Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Chişinău

Biserica Sfinţii Constantin si Elena - Descarcă imaginea

Biserica cu hramul Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena din oraşul Chişinău a fost zidită din piatră la 1777, pe vârf de deal, la poalele căruia curge râul Bâc. Ctitorul bisericii, spătarul Constantin Râşcanu, a dorit să fie înălţat locaşul sfânt anume pe moşia sa, Visterniceni, şi a dăruit bani pentru construcţie. Inscripţia de pe piatra de mormânt în formă de obelisc din granit, mărturiseşte că: Această sfântă biserică din temelie s-au zidit cu cheltuiala robului lui Dumnezeu Constantin Râşcan, spătar, 1777". Dealul şi suburbia oraşului poartă numele lui Râşcanu.
Biserica a avut la început hramul Învierea Domnului în 1834, la cererea lui Iorgu Râşcanu, a fost schimbat hramul, în memoria ctitorului. Ea este considerată una din cele câteva biserici vechi medievale moldoveneşti, după aspectul său exterior, ce este obişnuit locaşurilor sfinte din secolul al XIII-lea.
Edificiul bisericii are formă de corabie, cu bolta semicilindrică, fără turlă, iar clopotniţa se înalţă deasupra pronaosului. Acoperişul de zinc este înfrumuseţat de un turnuleţ decorativ. în 1837 biserica şi cimitirul au fost înconjurate de un zid de piatră, cu poartă solidă, tot de piatră. Deasupra porţii se putea citi o inscripţie în limba română: "Ograda acestui sfânt lăcaş s-a făcut la anul 1837 cu stăruinţa starostelui Marcu Popov şi ajutorul a multor ctitori de bine, spre pomenirea trupurilor ci lăcuiesc aice".
Din depărtare biserica părea o cetate veche. Zidul şi poarta nu s-au păstrat, au fost dărâmate, iar zidul a fost înlocuit cu unul nou.
Ea a mai fost şi biserică de cimitir, cu necropolă, a familiei Râşcanu. Boierul moldovean este înmormântat la intrarea în biserică, iar în apropierea bisericii sunt înmormântaţi reprezentaţi ai unor mari familii de nobili şi boieri moldoveni: Donici, Krupenscki ş.a.
Între icoanele ce s-au păstrat în biserică sunt Sfânta Ecaterina, Maica Domnului, Hsus Hristos, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.
Biserica are şi cărţi bisericeşti, scrise în limba greacă, română şi slavonă, câteva din cele mai însemnate fiind: Antologhin grecesc (1686), Penticostaion grecesc (1687), Biblia (1755), Triodul grecesc (1777) tipărite la Veneţia; Triodian românesc (1731), Apostol românesc (1794), Evanghelia (1794), tipărită la Râmnic, România. Sunt şi cărţi tipărite la Chişinău: Liturghie (1815), Molebnic (1817), Psaltirea ( 1857), Antologhion (1861), Octioh, Triodion (1862), Trebnic (Molitvenic, 1908).
În altarul bisericii se află şi un aer, având dimensiunea 88/7,8 cm. Pânza este cusută cu aţă de mătase, în câteva culori şi cu fire de aur şi argint. Pe el este o inscripţie în greacă, care se traduce "Pomeneşte Doamne pe robii tăi Constantin, Ecaterina şi Evpraxia monahia, 1765". Ceea ce înseamnă că acest aer a fost dăruit bisericii de către ctitorul ei, data dovedeşte, că biserica funcţiona şi înainte de 1777.
În anii '70 ai secolului trecut biserica a fost închisă, zidul a fost demolat, iar mormintele din cimitir au început să fie distruse, unele au fost reînhumate în cimitirul din strada Doina din Chişinău. Timp de trei decenii biserica a rămas părăsită. In ultimii ani a fost împodobită cu un iconostas sculptat în lemn de sculptorul Roland Vieru. A fost alipit un pridvor şi construit un zid de piatră.
a scris Maria Brânzan

Bibliografie:
Anuarul Eparhiei Chişinăului şi Hotinului (Basarabia) Ediţie oficiala - 51, (1922).
Berechet Ştefan Gr. Cinci biserici vechi din Chişinău. Comisiunea monumentelor istorice. Secţia din Basarabia. Anuarul Chişinău, 1924. - p.l - 70, p.136 - 141
Ciobanii Ştefan, Chişinău, Muzeum, 1996.
Chişinău. Enciclopedie, Chişinău, 1996.
Ghid de monumente şi situri istorice din Republica Moldova, Chişinău, 1998.
Ghimpu, Vlad. Biserici şi mănăstiri medievale în Basarabia, Chişinău, 2000.
Mi hail, Paul. Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia, Chişinău, 1931

Din cartea: Locaşuri sfinte din Basarabia. – Ch. : Alfa şi Omega, 2001. – 288 p.- Din cuprins : Biserici din Chişinău. – P. 108-128.

Biserici vechi din Chişinău

Biserica Sfântul Pantelimon - Descarcă imaginea
A fost construită în 1891, după proiectul renumitului arhitect Al. Bernardazzi, cu suportul financiar al fraţilor loan şi Victor Sinadino, cetăţeni de onoare ai Chişinăului. In subsolul bisericii se afla un cavou rezervat pentru 26 răposaţi din neamul Sinadino. Pe lângă biserică funcţiona o şcoală parohială, înfiinţată în 1898 şi întreţinută financiar de câtre fraţii Anastasie şi Teodor Ciuflea. Este construită în stil neobizantin, are 2 tambure cu cupole, goluri arcuite, cu vitralii color. In anii '60 biserica a fost închisă. Localul a fost transformat în sală de degustare a vinurilor. Biserica a fost redeschisă în anii '90 ai secolului trecut.

Biserica Sfântul Dumitru - Descarcă imaginea

Construcţia bisericii a început la 1890, cu sprijinul preotului Petru Donici şi a fost finisată la 1902 cu suportul financiar al negustorului Dumitru Ciolacu. Biserica a fost construită din piatră, având şi o clopotniţă. A fost sfinţită cu hramul Sfântul Dumitru de la Salonic. La parohie funcţiona o şcoală, unde studiau 52 de elevi. Primul paroh al bisericii a fost preotul Efim Chişcuţă, care a condus lucrările de construcţie şi amenajare a locaşului.
în anii prigonirilor de după cel de-al doilea război mondial preoţii Gherasim Păduraru, Gheorghe Harghil şi alţii, care au slujit la biserica Sfântul Dumitru, au fost judecaţi şi exilaţi în lagărele comuniste din Siberia.
în anul 1963 biserica a fost închisă. Cupola şi clopotniţa au fost demolate. Initial, edificiul a fost transformat în atelier. Biserica şi-a reluat activitatea în anul 1990.


Bibliografie:
Anuarul Eparhiei Chişinăului şi Hotinului (Basarabia) Ediţie oficiala - 51, (1922).
Berechet Ştefan Gr. Cinci biserici vechi din Chişinău. Comisiunea monumentelor istorice. Secţia din Basarabia. Anuarul Chişinău, 1924. - p.l - 70, p.136 - 141
Ciobanii Ştefan, Chişinău, Muzeum, 1996.
Chişinău. Enciclopedie, Chişinău, 1996.
Ghid de monumente şi situri istorice din Republica Moldova, Chişinău, 1998.
Ghimpu, Vlad. Biserici şi mănăstiri medievale în Basarabia, Chişinău, 2000.
Mi hail, Paul. Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia, Chişinău, 1931


Din cartea : Locaşuri sfinte din Basarabia. – Ch. : Alfa şi Omega, 2001. – 288 p.- Din cuprins : Biserici din Chişinău. – P. 108-128.

"LA MOARTEA VLĂDICĂI DIONISIE"

(Gala Galaction – „Zile basarabene”)

Arhiereul basarabean Dionisie Erhan a trecut la cele veşnice. L-au cunoscut, l-au preţuit şi l-au iubit fraţii basarabeni, dar cealaltă lume românească prea puţin. Vlădica Dionisie a fost vicar în Basarabia, a fost episcop plin la Ismail şi cîtva timp locţiitor la Curtea-de-Argeş. Prin Bucureşti nu zăbovea, pragurile autorităţilor nu le bătea. Cine îl vedea întîia oară, afară doar dacă nu era un mare psiholog, nu putea să ghicească cu cine are de-a face. Un călugăr sfios, îmbrăcat în haine aspre, mai totdeauna cu băerile unei traiste, înfăşurate pe mîna stîngă, şi cu mănăniile înfăşurate pe mîna dreaptă... La început mai purta şi potcapetul caracteristic clerului basarabean. Mergea încet, cu capul cam la o parte, era spînatic şi ţinea ochii în pămînt... Cîte parale puteai să dai pe acest călugăr provincial, evident venit în Bucureşti pentru cine ştie ce nevoie a mănăstirii lui!...

Dar acesta era vlădica Dionisie. Dacă aveai prilejul să-1 priveşti în faţă şi să-1 auzi vorbind, era o revelaţie. Ochii lui de o rară limpezime, fruntea lui albă şi înaltă şi cuvîntul lui neaoş românesc, izvorînd ca din cronici, îţi dovedeau o preţioasă şi aparte personalitate.

De aproape cincizeci de ani de cînd trăiesc eu în Biserica Românească şi printre sfinţii ei slujitori, credeţi că am văzut şi am studiat sute de exemplare clericale. Vlădica Dionisie era un eminent exemplar. Nu învăţase carte oficială niciodată. Fusese şi rămăsese fiul, călugărul şi, pe urmă, stareţul mănăstirii Suruceni. Şi cu toate acestea era un mare cărturar bisericesc. Nu mai vorbesc de Sfînta Scriptură pe care o ştia de dinafară, dar vorbesc de lungile lui cetanii, în limba rusească, de multele cărţi pe care le aprofundase în pacea mănăstirii şi îndeosebi de literatura patriotică.

Vlădica Dionisie era, însă, mai mult decît un puternic autodidact. Era un suflet dăruit de sus cu incomparabilul dar al credinţei. Era o inimă încinsă de focul; tainei creştine. Convorbirea lui, mărturisirile lui particulare şi liturgice aveau căldura şi sclipirile sfîntului jeratic, pe care-1 purta ascuns sub haina lui de aba călugărească.

Am avut norocul să stau în preajma acestui principe al credinţei creştine multe ceasuri. Dacă ceea ce vorbeam împreună ar fi fost lucruri despre lume şi despre oameni, s-ar cuveni să nu le pomenesc. Dar este tocmai cazul despre care vorbeşte Sfînta Evanghelie: „ceea ce aţi grăit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri” (Luca, 12, 3).

Va veni vremea cînd credinţa cea vie, devotamentul doctrinei şi pilda vlădicăi Dionisie Erhan să fie larg mărturisite şi propovăduite, spre fericita lui pomenire şi spre întărirea inimilor.

Azi, la cîteva zile după plecarea lui dintre noi, vom evoca acele serafice sfinte liturghii, pe care le prezida arhiereul Dionisie. Uneori, prea fericit, făceam şi eu parte din soborul liturghisitor, alte ori stam într-un ungher, priveam şi aşteptam să-mi sosească momentul predicii. Vlădica Dionisie, înconjurat de preoţi, conducea dumnezeiasca slujbă. Nu privea pe nimeni, nu mai făcea nici o observaţie, nu mai vorbea de cît cu Mielul lui Dumnezeu, pe care îl slujea şi căruia i se închina pînă la pămînt...

O, de cîte ori aş fi voit să adun la această privelişte înalt pilduitoare pe teologii, pe dascălii noştri şi chiar pe colegii arhiereului Dionisie!

Din fericire, este o lume întreagă basarabeană care îmi este martoră şi care, o dată şi o dată, va şti să ştie să spună multe despre acest fiu al neamului nostru şi despre acest arhipreot al bisericii Mîntuitorului.

Dionisie Erhan a avut un rol puţin cunoscut lumii mai depărtate şi o activitate lungă în zilele măreţe ale Unirii. În mănăstirea Suruceni, al cărei stareţ era, călugărul Dionisie Erhan aduna pe prieteni, sfătuia, hotăra... în ceasurile cele grele premergătoare. Toţi basarabenii patrioţi de acum un sfert de veac au fost dacă nu ucenicii, dar cel puţin bine sfătuiţii vînjosului patriot Dionisie Erhan.

Discreţia rară a acestui om şi umilinţa lui monahală au acoperit pururea şi au stins luminile arătării în vileag. Precum foarte puţini ştiu despre teologul care era, tot aşa şi despre inima lui românească.

A plecat dintre noi, cu acelaşi pas anonim, cu aceiaşi înfăţişare de călugăr prost, cu aceiaşi smerenie admirabilă, cu care trecea pe străzile capitalei noastre. A închis ochii în pacea păzită de sfinţii îngeri a mănăstirii lui de baştină.

Auză vrednicul arhiereu Dionisie, cînd va veni în faţa Cerescului Stăpîn: — „Bine, slugă bună şi credincioasă!; intră întru bucuria Domnului tău!” (Matei, 25, 21).


(In «Informaţia zilei», an. III, nr. 620,. din 29 septembrie 1943, p. 1) Gala Galaction – „Zile basarabene”

Vlădica Ioanafan Kopolovici al Chişinăului (11 octombrie1972 - 12 mai 1987)

Biserica din Grinăuţi, ieri şi azi

Părintele Vasile Ferenţ, unul din preoţii de seamă ai bisericii din Grinăuţi-Moldova (sec. XIX)

În satul Grinăuţi-Moldova era un om, Coşuleanu Efrem. Omul acesta avea o fiică numită Frosea (Eufrosinia) preoteasă. Era singură la părinţi şi domnul Coşuleanu Efrem şi-a pus în gând să aducă în satul Grinăuţi-Moldova în funcţia de paroh pe ginerele său, care era preot.

Fiind bogat (avea circa 200 hectare de pământ, 500 gâşte, 100 de oi), majoritatea sătenilor îi erau fini şi fine. El s-a sfătuit cu dânşii să facă fiecare câte o plângere la Episcopia din Chişinău, precum că părintele Vasile Ferenţ nu face orânduielile cuvenite unui preot, ca să fie înlăturat din funcţia de preot paroh al bisericii cu hramul “Sf. Nicolae” din Grinăuţi-Moldova. Episcopia Chişinăului a reacţionat la plângerea creştinilor din Grinauţi- Moldova şi a trimis o comisie specială formată din 7 preoţi, cu scopul de a cerceta cazul.

La adunarea de obşte, care a avut loc în ograda bisericii din Grinăuţi-Moldova, fiecare plângere a fost cercetată în parte. Fiecare sătean explica în faţa comisiei episcopale plângerea sa. În cadrul adunării de obşte au fost discutate, nici mai mult nici mai puţin, 80 de plângeri, care erau ticluite împotriva părintelui Vasile Ferenţ.

Părintele Vasile stătea într-o parte de toată adunarea şi asculta întristat. La un moment dat, s-a apropiat de dânsul Nicolae Bădărău şi i-a zis: cinstite părinte, eu am să-ţi ţin apărarea. Preotul mirat i-a răspuns: toţi cu care am trăit bine, m-au trădat, dar cu tine Nicolae nu ne-am avut de bine, cum poţi tu acuma să-mi ei apărarea? Atunci Nicolae Bădărău a luat cuvântul în faţa întregii adunări şi a zis: Preacucernci părinţi, stimată adunare, toţi pe care i-aţi ascultat, 80 la rând, sunt necărturari, cum au putut ei să urmărească greşelile părintelui Vasile Ferenţ, fiind necărturari? Dacă părintele nu ştia rânduiala bisericească, nu ar fi susţinut examenele eparhiale şi nu ar fi fost trimis preot la noi în sat. Atunci preşedintele comisiei eparhiale i-a zis: domnule Nicolae, cât ţi-a plătit preotul ca să-i ţii parte? Atunci Nicolae Bădărău i-a răspuns: Preacucernice părinte, toţi preoţii sunt învăţaţi să ieie, dar să nu deie… Preşedintele comisiei s-a ruşinat de răspunsul bătrânului şi a pus punct discuţiei.

În urma acestei adunări, comisia eparhială, a hotărât restabilirea părintelui Vasile Ferenţ în funcţia de paroh al bisericii “Sf. Nicolae” din Grinăuţi-Moldova. Părintele Vasile a activat până în 1900, când a trecut la cele veşnice. A fost înmormântat în stânga bisericii din Grinăuţi-Moldova, mormântul părintelui Ferenţ s-a păstrat până astăzi.
Biserica din Grinăuţi-Moldova după anul 1900

În anul 1924, din satul Grinăuţi-Moldova a fost înaintat în Senatul Român, domnul Gheorghe Bădărău. Acesta, împreună cu Simeon Bădărău, Spiridon Anghel şi alţi creştini din localitate, au hotărât să reconstruiască biserica din Grinăuţi-Moldova şi în paralel să construiască alături o şcoală de 7 clase.

De la fiecare sătean s-a strâns câte 800 de lei pentru reconstrucţia bisericii şi construcţia şcolii. Oamenii care nu aveau suma respectivă, se răsplăteau în felul următor: agentul din sat Grimalschi vindea vaca, le cumpăra în loc un viţel, iar diferenţa de bani o dădea pentru biserică şi şcoală. În ciuda faptului că anul 1924 a fost un an secetos, totuşi sătenii n-au dat înapoi şi în anul 1925 a fost reconstruită biserica şi construită o şcoală modernă de 7 clase.

Din anul 1900 până în 1930, paroh al bisericii din Grinăuţi-Moldova a fost părintele Mihail Donos. Părintele Mihail Donos era un preot aspru şi cerea de la elevi să ştie la perfecţie cele trei rugăciuni începătoare, pentru ca să poată primi Sfânta Împărtăşanie. După 1930, preot devine feciorul părintelui Mihail Donos, părintele Andrei Donos. Acesta, la rândul său, primind o biserică nouă, s-a ocupat de corul bisericesc, selectând membrii corului din rândul elevilor şcolii de 7 clase din Grinăuţi-Moldova.

În timpul prigoanei comuniste (1944-1989)
În urma evenimentelor din 1944, părintele Andrei Donos se refugiază la Iaşi. În biserica din Grinăuţi-Moldova, bunelul Simeon Bădărău îl aduce din centrul raional Ocniţa, cu căruţa, pe părintele Vasile Moschiţchi.

În 1948, este numit în funcţia de paroh părintele Pavel din Mihălăşeni. Acest părinte, până în anul 1949, făcea o slujbă la Mihălăşeni şi una la Grinăuţi-Moldova.

Din iulie 1949 la Grinăuţi-Moldova a fost îndreptat părintele Gheorghe Moroşanu (originar din s. Clocuşna, Ocniţa). Părintele Gheorghe Moroşanu a păstorit în condiţii grele. Odată, în timpul Postului Mare, în anul 1952, a fost întâlnit de directorul şcolii şi secretarul de partid, care i-au zis: leapădă, măi, felonul ista şi hai cu noi la şcoală, vei preda muzica, noi ţi-om da salariu, vei merge cu noi la distracţii, în pădure, ţi-om da fete tinere, tot ce-ţi trebuie ţie. La ce rost să-ţi pierzi tinereţea cu 2-3 moşnegi în biserică. Preotul i-a zis unuia câine păros, iar celuilalt dobitoc umflat. Şi a intrat în biserică plângând. Atunci bunelul Simeon Bădărău l-a întrebat: De ce plângi, cinstite părinte? Iar părintele i-a povestit toate cele întâmplate. Eram de faţă când bunelul i-a zis: să vezi ci-o să fie cu dânşii.

În 1958, preoteasa părintelui Gheorghe Moroşanu (Liusia) îl convinge pe preot să treacă în Ocniţa. Dar în Ocniţa, pr. Gheorghe a slujit numai 6 luni, după care, din 1959 până în 1969, a fost deportat în Ucraina, în localităţile Klembovka şi Babcinţî, reg. Iampol.

În 1958, în satul Grinăuţi-Moldova este trimis în locul pr. Gheorghe Moroşanu, părintele Gheorghe Strugaru. La un praznic în Grinăuţi – Raia, în 1959, dascălul Andrei Solodchi a zis o frază, precum că lui i-a fost mai bine în timpul românilor, decât în prezent. La această frază i-a răspuns aspru Dumitru Colesnic: Ce, ţie nu îţi place puterea sovietică? Cu această întrebare discuţia a luat sfârşit.

Dumitru Colesnic a mers la Sovietul Sătesc şi a declarat ce a zis dascălul Andrei Solodchi. Preşedintele Sovietului Sătesc de atunci, tovarăşul Berco, a zis: trebuie de scris că preotul a zis, dar nu dascălul, şi, în acest fel, vom putea închide biserica din sat. Plângerea a fost înaintată pe numele părintelui Gheorghe Strugaru la Episcopia din Chişinău. Şi, astfel, părintele Gheorghe Strugaru a fost înlăturat din funcţia de preot paroh al bisericii din Grinăuţi-Moldova, biserica rămânând sub supravegherea starostelui Ion Lupu.

Starostele Ion Lupu şi cu bunelu Simeon Bădărău au păzit biserica timp de 29 de ani, până în anul 1988.
Fiindcă biserica trebuia să achite la “Raifinotdel”, secţia financiară, suma 1400 de ruble, Ion Lupu, împreună cu Semion Bădărău, au umblat prin sat, au strâns jertfă şi au plătit suma respectivă, iar banii rămaşi i-au folosit pentru vopsirea bisericii pe dinafară.

Într-o zi, moş Vanica Lupu (bunelul preotesei Mariana Gheras) a găsit uşa de la pălămăria bisericii deschisă şi a aflat că biserica a fost jefuită de nişte infractori necunoscuţi. Dar furtul nu a răcit inimile starostelui Vanica Lupu şi Semion Bădărău, dimpotrivă, ei iarăşi strâng jertfă şi vopsesc biserica pe dinăuntru şi ograda.

Autorităţile din Edineţ nu au reuşit să închidă biserica, pentru că în momentul când cinovnicii de partid au întreprins o vizită în parohie, ograda bisericii era plină de lume, care lucrau la repararea sfântului lăcaş. Cheile de la biserică au rămas la Semion Bădărău. După moartea lui, cheile s-au aflat la feciorul său - Alexei Bădărău. Pe parcursul acestor 29 de ani, toate necesităţile creştinilor le îndeplineau părintele Casian Coţaga şi starostele Alexei Bădărău.

Din 1985 până în 1988 biserica din Grinăuţi-Moldova a fost ajutată de părintele Fiodor din Dângeni, raionul Ocniţa. Părintele Constantin Ursachi de la Edineţ, aflat într-o vizită la Grinăuţi, le-a zis sătenilor: oameni buni, aici trebuie preot. Dumnezeu a auzit cuvintele blagocinului Constantin Ursachi şi în anul 1988 a fost îndreptat preot la biserica din Grinăuţi-Moldova părintele Gheorghe Plevan.

Construcţia bisericii de piatră din Grinăuţi-Moldova (1991-1995)
În anul 1991, la părintele Gheorghe Plevan a venit preşedintele colhozului, domnul Bobeico Constantin, împreună cu primarul de atunci, Serghei Nesteriuc, şi i-au spus: părinte, această biserică e veche, ar fi bine să zidim una nouă. Cum părinţii voştri v-au lăsat-o pe aceasta, aşa şi voi trebuie să lăsaţi ceva urmaşilor voştri.

Părintele le-a răspuns: nu avem bani pentru aşa construcţii. Atunci preşedintele colhozului i-a spus că dispune de 5 milioane de ruble şi cu aceşti bani ar putea începe construcţia bisericii. La care dl Nesteriuc a adăugat că şi primăria va da ajutor pentru construcţia sfântului lăcaş. La auzul acestor cuvinte s-a alăturat şi directorul de colectare a pâinii din Gara Rediul Mare, domnul Mihail Ursan. Dumnealui a dat ajutor 2 milioane de ruble. În acelaşi timp, Alexei Bădărău şi Petru Negritu au fost însărcinaţi din partea bisericii să strângă ajutor de la creştinii din sat, stabilind taxa de 50 de ruble de la fiecare persoană.

În anul 1995 biserica nouă a fost sfinţită de ÎPS Vladimir, Mitropolit al Chişinăului, în data de 26 noiembrie 1995. La sfinţirea bisericii au mai participat pr. Gheorghe Moroşan, pr. Vasile Plăcintă şi alţi clerici.

Biserica din Grinăuţi-Moldova de la 2001 încoace
Pr. Gheorghe Plevan a deservit parohia din Grinăuţi-Moldova timp de 16 ani, până în 2006. În anul 2001, PS Doremidont, Episcop de Edineţ şi Briceni, a trimis ajutor părintelui Gheorghe, pe diaconul Rostislav Gadâmba, iar ca dascăl - pe soţia diaconului (Veronica Gadâmba).

În anul 2005, diaconul Rostislav Gadâmba a fost hirotonit preot de către PS Doremidont în satul Maramonovca, Donduşeni.

În anul 2006, după o boală grea, pr. Gheorghe Plevan a decedat, fiind înmormântat de către un sobor de preoţi în frunte cu PS Doremidont, în faţa bisericii vechi din Grinauţi-Moldova.

După înmormântare, preotul Rostislav Gadâmba a fost numit în funcţia de paroh al bisericii cu hramul “Acoperământul Maicii Domnului” din Grinăuţi-Moldova.

Odată cu venirea părintelui Rostislav Gadâmba, începe reparaţia bisericii vechi. În anul 2001, biserica a fost gazificată şi vopsită pe dinafară. Astfel, biserica veche a fost transformată în biserică de iarnă. Dar aceasta avea nevoie de reparaţie capitală în interior. După moartea pr. mitrofor Gheorghe Plevan, pr. Rostislav Gadâmba a făcut un apel către credincioşii din Grinăuţi-Moldova, cu scopul de a strânge suma de bani necesară pentru reparaţia bisericii vechi. La apel au răspuns pozitiv mai mulţi oameni de bună-credinţă, printre care dnii Marcel Răducanu şi Anatol Rusu, fraţii Maranciuc, familiile Negritu, Ursu şi alţi creştini din localitate. În prezent se fac pregătiri pentru a acoperi cu tablă biserica veche. Toate lucrările se fac cu ajutorul sătenilor şi a creştinilor de pretutindeni.

În anul 2008 a fost acoperită cu tablă cupola bisericii de la clopotniţă de către Nicolae Căpăţână şi fraţii Maranciuc.

Vasile BĂDĂRĂU şi Mihail BORTĂ

Flux, Ediţia de Vineri Nr.200977 din 07 august 2009

Fotografii din Basarabia interbelică

Trimise de către domnul Maurice Lenoir http://mlenoir.blogspot.com/