal, la poalele căruia curge râul Bâc. Ctitorul bisericii, spătarul Constantin Râşcanu, a dorit să fie înălţat locaşul sfânt anume pe moşia sa, Visterniceni, şi a dăruit bani pentru construcţie. Inscripţia de pe piatra de mormânt în formă de obelisc din granit, mărturiseşte că: Această sfântă biserică din temelie s-au zidit cu cheltuiala robului lui Dumnezeu Constantin Râşcan, spătar, 1777". Dealul şi suburbia oraşului poartă numele lui Râşcanu.
Biserica a avut la început hramul Învierea Domnului în 1834, la cererea lui Iorgu Râşcanu, a fost schimbat hramul, în memoria ctitorului. Ea este considerată una din cele câteva biserici vechi medievale moldoveneşti, după aspectul său exterior, ce este obişnuit locaşurilor sfinte din secolul al XIII-lea.
Edificiul bisericii are formă de corabie, cu bolta semicilindrică, fără turlă, iar clopotniţa se înalţă deasupra pronaosului. Acoperişul de zinc este înfrumuseţat de un turnuleţ decorativ. în 1837 biserica şi cimitirul au fost înconjurate de un zid de piatră, cu poartă solidă, tot de piatră. Deasupra porţii se putea citi o inscripţie în limba română: "Ograda acestui sfânt lăcaş s-a făcut la anul 1837 cu stăruinţa starostelui Marcu Popov şi ajutorul a multor ctitori de bine, spre pomenirea trupurilor ci lăcuiesc aice".
Din depărtare biserica părea o cetate veche. Zidul şi poarta nu s-au păstrat, au fost dărâmate, iar zidul a fost înlocuit cu unul nou.
Ea a mai fost şi biserică de cimitir, cu necropolă, a familiei Râşcanu. Boierul moldovean este înmormântat la intrarea în biserică, iar în apropierea bisericii sunt înmormântaţi reprezentaţi ai unor mari familii de nobili şi boieri moldoveni: Donici, Krupenscki ş.a.
Între icoanele ce s-au păstrat în biserică sunt Sfânta Ecaterina, Maica Domnului, Hsus Hristos, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.
Biserica are şi cărţi bisericeşti, scrise în limba greacă, română şi slavonă, câteva din cele mai însemnate fiind: Antologhin grecesc (1686), Penticostaion grecesc (1687), Biblia (1755), Triodul grecesc (1777) tipărite la Veneţia; Triodian românesc (1731), Apostol românesc (1794), Evanghelia (1794), tipărită la Râmnic, România. Sunt şi cărţi tipărite la Chişinău: Liturghie (1815), Molebnic (1817), Psaltirea ( 1857), Antologhion (1861), Octioh, Triodion (1862), Trebnic (Molitvenic, 1908).
În altarul bisericii se află şi un aer, având dimensiunea 88/7,8 cm. Pânza este cusută cu aţă de mătase, în câteva culori şi cu fire de aur şi argint. Pe el este o inscripţie în greacă, care se traduce "Pomeneşte Doamne pe robii tăi Constantin, Ecaterina şi Evpraxia monahia, 1765". Ceea ce înseamnă că acest aer a fost dăruit bisericii de către ctitorul ei, data dovedeşte, că biserica funcţiona şi înainte de 1777.
În anii '70 ai secolului trecut biserica a fost închisă, zidul a fost demolat, iar mormintele din cimitir au început să fie distruse, unele au fost reînhumate în cimitirul din strada Doina din Chişinău. Timp de trei decenii biserica a rămas părăsită. In ultimii ani a fost împodobită cu un iconostas sculptat în lemn de sculptorul Roland Vieru. A fost alipit un pridvor şi construit un zid de piatră.
a scris Maria Brânzan

Bibliografie:
Anuarul Eparhiei Chişinăului şi Hotinului (Basarabia) Ediţie oficiala - 51, (1922).
Berechet Ştefan Gr. Cinci biserici vechi din Chişinău. Comisiunea monumentelor istorice. Secţia din Basarabia. Anuarul Chişinău, 1924. - p.l - 70, p.136 - 141
Ciobanii Ştefan, Chişinău, Muzeum, 1996.
Chişinău. Enciclopedie, Chişinău, 1996.
Ghid de monumente şi situri istorice din Republica Moldova, Chişinău, 1998.
Ghimpu, Vlad. Biserici şi mănăstiri medievale în Basarabia, Chişinău, 2000.
Mi hail, Paul. Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia, Chişinău, 1931

Din cartea: Locaşuri sfinte din Basarabia. – Ch. : Alfa şi Omega, 2001. – 288 p.- Din cuprins : Biserici din Chişinău. – P. 108-128.

Biserici vechi din Chişinău

Biserica Sfântul Pantelimon - Descarcă imaginea
A fost construită în 1891, după proiectul renumitului arhitect Al. Bernardazzi, cu suportul financiar al fraţilor loan şi Victor Sinadino, cetăţeni de onoare ai Chişinăului. In subsolul bisericii se afla un cavou rezervat pentru 26 răposaţi din neamul Sinadino. Pe lângă biserică funcţiona o şcoală parohială, înfiinţată în 1898 şi întreţinută financiar de câtre fraţii Anastasie şi Teodor Ciuflea. Este construită în stil neobizantin, are 2 tambure cu cupole, goluri arcuite, cu vitralii color. In anii '60 biserica a fost închisă. Localul a fost transformat în sală de degustare a vinurilor. Biserica a fost redeschisă în anii '90 ai secolului trecut.

Biserica Sfântul Dumitru - Descarcă imaginea

Construcţia bisericii a început la 1890, cu sprijinul preotului Petru Donici şi a fost finisată la 1902 cu suportul financiar al negustorului Dumitru Ciolacu. Biserica a fost construită din piatră, având şi o clopotniţă. A fost sfinţită cu hramul Sfântul Dumitru de la Salonic. La parohie funcţiona o şcoală, unde studiau 52 de elevi. Primul paroh al bisericii a fost preotul Efim Chişcuţă, care a condus lucrările de construcţie şi amenajare a locaşului.
în anii prigonirilor de după cel de-al doilea război mondial preoţii Gherasim Păduraru, Gheorghe Harghil şi alţii, care au slujit la biserica Sfântul Dumitru, au fost judecaţi şi exilaţi în lagărele comuniste din Siberia.
în anul 1963 biserica a fost închisă. Cupola şi clopotniţa au fost demolate. Initial, edificiul a fost transformat în atelier. Biserica şi-a reluat activitatea în anul 1990.


Bibliografie:
Anuarul Eparhiei Chişinăului şi Hotinului (Basarabia) Ediţie oficiala - 51, (1922).
Berechet Ştefan Gr. Cinci biserici vechi din Chişinău. Comisiunea monumentelor istorice. Secţia din Basarabia. Anuarul Chişinău, 1924. - p.l - 70, p.136 - 141
Ciobanii Ştefan, Chişinău, Muzeum, 1996.
Chişinău. Enciclopedie, Chişinău, 1996.
Ghid de monumente şi situri istorice din Republica Moldova, Chişinău, 1998.
Ghimpu, Vlad. Biserici şi mănăstiri medievale în Basarabia, Chişinău, 2000.
Mi hail, Paul. Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia, Chişinău, 1931


Din cartea : Locaşuri sfinte din Basarabia. – Ch. : Alfa şi Omega, 2001. – 288 p.- Din cuprins : Biserici din Chişinău. – P. 108-128.

"LA MOARTEA VLĂDICĂI DIONISIE"

(Gala Galaction – „Zile basarabene”)

Arhiereul basarabean Dionisie Erhan a trecut la cele veşnice. L-au cunoscut, l-au preţuit şi l-au iubit fraţii basarabeni, dar cealaltă lume românească prea puţin. Vlădica Dionisie a fost vicar în Basarabia, a fost episcop plin la Ismail şi cîtva timp locţiitor la Curtea-de-Argeş. Prin Bucureşti nu zăbovea, pragurile autorităţilor nu le bătea. Cine îl vedea întîia oară, afară doar dacă nu era un mare psiholog, nu putea să ghicească cu cine are de-a face. Un călugăr sfios, îmbrăcat în haine aspre, mai totdeauna cu băerile unei traiste, înfăşurate pe mîna stîngă, şi cu mănăniile înfăşurate pe mîna dreaptă... La început mai purta şi potcapetul caracteristic clerului basarabean. Mergea încet, cu capul cam la o parte, era spînatic şi ţinea ochii în pămînt... Cîte parale puteai să dai pe acest călugăr provincial, evident venit în Bucureşti pentru cine ştie ce nevoie a mănăstirii lui!...

Dar acesta era vlădica Dionisie. Dacă aveai prilejul să-1 priveşti în faţă şi să-1 auzi vorbind, era o revelaţie. Ochii lui de o rară limpezime, fruntea lui albă şi înaltă şi cuvîntul lui neaoş românesc, izvorînd ca din cronici, îţi dovedeau o preţioasă şi aparte personalitate.

De aproape cincizeci de ani de cînd trăiesc eu în Biserica Românească şi printre sfinţii ei slujitori, credeţi că am văzut şi am studiat sute de exemplare clericale. Vlădica Dionisie era un eminent exemplar. Nu învăţase carte oficială niciodată. Fusese şi rămăsese fiul, călugărul şi, pe urmă, stareţul mănăstirii Suruceni. Şi cu toate acestea era un mare cărturar bisericesc. Nu mai vorbesc de Sfînta Scriptură pe care o ştia de dinafară, dar vorbesc de lungile lui cetanii, în limba rusească, de multele cărţi pe care le aprofundase în pacea mănăstirii şi îndeosebi de literatura patriotică.

Vlădica Dionisie era, însă, mai mult decît un puternic autodidact. Era un suflet dăruit de sus cu incomparabilul dar al credinţei. Era o inimă încinsă de focul; tainei creştine. Convorbirea lui, mărturisirile lui particulare şi liturgice aveau căldura şi sclipirile sfîntului jeratic, pe care-1 purta ascuns sub haina lui de aba călugărească.

Am avut norocul să stau în preajma acestui principe al credinţei creştine multe ceasuri. Dacă ceea ce vorbeam împreună ar fi fost lucruri despre lume şi despre oameni, s-ar cuveni să nu le pomenesc. Dar este tocmai cazul despre care vorbeşte Sfînta Evanghelie: „ceea ce aţi grăit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri” (Luca, 12, 3).

Va veni vremea cînd credinţa cea vie, devotamentul doctrinei şi pilda vlădicăi Dionisie Erhan să fie larg mărturisite şi propovăduite, spre fericita lui pomenire şi spre întărirea inimilor.

Azi, la cîteva zile după plecarea lui dintre noi, vom evoca acele serafice sfinte liturghii, pe care le prezida arhiereul Dionisie. Uneori, prea fericit, făceam şi eu parte din soborul liturghisitor, alte ori stam într-un ungher, priveam şi aşteptam să-mi sosească momentul predicii. Vlădica Dionisie, înconjurat de preoţi, conducea dumnezeiasca slujbă. Nu privea pe nimeni, nu mai făcea nici o observaţie, nu mai vorbea de cît cu Mielul lui Dumnezeu, pe care îl slujea şi căruia i se închina pînă la pămînt...

O, de cîte ori aş fi voit să adun la această privelişte înalt pilduitoare pe teologii, pe dascălii noştri şi chiar pe colegii arhiereului Dionisie!

Din fericire, este o lume întreagă basarabeană care îmi este martoră şi care, o dată şi o dată, va şti să ştie să spună multe despre acest fiu al neamului nostru şi despre acest arhipreot al bisericii Mîntuitorului.

Dionisie Erhan a avut un rol puţin cunoscut lumii mai depărtate şi o activitate lungă în zilele măreţe ale Unirii. În mănăstirea Suruceni, al cărei stareţ era, călugărul Dionisie Erhan aduna pe prieteni, sfătuia, hotăra... în ceasurile cele grele premergătoare. Toţi basarabenii patrioţi de acum un sfert de veac au fost dacă nu ucenicii, dar cel puţin bine sfătuiţii vînjosului patriot Dionisie Erhan.

Discreţia rară a acestui om şi umilinţa lui monahală au acoperit pururea şi au stins luminile arătării în vileag. Precum foarte puţini ştiu despre teologul care era, tot aşa şi despre inima lui românească.

A plecat dintre noi, cu acelaşi pas anonim, cu aceiaşi înfăţişare de călugăr prost, cu aceiaşi smerenie admirabilă, cu care trecea pe străzile capitalei noastre. A închis ochii în pacea păzită de sfinţii îngeri a mănăstirii lui de baştină.

Auză vrednicul arhiereu Dionisie, cînd va veni în faţa Cerescului Stăpîn: — „Bine, slugă bună şi credincioasă!; intră întru bucuria Domnului tău!” (Matei, 25, 21).


(In «Informaţia zilei», an. III, nr. 620,. din 29 septembrie 1943, p. 1) Gala Galaction – „Zile basarabene”