PAGINI DIN ISTORIA REVISTEI ""LUMINATORUL" (1908-1918)

Aparitia revistei "Luminatorul" la inceputul anului 1908 o datoram acelui curent cultural-religios din randul clericilor basarabeni care si-au manifestat activismul lor social prin initierea unor actiuni culturale in interesul neamului romanesc din Basarabia. Bineinteles, toate aceste manifestari de spirit (pentru romanism) au fost determinate, in primul rand, de evenimentele ce s-au declansat in imperiu in anii 1905-1907. Nu mai putin important insa este si alt aspect al problemei, demn de retinut: manifestarile de spirit ale clerului basarabean la inceputul sec. XX n-au aparut "ad-hoc" pe fundalul evenimentelor im cauza. Acel curent cultutal-religios a fost o prezenta permanenta in Basarabia pe tot parcursul secolului anterior, al XIX-lea, impunandu-se in viata cultural-religioasa a tinutului chiar din momentul instrainarii, adica de la 1812. Explicatia poate fi gasita in faptul ca ruptura ce s-a produs in 1812 nu a fost doar una politica, geografica, istorica, ci a fost intai de toate o "ruptura" trecuta peste sufletele noastre (noi fiind rupti de la Sfanta Traditie a Bisericii neamului...). Impactul acelei rupturi mai persista si astazi in aceasta extremitate a romanismului estic (prin prezenta celor doua Biserici...). Pentru fiecare tiparitura aparuta aici cu buchie romaneasca s-a dus o lupta continua, si aceasta lupta a fost sustinuta mai intai de clerul basarabean, in acest context, am putea spune ca "Luminatorul" nu a fost doar un rod de consecinta a evenimentelor din Rusia de la inceputul sec. XX. Aparitia acestei reviste in "limba moldoveneasca" a fost pregatita de lucrarea misionara, nationala si religioasa infaptuita cu rabdare si discretie de generatii intregi de slujitori ai Bisericii neamului pe tot parcursul sec. al XIX-lea.
Referitor la anul de aparitie a revistei, este important sa relevam si un alt aspect (de detaliu) al problemei, care, de fapt, ne contureaza o imagine a unor realitati basarabene, nu mai mult... Deci, aparitia revistei catre anul 1908 a coincis (ironia soartei!) cu numirea
scaunul episcopal al eparhiei a unui "adept infocat" al politicii reactionare promovate de oficialitatile imperiale dupa evenimentele amintite. Este vorba de Serafim Ciceagov1. Dupa cum observa si Nicolae Popovschi, acesta, prin politica lui nesabuita, a adus Biserica din Basarabia la o completa descompunere, desbinare: se luptau intre ei clericii. Arhipastorul era pornit impotriva preotimii, multi rasboiau chiar si cu chiriarhul... Unii au ajuns cu jalbe tocmai in Sinodul din Petersburg2. Vom observa ca toate masurile intreprinse de chiriarh imediat dupa numirea sa la Chisinau (numit in 11 sept. 1908, sosit pe 28 oct. 1908) au fost indreptate spre o "restructurare", in fapt o subordonare, a institutiilor eparhiale direct sub controlul episcopului:
- A abrogat principiul eligibilitatii pentru functiile ce tineau de administrarea treburilor bisericesti Tn eparhie, Tn special a blagocinilor (Ukazul sinodal nr. 2361, februarie 1909).
- A insistat catre Sinod si a obtinut schimbari Tn programul de publicitate al buletinului eparhial - Kisinevschie EparchialnTe Vedomosti (noiembrie 1909).
- A supus unui control strict activitatea fabricii de lumanari, subminand astfel puterea financiara a clerului basarabean.
- A initiat o "revizie" minutioasa a Tipografiei Eparhiale catre luna decembrie anul 1909. Amintim Tn context ca tipografia abia Tsi reTncepusese activitatea Tn 26 octombrie 1906 (Ukazul sinodal nr. 1126 din 25 aprilie 1905) dupa o intrerupere de jumatate de veac3.
Si, nu in ultimul rand, episcopul Serafim Ciceagov a intervenit Tn activitatea "Luminatorului", pentru ca acolo activau, Tn opinia chiriarhului, unii preoti cu interese "separatiste", periculosi pentru linistea imparatie?.
Referitor la actiunile intreprinse in vederea organizarii revistei "Luminatorul", vom semnala lipsa materialului documentar in arhivele de la Chisinau, desi trebuie sa remarcam ca losif Parhomovici, in publicatiile din anii '30 ai sec. XX, facea referinta la un dosar imens din arhiva Consistoriului Duhovnicesc (peste 700 de pagini) pe anii 1905-1917, in care depistase si unele date referitoare la revista.
De obicei, referintele cercetarilor in aceasta privinta sunt facute in baza documentelor de "jurnal" ale congreselor eparhiale pe anii respectivi. Se sustine, intre altele, ca ideea crearii revistei aparuse in legatura cu necesitatea de "a lucra contra propagandei revolutionare in mijlocul armatelor, a lucratorilor si poporului". Anume la congresul
eparhial din 1905 s-a gasit ca e necesar de a edita un organ eparhial propriu "daca nu zilnic, cel putin saptamanal..."6, in context vom aminti si de articolul lui Gurie Grosu aparut catre luna aprilie 1907 in paginile revistei eparhiale, ce-i drept, Tn ruseste7. Ieromonahul Gurie contureaza o imagine a evenimentelor din istoricul Bisericii din principatul Moldovei la rascrucea anilor '60 ai secolului al XIX-lea. Textul ca atare necesita o lectura diferentiata, pentru a aprecia acel nivel de cunoastere, de confuzii chiar in aprecieri, cat si acele surprinzatoare metamorfoze, transformari, in raport cu cunoasterea obiectiva a unor realitati din istoria Bisericii neamului. Bineinteles ca Gurie, ca misionar eparhial la manastirea Noul-Neamt, cunostea arhiva ce se pastra acolo. Din cele expuse mai constatam ca, in 21 iunie 1860, ieromonahul Teofan Cristea a depus catre ministrul afacerilor externe Gorceakov, ober-procurorul Sfantului Sinod, un demers, copia caruia se pastreaza in arhivele manastirii8, in acel demers se indica unele masuri "necesare pentru apararea Bisericii pravoslavnice", in acest scop, "editarea unui jurnal duhovnicesc in limba moldoveneasca ar fi binevenit si de mult folos'6'. Or, o initiativa locala in vederea aparitiei unei reviste eparhiale ar fi persistat in mediul clerului basarabean mult mai inainte. De asemenea, misionarul Gurie considera ca marea majoritate a preotilor din eparhie, cu care se intalnise personal (in calitate de misionar eparhial a "vizitat multe parohii), impartaseau "aceeasi parere" referitor, la necesitatea unei reviste in limba "moldoveneasca", pentru ca in Basarabia, sustinea Gurie, "sunt inca multi preoti care nu cunosc limba rusa si chiar nu citesc nici Vedomosti Eparhiale'*0.
Cand, totusi, se realizeaza in fapt aceasta idee?
in lipsa materialului documentar in arhivele din Chisinau, informatiile cu privire la momentul de organizare a revistei mai pot fi reconstituite in baza a ceea ce a fost publicat Tn Buletinul Eparhiei Chisinaului pe anul 1907".
Catre congresul eparhial (sedinta din 20 septembrie) din 1907 a fost pregatit si prezentat un raport al "Comisieispeciale pentru alcatuirea unui program Tn vederea editarii jurnalului bisericesc in limba moldoveneasca, cat si alte probleme referitoare la editarea revistei'*2. Vom semnala de asemenea ca aceasta Comisie a fost creata in rezultatul unui raport special "scris" ceva mai inainte de ieromonahul
Gurie, dupa cum ne relateaza si I. Parhomovici. Raportul prezentat la congres a fost semnat de presedintele comisiei, protoiereul Constantin Popovici, si, respectiv, membrii acesteia: protoiereul M. Ciachir, l. Ignatovici, ieromonahul Gurie si parintele C. Parfentiev. in raport se sustinea ca "Din porunca Fratimii "Nasterea lui Hristos" si in baza raportului misionarului eparhial, ieromonahul Gurie, comisia speciala alcatuita din presedintele Constantin Popovici, membrii: protoiereul Nicolae Lascov, Mihail Ciachir, Iustin Ignatovici, parintele Macarie Untul, Constantin Parfentiev si misionarul eparhial Gurie au examinat programul propus spre atentia deputatilor in congresul din 1907 referitor la editarea unui jurnal bisericesc cu numele "Luminatorul'™. Programul prezentat era structurat pe cinci puncte:
1. In anii din urma, preotii parohiali au sesizat un interes deosebit pentru lectura printre enoriasii din eparhia Chisinaului, care sunt in marea majoritate moldoveni. Multi dintre ei si-au manifestat dorinta de a contribui cu anumite mijloace intru sustinerea editarii unei reviste "in moldoveneste". Un locuitor din satul Corjova deja a jertfit pentru revista 5 ruble. Acest interes pentru lectura ar trebui sa fie indestulat cu texte folositoare din izvorul curat al Bisericii; in acest sens, preotii sunt datori sa contribuie in masura posibilitatilor ca cei dornici de lectura sa fie feriti de influente nesanatoase.
2. Din numarul total de frati si calugari, in marea majoritate moldoveni, putini dintre ei cunosc adevaratele izvoare ale credintei; printre ieromonahi si calugari se gasesc dintre cei ce simt nevoia de a citi, insa nu au posibilitatea sa citeasca in "limba moldoveneasca". Un jurnal moral-duhovnicesc in limba moldoveneasca le-ar fi de mare folos.
3. Printre membrii clerului din eparhie se gasesc diaconi si dascali ce nu cunosc limba rusa, caror o revista in limba moldoveneasca le-ar face de asemenea mari servicii in privinta selectarii unor informatii ce tin de problemele credintei crestine, cat si despre evenimentele vietii bisericesti in general.
4. Pe viitor se prevad mari reforme in viata bisericeasca din Rusia, in special in administrarea vietii parohiale. Consideram necesar ca toti crestinii Bisericii Domnului sa cunoasca acest lucru din timp, pentru a avea posibilitatea sa fie pregatiti sa le accepte. O revista moldoveneasca ar contribui in mare masura.
Comisia are si onoarea de a informa: Pentru editarea revistei
"Luminatorul' (12 carti anual cu marimea de 5 coli fiecare, cate 1500 exemplare) este necesara suma de 3 000 ruble, in aceasta suma nu au fost incluse cheltuielile pentru hartie si tipar, pentru salarizarea redactorului, pentru onorariul colaboratorilor, nici pentru serviciile de posta Tn distribuirea revistei.
. 5. Pentru ca in bisericile din eparhia Chisinaului sunt lipsa cartile "Vietile sfintilor" in "limba moldoveneasca", procurarea acestora, ca supliment la revista, ar fi mult mai ieftina, deci, ar fi binevenit ca cei ce vor dispune de abonamente la revista "Luminatorul" sa primeasca anual cate un volum din "Vietile sfintilor"15. S-a calculat ca pentru editarea unui volum din "Vietile sfintilor" este nevoie de 1 000 ruble, iar pentru editarea revistei cu "adaosul" unei carti sunt necesare 4 000 ruble. Aceste cheltuieli usor vor fi acoperite daca revista va avea anual 1500 de abonati cu o plata de 4 ruble pe an. Cu exceptia bisericilor care vor primi revista obligatoriu, Comisia mai conteaza pe un anumit numar de cititori printre parohieni.
Editarea revistei s-ar putea face pe langa "Fratimea "Nasterea lui Hristos", cu un colegiu redactional deosebit, membrii si redactorii fiind alesi de congresul eparhial; anual vor depune catre congres rapoarte despre sumele cheltuite, in baza argumentelor expuse, Comisia roaga sa fie gasite mijloacele necesare pentru editarea revistei (cu anexa propusa), cat si aprobarea congresului eparhial pentru editare. Comisia mai considera ca la aceasta cauza sfanta ar putea contribui si manastirile din eparhie. Prea Sfintia Sa, Episcopul Vladimir, ar putea sa propuna staretilor de manastire sa ajute cu 2 000 ruble fiecare.
in aceeasi sedinta a mai fost discutat proiectul de program al revistei, alcatuit din 6 puncte. Conform acestuia, in revista urmau sa fie publicate:
1. Voroave originale, invataturi, cuvantari si predici ale preotilor parohi, texte traduse (din ruseste) considerate folositoare pentru viata morala a pastoritilor, de asemenea traduse si publicate cuvantarile chiriarhilor din eparhia Chisinaului;
2. Scrieri privind problematica dogmelor crestine, invataturile moral-religioase, ritualurile bisericesti;
3. Scrieri si studii despre specificul unor traditii locale, adunate de preoti din parohiile ce le au in supraveghere;
4. Documente referitoare la istoria bisericeasca a eparhiei Chisinaului.
5. Poezii cu continut moral-religios.
6. Stiri privitor la dispozitiile administratiei bisericesti si civile, hotarari ale adunarilor clerului, ale congreselor eparhiale.
La acest proiect de program mai era anexata o notita informativa, din care am extras pretul de abonament: pe un an - 4 ruble; pe 6 luni - 2 rub. 50 cop.; pe o luna - 60 cop.17.
Congresul eparhial a aprobat proiectul de program propus de Comisie, luand si o hotarare (din 4 puncte) cu prevederi speciale ce urmau sa fie respectate cu strictete. Hotararea congresului a fost intarita prin rezolutia episcopului Vladimir: "Nr. 5323, 22 septembrie 1907. Sunt intru totul de acord si impartasesc dorinta clerului de a avea o revista in limba moldoveneasca, insa nu pot sa oblig manastirile sa contribuie la aceasta cu anumite sume de bani. Am sa propun prin blagocini sa roage staretii de manastiri ca sa ia parte. Nadajduiesc ca vor ajuta cu anumite donatii, in masura posibilitatilor... Doar se stie ca veniturile multor manastiri abia de acopera cheltuielile de fiecare zi. De la manastirea Harjauca vor ajuta cu 200 ruble si de la mine personal - 100 ruble. Ep. Vladimir'™.
Societatea misionara "Nasterea lui Hristos", pe langa care urma sa apara revista, a intervenit cu un demers special catre Sinodul rusesc din Petersburg, acesta luand si o decizie de rigoare in 20 decembrie 1907 (nr. 15441). Textul acestui Ukaz prevedea "a se da dezlegare tiparirii pentru jurnalul cu numele "Luminatorul", in limba moldoveneasca, incepand cu anul 1908, prin Sfatul Fratimii "Nasterea lui Hristos" din Chisinau, dupa programul aratat, cu supravegherea cenzurei de catre protoiereul Spiridon Muranevici si cu numirea protoiereului Constantin Popovici si a ieromonahului Gurie ca redactori ai acestui jurnal'™.
Respectand acest program, revista va apare pana in 1918. Fiecare numar al ei era trecut prin cenzura oficiala cu o luna inainte de aparitie (data de 10 a fiecarei luni). Despre aceasta ne marturiseste textul imprimat pe coperta l, verso: "Cu dezlegarea spre t/paru cenzor protoiereul Spiridon Muranevici", apoi urma data de 10 a lunii respective20.
E demn de retinut ca, in primii ani de aparitie (1908-1909), colegiul redactional a reusit sa diversifice programul oficial al revistei. Meritul lor este cu atat mai insemnat, cu cat ei au reusit sa promoveze anumite interese ale Bisericii din Basarabia. Despre nucleul redactional al "Luminatorului" episcopul Serafim s-ar fi exprimat (public) ca era alcatuit dintr-o "banda de separatisti" in frunte cu misionarul eparhial Gurie, care, ulterior, printr-o directiva episcopala, a fost "retras" din functia de redactor si trimis sa-si indrepte "ostenelele carturaresti" si misionare intr-o gubernie ruseasca21.
incepand cu primele numere de revista, din ianuarie 1908 si pana in decembrie 1909, misionarul eparhial Gurie a reusit sa publice un numar impresionant de articole. Anume datorita lui au aparut materiale cu titlul rezumativ "Documente in limba moldoveneasca", fiind vorba despre documente din istoria Bisericii neamului de pana la 1812. Dupa 1909 fiind expulzat in Rusia, il regasim in paginile "Luminatorului" abia dupa 1911.
Evident, multe initiative manifestate de redactorii revistei nu erau pe placul chiriarhului. Cel de al doilea redactor, protoiereul Constantin Popovici, a fost poate mai abil in ceea ce a reusit sa faca, desi, fiind persecutat de Serafim Ciceagov, pana la urma se vede nevoit sa se retraga din serviciul de preot la catedrala.
Protoiereul Iustin Ignatovici a fost cel ce a avut misiunea sa traduca, sa supravegheze munca de tipar asupra cartilor "Vietile sfintilor" (prevazute sa apara in 12 volume, ca supliment la "Luminatorul"), o munca de durata, care solicita competenta si mult curaj. Tot din cauza unor represalii, dupa 1909 a fost nevoit sa se retraga la manastirea Curchi, unde s-a calugarit cu numele de Ignatie. A continuat insa si acolo lucrul de talmacire a cartilor din "Vietile sfintilor", care au continuat sa insoteasca anual revista "Luminatorul". A decedat in anul 1916, ianuarie 9 zile, dupa cum citim in numarul din februarie 1916 in necrologul scris, probabil, de un calugar de la manastire23.
Dupa anul 1910, in rezultatul actiunilor intreprinse de Ciceagov, revista isi continua aparitia doar in formula prevazuta de chiriarh.
in perioada anilor 1908-1918, in "Luminatorul" au fost publicate o serie de materiale referitoare la viata bisericeasca din eparhia Chisinaului si Hotinului, acestea in majoritate semnate de preoti de tara, dascali, preoti-blagocini, protoierei, autori de predici sau de texte traduse: Mitrofan Ignatiev, F. Frolov, D. Ciolan, Gri. Dumbrava, VI. Baltaga, T. Stavila. Se intalnesc si nume laice, de tarani, spre exemplu "Taranul F. Buruiana" (decembrie 1912). intre acesti autori il gasim si pe Alexei Mateevici, care semneaza sugestiv: "Student al Academiei din Kiev". Articolele poetului sunt valoroase pentru cititor in primul rand prin frumusetea graiului matern, apoi si pentru tematica lor (bunaoara, "Din viata primilor crestini" (1912, ne. 11, p. 56-70) sau "De unde vine numele Mantuitorului nostru - Craciunul" (1912, nr. 12, p. 70-72). Limba noastra, sustine poetul, s-a nascut odata cu increstinarea noastra, de aceea si are mai putine cuvinte pagane decat alte limbi.
Dupa 1916, in programul de activitate a "Luminatorului" se simte o anumita revigorare. Revista devine o publicatie cu insemnate merite in opera de redesteptare nationala a romanilor basarabeni. Numarul doritorilor de a se abona la ea creste considerabil, in dosarele de arhiva din Chisinau s-au conservat unele documente in aceasta privinta, in raportul catre Consistoriu al blagocinilor pe anul 1917, gasim ca din judetul Orhei (cercul 2) au fost expediati pentru revista bani in suma de 77 rub. 50 cop.; blagocinul de la Balti (cercul 2) a expediat 14 rub. 87 cop.; blagocinul din judetul Chisinau (cercul 4) -140 de ruble. Banii adunati la Consistoriu urmau sa fie transferati pe adresa redactiei "Luminatorul".
intre colaboratorii revistei pe anii 1908-1918, intalnim un anonim, care semna cu sigla ruseasca 'T. M." si care nu si-a descoperit niciodata numele. Speram ca pe viitor va fi identificat acest necunoscut colaborator fidel al revistei, care si-a adus ostenelile carturaresti la luminarea crestinilor basarabeni insetati de cuvantul evanghelic in graiul mostenit de la strabuni.
Vom remarca in chip deosebit ca toti acei preoti de tara, autori de texte (predici si traduceri), au aparat prin lucrarea lor misionara tezaurul cel mai de pret al neamului - credinta si graiul, desi graiul lor in aceasta "lature a Tarii" era conservat intr-o forma atat de arhaica (din sec. XVIII), cum de mult nu se mai vorbea in restul Tarii, la lasi sau Bucuresti. Meritul lor este insa cu atat mai insemnat, mai inaltator, pentru ca ei au incercat sa-l scoata din "negura uitarii" in care a fost impins de o stapanire straina. Poti crede chiar ca poetul A. Mateevici a zamislit nemuritorul sau poem despre grai, tesandu-i randurile din paginile "Luminatorului"...
Acest sir de preoti luminati, in acele conditii obscure, cu ravna
vrednica de pomenire au ostenit la altarul neamului, luminand sufletele intr-un secol de intuneric, de dominatie straina, reusind sa infiinteze un jurnal bisericesc ca "Luminatorul", care, pentru o perioada de lunga durata, a fost unica publicatie de limba romana in Basarabia. Numarul lor nu e mic, si asta ne bucura, dar si ne intristeaza deopotriva, pentru ca multi dintre ei inca raman necunoscuti, uitati in pagini de istorie ce abia urmeaza sa fie scrise... Deocamdata, cel putin sa-i pomenim ca pe niste patrioti ce si-au indeplinit sfanta datorie fata de neam, deci, fata de generatiile urmatoare, deci, si fata de noi, cei ce traim astazi...
NOTE
1. Episcopul Serafim Ciceagov a carmuit eparhia Chisinaului si a Hotinului timp de sase ani: 1908-1914.
2. Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia in veacul al XIX-lea sub rusi, Chisinau, 1931, p. 285-296.
3. Arhiva Nationala a Republicii Moldova (in continuare ANRM), Fondul 208, inv. 4, dosar 3847, f. 160-164.
4. Boris Buzila, Din istoria vietii bisericesti din Basarabia, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, Editura Stiinta, Chisinau, 1996, p. 288.
5. Iosif Parhomovici, Episcopul Vladimir al Chisinaului (1904-1908), in RSIAB, voi. 18, a. 1928, p. 129-215.
6. Kisinevskie EparchialnTe Vedomosti (in continuare KEV), 1907, nr. 51-52, p. 20-25.
7. KEV, 1907, nr. 16, p. 555-558; vezi: Gurie Grosu
8. KEV, 1907, nr. 16, p. 556.
9. Ibidem.
10. Ibidem, p. 557.
KEV, 1907, nr. 51-52, p. 20-25. Ibidem, p. 20.
13. Iosif Parhomovici, op. cit, p. 129; KEV, 1907, nr. 51-52, p. 24.
14. KEV, 1907, nr. 51-52, p. 21.
15. Ibidem, p. 22.
16. Ibidem, p. 23.
17. Ibidem, p. 23-24.
KEV, 1907, nr. 32, p. 123, vezi: Jurnalul nr. 39. "Luminatorul", 1908, nr. 1, p. 2. Ibidem, colectiile anilor 1908-1918. Boris Buzila, op. cit, p. 288. "Luminatorul", 1911, nr. 4, p. 10-12.
23. Nicolae Popovschi considera gresit ca protoiereul Iustin Ignatovici a decedat la 1910. Vezi: N. Popovschi, op. cit, p. 264.
24. ANRM, Fondul 208, inv. 4, dosar 44871, f. 1-5.

Maria DANILOV
email: danilovmaria@yahoo.com

Mitropolia Moldovei şi Mitropolia Basarabiei sau Dubluri Religioase

„Patriarhia de la Bucureşti a dovedit lipsă de stimă faţă de conducerea
Moldovei şi a contribuit, prin acţiunile date, la dezmembrarea teritorială
a Republicii Moldova”
( Preşedintele Mircea Snegur,
într-un discurs rostit în Plenul Parlamentului Republicii
Moldova, 24 decembrie 1992 )


„ România... îi susţine pînă în prezent pe naţionaliştii de la noi. Este vorba de acea Românie cu care ne judecăm acum la Strasbourg. Ca să vezi, în aceşti ani, nouă ne-au creat o mitropolie a Basarabiei subordonată patriarhului român Teoctist.”

( Preşedintele Vladimir Voronin,
interviu pentru Rossiiskaia gazeta şi Trud,2001)


După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 s-au produs schimbări şi în organizarea Bisericii Ortodoxe Române. Autocefala din 1885, Biserica Ortodoxă Română este ridicată la rang de Patriarhie prin Legea din 3 noiembrie 1925, avînd în componenţa ei, ca persoana juridică, şi Biserica Ortodoxă din Basarabia, ce a fost înfiinţată prin hotărîrea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române din 15 noiembrie 1923, cînd Arhiepiscopia Chişinăului a fost ridicată la rangul de Mitropolie.
Organizarea acesteia s-a făcut prin Legea pentru organizareaBisericii Ortodoxe Române din 1925, iar arhiepiscopul de Chişinău, Gurie Grosu, a fost numit mitropolit al Basarabiei prin Înaltul Decret Regal din 21 aprilie 1928. Noua Mitropolie avea trei eparhii: Arhiepiscopia Chişinău lui, Episcopia Cetatea Albă-Ismail şi Episcopia Hotin-Bălti. În urma Ultimatumului din 26 iunie 1940 şi a întrării Armatei Sovietice în Basarabia la 28 iunie 1940, bisericile şi mănăstirile din Basarabia sunt închise, transformate în depozite de marfă, spitale, cazarme militare, „case de odihnă”. Mitropolia Basarabiei, cu Consiliul Eparhial şi cu Casa Eparhială, este declarată Casa Armatei Roşii. Pînă în 1941, cînd autorităţile române revin în Basarabia, fuseseră devastate sau distruse peste 200 de biserici şi mănăstiri, preoţii şi călugării sunt ucişi sau deportaţi, în număr foarte mare, iar bisericile şi mănăstirile sunt dărîmate sau secularizate.
În 1944 Mitropolia Basarabiei va fi desfiinţată, iar în locul ei va fi organizată o Episcopie, creată de Biserica Ortodoxă Rusă pe scheletul istoricei „ eparhii Chişinăului şi Hotinului” înfiinţată în urma cuceririi ţariste din 1812. Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove constituie 1 din cele 124 de filiale canonice locale ale Bisericii Ortodoxe Ruse, în ordine fiind a 117-a eparhie, cu numele de Kişiniovscaia ( a Chişinăului), parte componentă a „ trupului bisericesc rus”.
La 21 mai 1989, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii îl numeşte episcop al Chişinăului şi al Moldovei pe Nikolai Vasilievici Kantarian (colonel în rezervă), sub numele Vladimir. În 1990 Vladimir este ridicat la treapta de arhiepiscop al Chişinăului. La 3 ianuarie 1991, Sinodul de la Moscova a aprobat organizarea Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove pe baza Statutului Bisericii Ortodoxe Ruse şi confirmat de către Ministerul Justiţiei al Federaţiei Ruse la 30 mai 1991. În 1992 Vladimir este ridicat la treapta de Mitropolit al Moldovei.
La 24 martie 1992 a fost adoptată Legea nr. 979-XII privind Cultele în Republica Moldova.
La 9 aprilie 1992, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române publică un comunicat oficial prin care declară că „ nu a recunoscut niciodată desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, cu sediul la Chişinău, şi a Mitropoliei Bucovinei cu sediul la Cernăuţi ”.
Pe baza Legii cultelor, o parte a clerului si a credincioşilor din Republica Moldova se asociază şi la 14 septembrie 1992 are loc la Chişinău Adunarea de reactivare a Mitropoliei Basarabiei. Petru Păduraru, episcop de Bălţi, este numit mitropolit locţiitor, iar o delegaţie de clerici este trimisă la Bucureşti pentru a cere Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să primească noua Mitropolie a Basarabiei sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române, aşa cum fusese după 1918.
Sfîntul Sinod va răspunde acestei cereri, la 19 decembrie 1992, prin „Actul Patriarhal şi Sinodal al Patriarhiei Române privind recunoaşterea reactivării Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa în Chişinău”, care proclamă: „Biserica Ortodoxă Română, Mama spirituală a poporului român ce răspunde cu părinţească şi frăţiască dragoste dorinţei sfinte a fraţilor noştri de peste Prut şi cererii scrise, din 14 septembrie 1992, a Adunării eparhiale de constituire, prezidată de Prea Sfinţitul Episcop Petru şi compusă de reprezentanţii preoţilor şi mirenilor dreptmăritori români din Republica Moldova, ca tradiţionala Mitropolie Ortodoxă a Basarabiei să-şi reia activitatea sub oblăduirea canonică şi cu binecuvîntarea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mai ales că aceasta n-a reunoscut niciodată desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei.
Reacţia PatriarhuluiMoscovei, înregistrată la 24 decembrie 1992, a fost deosebit de dură: Întîistătătorul Bisericii ruse a acuzat Patrirhia Romînă de “ ingerinţă anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, care este parte a Patriarhiei Moscovei”. Totodată, Patriarhul Alexei al II-lea şi-a exprimat “ protestul energic” şi a făcut apel “ să fie corectate cît mai curînd posibil nedreptăţile existente, pentru binele unităţii ortodoxe şi mîntuirea sufletelor fiilor Bisericii din Moldova. Motivele politice, naţionaliste şi de altă natură nu trebuie să intervină în domeniul bisericesc, întrucît acest lucru duce inevitabil la consecinţele negative pentru Biserică”.
În 1992 situaţia bisericească din Republica Moldova era paradoxală deoarece “ intelectualii şi o parte din credincioşi luptau pentru independenţa faţă de Moscova, iar în interiorul Bisericii Ortodoxe din Moldova s-au creat trei grupări: prima, cea mai numeroasă, reprezintă grupa conservatoare, ce luptă în mod deschis şi din urmă cu toate metodele şi formele legitime şi nelegitime pentru păstrarea Bisericii moldoveneşti în cadrul jurisdicţiei Bisericii de la Moscova. Frica faţă de unirea cu România, pierderea fotoliilor, incapacitatea de-a munci conform legii bisericeşti adie a serapionism şovin rusesc…; a doua categorie o reprezintă susţinătorii unirii spirituale - deci, trecerera Bisericii Ortodoxe din Moldova sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române; iar a treia direcţie o reprezintă cei care luptă pentru independenţă şi autonomie.
La 8 octombrie 1992, Mitropolia Basarabiei solicită guvernului să fie recunoscută, dar nu primeşte răspuns.
La 16 octombrie 1992, Ministerul Culturii si Cultelor cere guvernului un aviz favorabil recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei. Guvernul refuză să dea acest aviz, deşi Ministerul de Finanţe (la 14 noiembrie 1992), Ministerul Muncii si Protecţiei Sociale ( la 8 februarie 1993), Ministerul Învăţămîntului (la 8 februarie 1993) şi Departamentul de Stat pentru Privatizare (la 15 februarie 1993) comunică guvernului şi presedintelui ţării că nu au obiecţii în legătură cu recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei.
Chiar şi Comisia pentru Cultură şi Culte a Parlamentului Republicii Moldova face cunoscut la 11 martie 1993 (în urma unei scrisori a episcopului Petru Păduraru) că statutul şi activitatea Mitropoliei Basarabiei sunt în conformitate cu legislaţia statului şi cere guvernului să recunoască noua Mitropolie pentru a nu agrava situaţia socială şi politică din Mldova.
Anul 1993 va fi şi anul unei intense corespondenţe între Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi Sanctitatea Sa Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, cu privire la problema canonicităţii şi continuităţii Mitropoliei Basarabiei. Semnificativă este scrisoarea din 19 mai 1993 a Prea Fericitului Teoctist care îi spune Sanctităţii Sale Alexei al II-lea: „Exercitarea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocşi din Basarabia între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992 a fost un act nedrept şi abuziv din punct de vedere al realităţii istorice şi al normelor de drept canonic deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice, care au lezat dreptul istoric”.
La 17 noiembrie 1993, prin Hotărîrea nr. 719, Guvernul Republicii Moldova, condus de Andrei Sangheli, recunoaşte existenţa legală doar a Mitropoliei Moldovei, declarată „parte inseparabilă a trupului bisericesc rus”.
Patriarhia Română recunoaşte acestei structuri ruse doar dreptul de jurisdicţie asupra diasporei ruse din Basarabia, ceea ce presupune, prin reciprocitate, exercitarea în Federaţia Rusă a jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Române prin Exarhatul Plaiurilor. La 20 octombrie 1995, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a acordat Mitropoliei Basarabiei rangul de Exarhat al Plaiurilor cu drept de jurisdicţie extrateritorială asupra diasporei ortodoxe române din spaţiul ex-sovietic şi asupra diasporei basarabene din întreaga lume.
Drumul Mitropoliei Basarabiei către recunoaştere şi legalitate a fost facut sub focul persecuţiei, cu foarte multe semnale politice din partea autoritaţilor statului.
Mitropolia Basarabiei a fost acuzată că:
1) a declanşat războiul în Transnistria;
2) subminează autoritatea statului şi stabilitatea Republicii Moldova;
3) este o „agentură străină”;
4) este unealta României etc.
Din păcate, astfel de acuzaţii aberante au fost aduse şi de cei mai înalţi demnitari ai statului moldovean în declaraţii publice. Astfel, Andrei Sangheli, şeful guvernului de la Chişinău declara în scrisoarea adresată, la 1 martie 1992, Prea Fericitului Patriarh Teoctist: Reactivarea Mitropoliei Basarabiei este „un amestec în treburile interne ale Moldovei”.
La rîndul său, fostul preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, declara în discursul pronunţat la 24 decembrie 1992 în faţa Parlamentului Republicii Moldova: „ Patriarhia Română a contribuit la dezmembrarea teritorială a Republicii Moldova”
Idei asemănătoare a exprimat şi actualul preşedinte al Moldovei, Vladimir Voronin, în interviul acordat în 2001 ziarelor „Rossiiskaia gazeta” şi „Trud”.
Victor Stepaniuc, liderul fracţiunii comuniste din Parlament, declara că problema Mitropoliei Basarabiei este artificială şi că este creată de formaţiunile politice care, la începutul anilor ’90, doreau unirea Moldovei cu România.
Nu este de mirare, aşadar, că mulţi preoţi au fost bătuţi, călcaţi în picioare, ameninţaţi cu arma, alungaţi din biserici. Publicaţiile „Ţara” şi „Alfa şi Omega” au publicat zeci, sute de articole despre astfel de acte violenţe şi abuzive.
Mai mult, la 21 noiembrie 1994, Serviciul de Stat pentru Culte de pe lîngă guvernul Republicii Moldova a dat publicităţii o notă în care Mitropolia Basarabiei era acuzată că:
1) îşi desfăşoară activitatea ilegal;
2) preoţii ei nu respectă normele canonice;
3) face prozelitism;
4) propagă ideile Bisericii Ortodoxe Române;
5) activitatea ei este mai mult politică decît religioasă şi este susţinută din interior (de unii deputaţi, de reprezentanţi ai opoziţiei şi ai autorităţilor locale, de unii primari etc), dar şi din exterior (de Guvernul Român care, prin Hotărîrea nr. 612 din 12 noiembrie 1993, a finanţat activitatea Mitropoliei Basarabiei cu 399,4 milioane lei);
6) activitatea Mitropoliei Basarabiei este instigatoare şi provoacă tensiuni de ordin religios şi socio-politic cu urmări imprevizibile deoarece:
a) nu există în Moldova o unitate administrativ-teritorială cu numele Basarabia; crearea unui grup religios cu numele Mitropolia Basarabiei este un act antistatal, nelegitim şi de negare a statului suveran şi independent Republica Moldova;
b) Mitropolia Basarabiei a fost creată pentru a înlocui vechea episcopie a Basarabiei întemeiată în 1925 (recunoscută prin Decretul Regal nr. 1942 din 4 mai 1925); dacă acest act ete recunoscut valid din punct de vedere juridic sunt recunoscute efectele acestui act al unui stat străin pe teritoriul Republicii Moldova;
c) existenţa Mitropoliei Basarabiei destabilizează Biserica Ortodoxă a Moldovei şi societatea moldovenească;
d) recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei va duce la dispariţia Mitropoliei Moldovei etc.
Mitropolia Basarabiei va cere recunoaşterea sa şi în 1995, 1996, 1997 dar în zadar, deşi faţă de alte culte Guvernul Republicii Moldova a avut o atitudine binevoitoare, recunoscînd „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” (22 iulie 1993), „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea – Miscarea Reformată” (19 iulie 1994), „Biserica Ortodoxă Rusă din Moldova” (28 august 1995), „Federaţia (religioasă) a Comunităţii Evreieşti” (9 iunie 1994), „Uniunea Comunităţii Evreilor Mesianici” (1 septembrie 1997).
Refuzul guvernului de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei şi persecuţiile suferite de clerul şi credincioşii ei au dus la procese în Moldova şi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
La 12 septembrie 1995, Judecătoria Buiucani din Chişinău dă caştig de cauză Mitropoliei Basarabiei, care ceruse guvernului să fie recunoscută, dar Curtea Supremă de Justiţie anulează, la 18 septembrie 1995, această hotărîre. La 19 iulie 1996 Judecătoria Buiucani dă o altă hotărîre prin care respinge cererea Mitropoliei Basarabiei de a fi recunoscută de guvern. Această hotărîre este casată, la 21 mai 1997, de Tribunalul Municipiului Chişinău care trimite dosarul spre examinare Curţii de Apel a Republicii Moldova. Aceasta, prin decizia din 19 august 1997, dă caştig de cauză Mitropoliei Basarabiei constatînd că:
1) prin art. 31, paragrafele 1 şi 2 din Constituţie se garantează dreptul la libertatea conştiiţei;
2) cultele sunt libere şi se pot organiza potrivit statutului propriu în condiţiile prevăzute de legile Republicii Moldova;
3) refuzul guvernului de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei încalcă:
a) Legea cultelor;
b) art. 18 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
c) art. 5 din Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale;
d) art. 8 din Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice.
Biserica Ortodoxă Rusă şi-a extins jurisdicţia asupra Basarabiei „ nu conform canoanelor bisericeşti, ci în urma încălcării lor, cînd teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost alipit forţat în 1812 la Rusia Ţaristă şi în 1940 la U.R.S.S., fără ca populaţia Basarabiei să fie consultată în această privinţă”. Biserica Rusă a profitat de această ocupaţie politică şi şi-a extins jurisdicţia asupra noului teritoriu anexat. Astfel, au fost încălcate: „Canonul 34 apostolic; canonul 8 al Sinoului III ecumenic, care obligă că nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de mult şi dintru început sub mîna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub stăpînirea lui, pe aceasta să o dea înapoi; şi canoanele 13, 21 şi 22 ale Sinodului de la Cartagina, precum şi canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, care interzic episcopului unei anumite eparhii să-şi întindă puterea asupra altei eparhii. Biserica Ortodoxă Rusă „ este vinovată de încălcarea canoanelor menţionate mai sus, care condamnă extinderea şi menţinerea unei Biserici naţionale asupra altei etnii, în cazul nostru, jurisdicţia Bisericii Ruse asupra românilor ortodocşi din R. Moldova. De aceea, pretenţiile Patriarhiei Moscovei de a avea jurisdicţie asupra românilor din Basarabia, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice şi nedrepte.Trebuie să fie clar, canoanele nu admit cuceriri canonice, ca urmare a unor cuceriri teritoriale!”
Intervine preşedintele de atunci al Republicii Moldova, Petru Lucinshi, care cere să se facă recurs la Curtea Supremă de Justiţie. Aceasta respinge, la 9 decembrie 1997, acţiunea Mitropoliei Basarabiei şi anulează hotărîrea din 19 august 1997 a Curţii de Apel.
Vlad Cubreacov, deputat în Parlamentul Moldovei şi în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, face o interpelare în Parlament pe tema refuzului guvernului de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei. În urma acestei intervenţii, adjunctul primului ministru adresează o scrisoare preşedintelui Parlamentului în care califică neintemeiat refuzul guvernului de a nu recunoaşte Mitropolia Basarabiei şi apreciază că „dezbaterile febrile” cu privire la Mitropolia Basarabiei au un caracter pur politic.
În această situaţie, Mitropolia Basarabiei mai are o singură cale: să se adreseze Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Prin urmare, la 3 iunie 1998 depune o plîngere împotriva Republicii Moldova. Cererea va fi înregistrată la CEDO la 26 ianuarie 1999 cu nr. 45701/99 şi va fi declarată admisă la 7 iunie 2001.
Serviciul de Stat pentru Culte de pe langă guvern reacţionează după plangerea la CEDO din 3 iunie 1998 a Mitropoliei Basarabiei şi, la 29 iunie 1998 declară:
1) în Republica Moldova nu există o unitate administrativă „Basarabia”;
2) cultul creştin ortodox a fost recunoscut la 17 noiembrie 1993 sub numele de Mitropolia Moldovei; Mitropolia Basarabiei fiind un „element schismatic” al Mitropoliei Moldovei;
3) statutul Mitropoliei Basarabiei este copia statutului Bisericii Ortodoxe din altă ţară (aluzie la Biserica Ortodoxă Română).
Declaraţia pare absurdă deoarece Ministerul Justiţiei (la 22 iunie 1998), Ministerul Muncii si Protecţiei Sociale (la 25 iunie 1998), Ministerul Finanţelor (la 6 iulie 1998) şi Ministerul Educaţiei (la 7 iulie 1998) fac cunoscut că statutul Mitropoliei Basarabiei nu contravine legilor Republicii Moldova şi că nu au obiecţii privind recunoaşterea ei.
La 15 martie 1999, Mitropolia Basarabiei adresează guvernului o nouă cerere de recunoaştere. La 20 iulie 1999, primul ministru motivează refuzul guvernului astfel:
1) Mitropolia Basarabiei nu este un cult în sensul legii, ci un grup schismatic al Mitropoliei Moldovei;
2) Guvernul Moldovei nu va aproba cererea Mitropoliei Basarabiei pînă cînd negocierile în curs dintre Patriarhul rus şi Patriarhul român nu vor găsi o soluţie religioasă conflictului provocat prin reactivarea Mitropoliei Basarabiei.
La 10 ianuarie 2000, deputatul Vlad Cubreacov a primit o scrisoare de la adjunctul procurorului general al Republicii Moldova, care îşi exprimă părerea că refuzul guvernului de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei încalcă Legea Cultelor şi art. 6, 11 şi 13 din Convenţia Drepturilor Omului.
Prin atitudinea sa, Guvernul Republicii Moldova şi-a atras criticile unor organisme internaţionale. Astfel, Federaţia Internaţională a Drepturilor Omului, în Raportul său anual pe 1997, critică refuzul guvernului de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei, atrage atenţia că numeroase biserici au fost transferate în patrimoniul Mitropoliei Moldovei şi condamnă violenţele fizice împotriva preoţilor Mitropoliei Basarabiei şi lipsa de protecţie a acestora din partea autorităţilor.
Aceeaşi federaţie, în Raportul său anual pe 1998, critică art. 4 din Legea Cultelor care nu oferă protecţie credincioşilor cultelor nerecunoscute de guvern şi condamnă din nou actele de violenţă şi de vandalism la care a fost supusă Mitropolia Basarabiei cu membrii ei.
La 2 octombrie 2001 au avut loc audierile publice la CEDO, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, Adversarul Mitropoliei Basarabiei era atuci reprezentat de Ministrul Justiţiei Ion Morei, care a spus Curţii: ” E adevărat că nu am nici un precedent legal prin care să-mi susţin cauza. Şi e adevărat că oponentul meu a prezentat un număr considerabil de precedente în sprijinul cauzei sale- legalizarea Mitropoliei Basarabiei. Dar, în ciuda acestui fapt, tot nu trebuie să-i daţi cîştig de cauză, căci, dacă legalizaţi Mitropolia Basarabiei, ţara va exploada! Moldova va dispărea! Va fi o revoluţie! Forţele reacţionare- în primul rînd politicienii din Partidul Popular Creştin Democrat-vor distruge tînăra republică.
Reprezentantul Mitropoliei Basarabieia a argumentat, în replică, în felul următor: guvernul Moldovei afirmă că nu vrea să intervină într-o dispută religioasă, respective o chestiune care privea doar cele două Biserici Ortodoxe. Ceea ce „ era complet fals şi, ca argumentaţie, nul. Căci guvernul intervenise deja! Prin simplul fapt că recunoştea una dintre ele, deci se implicase deja, direct, în această problemă”. Prin simplul fapt că guvernul înregistrase o biserică-Mitropolia Moldovei-şi nu pe cealaltă! Deci, „ deja era tendenţios - ori le înregistra pe toate, ori pe nici una. Discriminarea era limpede.
La 13 decembrie 2001 CEDO hotărăşte în unanimitate că Republica Moldova a încălcat, în cazul nerecunoaşterii Mitropoliei Basarabiei, art. 9 şi 13 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Statul a fost obligat să plătească Mitropoliei Basarabiei 20.000 euro despăgubire morală şi 7.025 euro pentru cheltuielile de judecată.
Guvernul Republicii Moldova a atacat decizia CEDO şi a cerut rejudecarea cazului, dar la 27 martie 2002 CEDO respinge cererea Guvernului Republicii Moldova. În acest fel, hotărîrea CEDO din 13 decembrie 2001 a rămas definitivă.
În sfarşit, Mitropolia Basarabiei, care la 19 februarie 2002 ceruse pentru a XI-a oară guvernului să fie recunoscută ca structură religioasa distinctă, subordonată canonic Patriarhiei Române, este recunoscută şi admisă în legalitate la 30 iulie 2002 ca urmare a hotărîrii Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO).
Dar suferinţele Mitropoliei Basarabiei nu au luat sfîrşit odată cu recunoaşterea şi întrarea ei în legalitate, deoarece a apărut o problemă nouă, problema succesiunii. Mitropolia Basarabiei trebuia recunoscută de guvern şi ca succesoare de drept a fostei Mitropolii a Basarabiei dinainte de 1944, mai ales că, la 26 septembrie 2001, guvernul Republicii Moldova a aprobat prin Hotărîrea nr. 1008 modificarea întrodusă în statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova (Mitropolia Moldovei) prin care aceasta este declarată şi recunoscută succesoarea de drept a Mitropoliei Basarabiei.
La 8 februarie 2002, Înalt Preasfinţitul Mitropolit Petru şi deputaţii Iurie Roşca şi Vlad Cubreacov atacă la Curtea de Apel a Republicii Moldova, în procedura de contencios administrativ, Hotărîrea 1008 a guvernului.
La cererea Guvernului Tarlev, Curtea de Apel a respins, la 20 octombrie 2003, cererea petiţionarilor pe motiv că ar fi de competenţa Curţii Constituţionale. Hotărîrea Curţii de Apel a fost atacată cu recurs la Curtea Supremă de Justiţie, care a anulat decizia Curţii de Apel şi a acceptat să examineze pe fond, în prima instanţă, litigiul patrimonial dintre Mitropolia Basarabiei, pe de o parte, şi Guvernul Republicii Moldova şi Mitropolia Moldovei, pe de altă parte.
La 2 februarie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a anulat Hotărîrea Guvernului nr. 1008 din 26 septembrie prin care Mitropolia Moldovei (subordonată canonic Patriarhiei Moscovei) fusese declarată succesoarea fostei Mitropolii a Basarabiei. Cu acest prilej, deputatul Vlad Cubreacov (PPCD), care a reprezentat în instanţă Mitropolia Basarabiei a declarat: „ Este o zi mare în istoria Mitropoliei Basarabiei şi a justiţiei naţionale întrucît s-a făcut dreptate într-un litigiu atît de dureros, care vizează patrimoniul Mitropoliei, uzurpat de către structura locală a Patriarhiei Moscovei, prin complicitate cu guvernul comunist de la Chişinău . Acest lucru s-a făcut ţinînd cont de atenţia sporită a Consiliului Europei faţă de evoluţia acestui caz. Decizia Curţii deschide o nouă etapă în procesul de recîştigare a drepturilor Mitropoliei Basarabiei.”
Deoarece Curtea Supremă de Justiţie anulase, la 2 februarie 2004, Hotărîrea nr. 1008 a Guvernului din 26 septembrie 2001 prin care Mitropolia Moldovei fusese recunoscută succesoarea juridică a Mitropoliei Basarabiei, dar în acelaşi timp statuase că Mitropolia Basarabiei ar putea fi doar succesoare istorică, canonică şi spirituală a Mitropoliei Basarabiei de pînă la 1944, Mitropolia Basarabiei a iniţiat în 2004 un nou dosar la CEDO pentru a demonstra că în accepţia legilor Republicii Moldova, la CEDO şi a primului protocol din Convenţia Europeană, ratificat de Republica Moldova, succesiunea istorică, canonică şi spirituală înseamna, de fapt, succesiunea de drept. Cînd se va obţine recunoaşterea acestui fapt vor putea fi recuperate proprietăţile şi bunurile Mitropoliei Basarabiei, confiscate sau naţionalizate.

Miron Sergiu.

Problema jurisdicţiei canonice a Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova: cauze istorice.

Studiu de  teolog Romeo Cemârtan.

Raportul dintre Biserică şi Stat în Rusia Ţaristă

Evoluţia raporturilor dintre Stat şi Biserica Ortodoxă în Rusia Ţaristă cunoaşte mai multe etape şi reprezintă un proces al cărui scop şi finalitate era întărirea statalităţii cu ajutorul Bisericii şi pe baza ei.
Astfel, o primă etapă care se cere a fi elucidată este chiar perioada secolelor IX-X, când are loc procesul de formare a statului unitar Rusia Kieveană. Este incontestabil faptul că în acest proces un rol important revine credinţei religioase a poporului.
Însă, la baza credinţelor multiple şi păgâne ale slavilor de răsărit se afla principiul “om – natură”, ceea ce nicidecum nu simboliza noua mentalitate şi necesitate de a întări statalitatea. Se cerea o nouă formulă, care s-ar rezuma la raportul “om - om, societate, stat”.
Cneazul Vladimir (980-1015), având simţul politicianului, a ştiut să folosească atuurile timpului în scopul întăririi puterii sale (adică a statalităţii Rusiei Kievene), recurgând la încreştinarea sa (987) şi a întregului popor (988), decizie cauzată de câţiva factori:
a. doctrina creştinismului care este favorabilă ideii de slujire şi supunere faţă de puterea conducătoare – factor ideologic.
b. pe teritoriul slavilor de răsărit creştinismul ortodox era relativ cunoscut şi chiar împărtăşit de reprezentanţi ai aristocraţiei – factor intern favorabil (factor social).
c. relaţiile de colaborare între Rusia Kieveană şi Constantinopol (Bizanţul) – factorul extern, catalizator al încreştinării.
d. interesele politice externe şi tendinţa lui Vladimir de a nu fi mai prejos decât conducătorii creştini europeni – factor de interes şi prestigiu (motivaţia personală a cneazului).
A doua etapă este definită de sec. X – începutul sec. al XIII-lea, perioada formării structurii bisericeşti în Rusia. Sigur că rolul cel mai important în acest proces i-a revenit conducerii laice, care a dirijat şi format exact ceea de ce avea nevoie în prosperarea şi evoluţia sa. Cnezii kieveni şi-au direcţionat influenţa în următoarele direcţii:
a) crearea episcopiilor şi mitropoliilor.
b) asigurarea bazei materiale pentru structurile bisericeşti (în acest scop, se strângea zeciuiala, ca formă de impozit feudal destinat nevoilor Bisericii).
c) începând cu sec. al XII-lea Biserica devine şi proprietar funciar.
d) susţinerea şi asigurarea cu literatură religioasă şi obiecte de cult etc. 
Această etapă a fost definitorie în stabilirea relaţiei dintre Biserică şi Stat în Rusia, în virtutea unor împrejurări:
1. iniţiativa cneazului de a primi creştinismul şi a-l ridica la nivelul de religie oficială.
2. activitatea şi influenţa cnezilor ruşi în viaţa bisericească, prin aceasta susţinând dezvoltarea şi extinderea ei. “Cnezii ruşi erau stăpânii “bisericii lor”. Ei hotărau nu doar problemele administrative a scaunelor episcopale, ci şi problemele “duhovniceşti”…”(2).
În această perioadă în Rusia s-a încercat realizarea idealului bizantin – simfonia dintre puterea laică şi cea sacramentală – cu alte cuvinte, armonia relaţiilor dintre Biserică şi Stat. Acest ideal s-a format în Imperiul Bizantin, pe timpul celui mai ilustru împărat, Iustinian (527-565), care a dorit să uniformeze politica statului la principiile şi aspiraţiile Bisericii Creştine. Dar, în realitate, această simfonie nu a fost atinsă niciodată, Biserica ajungând deseori folosită ca o unealtă eficace în interesele puterii statale.
În acest mod, s-a creat situaţia de supunere a Bisericii faţă de cnezii ruşi, proces stimulat şi de modelul bizantin al relaţiilor împărat – Biserică. Din punct de vedere canonic, Biserica Rusă se supunea Constantinopolului, însă avea, de facto, un statut special şi deosebit, deoarece ea reprezenta o organizaţie bisericească naţională şi statală, ceea ce i-a asigurat o oarecare independenţă.
În fine, sec. XI – începutul sec. al XIII-lea în Rusia se caracterizează prin uniunea şi colaborarea statului cu Biserica, graţie intereselor comune (economice, politice şi ideologice). În această uniune, Biserica era cea care susţinea autoritatea cnezilor şi a statului, în general (prin canonizarea dinastiilor de cnezi; răspândirea creştinismului şi misionarismul pe teritoriile noi supuse de ruşi etc). La rândul său, statul susţinea această activitate, acordând clerului rolul de ambasadori sau purtători de cuvânt şi reprezentanţi ai cnezilor etc. Totuşi, multe din sferele de activitate ale statului erau intangibile pentru conducătorii religioşi, ceea ce nu putem afirma despre viaţa bisericească, care, în această perioadă a fost completamente supusă, controlată şi direcţionată de puterea laică.
Începând cu sec. al XIII-lea, însă, raportul Biserică - Stat în Rusia se schimbă, în virtutea faptului că Biserica se întăreşte economic şi, încetul cu încetul îşi revendică independenţa. Sigur, la acest moment nu putem afirma că au existat careva acţiuni radicale din partea Bisericii, însă unele dovezi vorbesc clar despre neînţelegerile şi neconcordanţa între conducerea laică şi cea religioasă a Moscovei.
Un asemenea eveniment l-a constituit şi conflictul dintre Mitropolitul Kievului şi al Moscovei – Isidor, partizan al unirii cu Roma, care, fără a consulta principile rus Vasile al II-lea Orbul (1425-1462), a proclamat unirea Bisericii Ruse cu Roma. Ca urmare, Vasile al II-lea l-a întemniţat pe Isidor şi în 1448 a fost ales un nou Mitropolit al Moscovei – Iona, pentru care nu s-a mai cerut confirmarea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, după cum se obişnuia. Astfel, din 1448, prin alegerea mitropolitului rus Iona, Biserica Rusă s-a considerat autocefală (independentă). Este un punct de cotitură în evoluţia structurii statutului Bisericii Ruse, căci urmează după acest eveniment alte schimbări importante:
- în ianuarie 1589 Biserica Rusă a fost ridicată la nivelul de Patriarhie (nu fără intervenţia marelui cneaz Ivan al III-lea).
- în februarie 1593 un Sinod bisericesc al Patriarhiilor de Răsărit, întrunit la Constantinopol, a acordat Patriarhiei Ruse locul al 5-lea în ordinea onorifică după cele 4 vechi patriarhate ale Răsăritului (Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim).
Deci, poziţiile Bisericii Ruse se întăresc pe plan internaţional, iar începând cu mijlocul sec. al XV-lea (după căderea Constantinopolului sub turci şi căsătoria marelui principe Ivan al III-lea al Moscovei (1462-1505) cu nepoata ultimului împărat bizantin – Sofia Paleologina) a început să circule în Rusia legenda despre Moscova ca “a treia Romă”, mit ce va constitui baza ideologică a Imperiului Ţarist în epoca modernă. “Călugărul Filotei, unul dintre contemporanii marelui cneaz Vasile al III-lea al Moscovei (1505-1533), într-o scrisoare adresată acestuia, expunea emfatic ideologia noii autocraţii astfel: ”Moscova este moştenitoarea marilor capitale ale lumii: Prima Romă a căzut sub păgâni; a doua Romă a căzut sub turci; Moscova este a treia Romă, iar a patra nu va fi niciodată”(1, p.51 şi p. 276). Sentimentul de mândrie şi încredere în viitorul Rusiei ca proteguitoare a creştinătăţii a fost alimentat şi de faptul că de acum încolo patriarhi, episcopi şi călugări din cele patru patriarhii vor veni după milostenie la Moscova.
Astfel, Biserica Rusă, întărită economic şi cu prestigiu internaţional, a devenit un concurent pentru puterea laică, în sensul că existau momente de disensiune şi rivalitate între capii celor două direcţii ale puterii. Aceste contradicţii încep să apară încă de pe timpul lui Ivan al III-lea, şi continuă tot mai mult în perioada domniei ţarului Ivan al IV-lea. Deşi, aparent, interesele politice şi ideologice ale Statului şi Bisericii Ruse coincideau şi ele ar fi trebuit să se susţină reciproc, totuşi exista rivalitatea între ţarul Ivan al IV-lea (primul cneaz rus care şi-a luat titlul de “ţar”) şi Mitropolitul Moscovei Macarie. “Simţând o necesitate acerbă de bani şi pământuri în scopul creării gărzii personale, de curte, Ivan al IV-lea a recurs la confiscarea unei părţi din averile şi banii Bisericii”. (3)
Deşi Biserica pierdea mult din averile sale, totuşi Ivan al IV-lea nu a reuşit s-o supună. Acest lucru s-a întâmplat însă ceva mai târziu, la 1565-1572 prin introducerea “opricinei”. 
Confruntarea între puterea laică şi bisericească a fost inevitabilă, deoarece:
- Biserica, deţinând 1/3 din proprietăţile funciare ale Rusiei, era unul dintre marii feudali, care rivaliza cu Statul.
- Biserica avea mari privilegii şi imunităţi, pe care feudalii laici, sigur că, nu le aveau.
- Ideologii clerici sigur că ascultau de capul Bisericii în defavoarea ţarului şi Patriarhia nu dorea să se împace cu ameninţările în adresa statutului său material şi politic.
Astfel, toate acestea erau o piedică pentru reformele laice care îşi propuneau să întărească puterea statală. În rezultatul acestor măsuri, într-adevăr, statul se întăreşte atât pe plan intern, cât şi extern. Limitarea autonomiei bisericeşti a imprimat puterii laice un caracter teocratic. “Marele stat în care Ortodoxia era religia oficială, pretindea să devină un nou Imperiu Bizantin, care acum era sub turci. Măreţiei statului trebuia să-i corespundă şi măreţia bisericească”. (3)
Acestei formule i-a corespuns şi noul Sinod bisericesc din 1589, în timpul căruia a fost ales Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii – Iov. În cadrul acestui Sinod s-a decis o nouă procedură de alegere a patriarhului: acesta urma să fie ales de Sinodul clericilor şi să fie confirmat de ţar. Sinodul a legiferat şi principiul autocefal al Bisericii Ruse în raport cu Patriarhia Constantinopolului, însă a acceptat dependenţa puterii bisericeşti faţă de cea laică. Astfel, a fost creată o situaţie de status-quo, acceptată tacit de Biserică.
A doua jumătate a sec. al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea a adus noi schimbări în aceste relaţii. De fapt, relaţia Biserică – Stat a evoluat în dependenţă de evoluţia politico-socială a Rusiei. Este vorba despre Monarhia absolută care caracterizează Rusia începând cu sec. al XVIII-lea şi despre apariţia burgheziei. Aceste două particularităţi au permis puterii laice să nu mai întreţină relaţii de “aparentă prietenie” cu Biserica, recurgând la sprijinul burgheziei oraşelor şi a militarilor. Astfel, are loc tot mai mult secularizarea averilor mănăstireşti şi a bogăţiilor bisericeşti, minimalizarea privilegiilor juridice şi administrative a clericilor cu excepţia patriarhului (Sinodul 1649). Astfel, dacă la sfârşitul sec. al XVI-lea Biserica deţinea 1/3 din pământurile arabile, atunci în 1678 – doar 21%, iar spre 1719 – 17%.
Deci, o nouă etapă de confruntare pentru întâietate între Biserică şi Stat, o constituie Sinodul din 1649, care a întărit şi mai mult intervenţia şi influenţa Statului asupra Bisericii. Patriarhul Nicon a luat atitudine faţă de aceste măsuri, numindu-le “diavoleşti”. În primii ani de păstorire a lui Nicon, însă, s-a reuşit stabilirea unui echilibru între cele două puteri, în scopul consolidării pe plan extern a Rusiei şi realizării intereselor ei - atât cucerirea Ucrainei, cât şi războiul cu ReciPospolita. Astfel, ţarul Alexei Mihailovici nu mai intervine în acţiunile patriarhului ce ţin de sfera bisericească, mai mult decât atât, chiar a admis participarea lui Nicon în treburile politicii interne şi externe în care era interesată Biserica. Deci, s-a creat o uniune dintre puterea laică şi bisericească – ţar şi patriarh. Dar perioada “dublei puteri” nu putea dura mult timp, în special că Nicon dorea să intervină tot în mai multe sfere şi să-şi impună părerea. Astfel, din 1658 în “uniunea celor doi înţelepţi” intervine o fisură, care încet-încet a dus la răcirea relaţiilor lor şi, în fine, patriarhul renunţă la Patriarhie şi părăseşte Moscova. În următorii ani, Sinodurile bisericeşti îl condamnă la exil în mănăstirea Terapont.
Exilarea lui Nicon a fost însoţită şi de supunerea Bisericii faţă de ţar, care se baza pe răspunsul patriarhilor de la Răsărit care confirma superioritatea puterii ţarului faţă de cea bisericească; ţarul – este locţiitorul lui Dumnezeu pe pământ, lui trebuie să i se supună toţi, inclusiv şi patriarhul (de remarcat că în acea perioada patriarhiile orientale îl considerau pe ţar ca pe un potenţial eliberator al popoarelor creştine de sub stăpânirea otomană). În timpul patriarhului Andrian (1690-1700), Biserica a fost nevoită să renunţe la tendinţa sa de impunere faţă de puterea laică, la dorinţa de superioritate şi să se împace cu decăderea influenţei sale în viaţa politico-statală a Rusiei.
În concluzie, afirmăm că puterea ţaristă a reuşit să realizeze reforma bisericească, supunând Biserica şi centralizând statul Rus. Astfel, Prima Patriarhie Rusă s-a menţinut între 1589-1700, iar la moartea patriarhului Andrian, ţarul Petru cel Mare a lăsat Biserica Rusă, timp de 20 ani, fără patriarh. Concepţiile luministe ale lui Petru I, precum şi experienţa unor ţări europene pe care le-a vizitat (Olanda şi Anglia, unde regele este şi capul Bisericii), l-a determinat pe ţar să desfiinţeze demnitatea patriarhală în Biserica Rusă la 1721, înlocuind-o cu un Sinod dirigent, cu reşedinţa la Petersburg. Legătura dintre ţar şi Sf. Sinod dirigent se făcea printr-un “ober-procuror”, care pe parcurs a devenit mai important decât Sinodul, în detrimentul Bisericii. Ober-procurorul cenzura actele Sinodului şi opunea ”veto” hotărârilor sinodale pe care statul le credea inoportune. Prin această reformă a lui Petru I, autocratismul ţarilor s-a impus deseori în viaţa Bisericii Ruse, tulburându-i mersul ei firesc.
Situaţia în Rusia s-a schimbat abia la 1905, când s-a acordat confesiunilor şi cultelor religioase deplină libertate. Totuşi, când o comisie mixtă de clerici şi mireni au cerut ţarului să restabilească patriarhatul în Biserica Rusă, Nicolai al II-lea a amânat aprobarea. Lucrul acesta se va realiza abia în timpul evenimentelor din octombrie 1917 – deci are loc restaurarea Patriarhiei în Biserica Ortodoxă Rusă, primul patriarh fiind ales Tihon Belavin (1917-1925).
Noul regim politic, instaurat în toamna 1917, a aplicat ideea separării Bisericii de Stat, cu toate consecinţele ce derivă din aceasta: - statul laic; - secularizarea averilor bisericeşti şi mănăstireşti; - excluderea învăţământului religios din şcolile de stat; - întreţinerea bisericilor şi clericilor de către credincioşi. Noua situaţie era legiferată prin “Decretul pentru noul regim al Cultelor” promulgat de Sovietul suprem la 23 ianuarie 1918. (4, p. 7)
Evoluţia raportului Biserică – Stat în Rusia Ţaristă nu a fost uniformă. Perioade de ascensiune şi decădere atât a rolului Bisericii, cât şi a relaţiei ei cu statul au fost caracteristice pe parcursul celor aproximativ 1000 ani de creştinism rus. În linii mari, însă, putem convenţional vorbi despre 3 perioade:
1. Sec. X-XIII – formarea structurilor bisericeşti în Rusia şi tendinţa de a realiza idealul bizantin – simfonia dintre puterea laică şi sacramentală.
2. Sec. XIII-XVII – începutul rivalităţii dintre Biserică (care se întăreşte economic, devine autocefală, iar din 1589 e ridicată la nivelul de Patriarhie) şi Stat. Totuşi, în unele momente se realiza compromisul dintre cei doi capi ai puterii, în scopul realizării miturilor despre “Moscova – a treia Romă” şi “Rusia – continuitoarea Imperiului Bizantin”. Începând cu ţarul Ivan al IV-lea, însă, Biserica a fost strâmtorată, atât ca feudal, cât şi ca participant în treburile statului. Limitarea privilegiilor clericilor şi secularizarea averilor bisericeşti a condus la caracterul teocratic al puterii laice.
3. Sec. XVIII – 1918 – monarhia absolută, iluminismul şi reforma lui Petru I au imprimat o nouă perioadă în evoluţia raportului Biserică – Stat în Rusia, şi, de fapt, la 1721 Patriarhia Rusă este desfiinţată, fiind înlocuită de Sinodul dirigent, completamente supus ţarului.
Astfel, Biserica Rusă a devenit un mijloc ideologic de a reprezenta şi realiza interesele statului.


I. 2. Biserica şi Politica promovată de Imperiul Rus în Basarabia 1812-1918

Prin tratatul de Pace de la Bucureşti din 1812 teritoriul dintre Prut şi Nistru este anexat de Imperiul Ţarist, Turcia cedându-l, fără nici un drept juridic şi istoric. Astfel, ca rezultat al războiului ruso-turc (1806-1812), Imperiul Ţarist s-a apropiat tot mai mult de multrâvnitul Constantinopol, obiectiv suprem, pentru ţarul Petru I şi ulteriorii ţari ai Rusiei. Însă, după cum am arătat în subcapitolul anterior, Constantinopolul nu era doar un simbol al puterii laice şi un obiectiv pur politic, ci şi quintesenţa ortodoxiei, deci esenţa viabilităţii miturilor despre “Moscova – a treia Romă” şi “Rusia – continuatoarea Imperiului Bizantin”.
Aşadar, în calea sa spre Constantinopol, Statul Rus şi Biserica Ortodoxă Rusă (care după Reforma lui Petru I devenise docilă statului) aveau interese la fel de mari, care le-au unit eforturile, în ciuda rivalităţilor de altă dată. Deci, Basarabia a devenit o jertfă în calea expansiunii ruse, chiar dacă mottoul frumos al ei era “eliberarea ortodocşilor de sub păgâni”.
Activitatea misionară a Bisericii Ortodoxe Ruse, rezultat al conlucrării Bisericii cu Statul, a convertit o mulţime de popoare necreştine de pe teritoriile nou-cucerite ale Rusiei. Cu atât mai uşor avea să fie supunerea teritoriilor populate de creştini, iar pentru aceasta urma să se aplice strategii bine gândite de deznaţionalizare şi rusificare a băştinaşilor. “Noul teritoriu anexat (…) aducea Imperiului Rus importante avantaje (…), constituind un pas important în direcţia strâmtorilor, în urma căruia era atinsă linia Dunării la vărsare. Pentru prima dată, Rusia ocupa un teritoriu locuit de o populaţie creştin-ortodoxă care se aflase sub dependenţa Porţii. Acest fapt va obliga Petersburgul să acorde o atenţie specială acestei provincii, căreia îi va reveni rolul de “vitrină” europeană a vastului imperiu. Locuitorii creştini, aflaţi sub dominaţie otomană, trebuiau convinşi că sub oblăduirea pravoslavnicei viaţa lor se va îmbunătăţi sub toate aspectele. Prin această politică se pregătea terenul pentru noi anexiuni în Sud-Estul Europei” (5, p. 47-48).
Astfel, aspectul spiritual a fost foarte important în cadrul metodelor de administrare a Basarabiei pentru întreaga perioadă de dominaţie ţaristă, prin aceasta încercându-se să se ajungă la obiectivul final – rusificarea şi supunerea totală a Basarabiei. Prin urmare, “fiind smulsă cu forţa din trupul Principatului Moldova, Basarabia a devenit, după 1812, o colonie şi sub aspect spiritual. Regimul ţarist urmărea scopul distrugerii culturii naţionale româneşti” (6, p. 29). Iar cultura era concentrată în jurul bisericilor, unde copiii şi tinerii studiau religia şi elemente ale vieţii civice. Ca rezultat, factorul predominant în politica guvernului ţarist faţă de Basarabia anexată deveni rusificarea forţată a populaţiei autohtone şi intensificarea procesului de asimilare spirituală a românilor basarabeni.
Acest proces a fost ascendent şi în continuare ne propunem să urmăm evoluţia lui.
Din start se cere a scoate în evidenţă situaţia vieţii bisericeşti dintre Prut şi Nistru până în 1812: Basarabia intra sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei din Iaşi, care la rândul ei, se afla sub jurusdicţia Patriarhiei din Constantinopol şi cuprindea trei eparhii (vezi 7, p. 2). Basarabia deveni după 1812 parte integrantă a Imperiului Ţarist. În curând, limba română a fost înlăturată din instituţiile oficiale, începându-se o politică de rusificare, prin administraţie, şcoală şi Biserică, iar baza socială a acestor măsuri erau coloniştii neomogeni etnic, cărora li s-au acordat importante privilegii în Basarabia. În mod firesc, acestei politici i-a corespuns şi noua organizare Bisericească care a fost aplicată Basarabiei:
- Între anii 1808-1812 – în timpul ocupaţiei principatelor – ţarul Alexandru I, fără nici un temei juridic, l-a numit ca “exarh” al Bisericilor din Ţara Românească şi Moldova pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (vezi biografia în 8, p. 364). După Pacea de la Bucureşti, el s-a stabilit la Chişinău, considerându-se întâi – stătător (conducător) al Bisericii de pe teritoriul anexat la Rusia.
- Mitropolitul a înaintat în noiembrie 1812 Sinodului rus cererea de înfiinţare a unei noi eparhii pentru teritoriul proaspăt anexat, ceea ce contrazicea canonul 34 Apostolic şi canonul 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) care se referă la înfiinţarea eparhiilor după principiul naţional şi neamestecul unei eparhii în jurisdicţia altei eparhii (9, p. 38-39). Alexandru I a aprobat cererea în august 1813 şi prin acest act Biserica Rusă a devenit complice la anexarea Basarabiei.
- După ce a organizat Eparhia Chişinăului, mitropolitul a reuşit să înfiinţeze Seminarul Teologic de la Chişinău, în cadrul căruia studiile se realizau în limba rusă, limba română fiind un obiect obligatoriu de studiu.
- În septembrie 1813 mitropolitul Gavriil înaintează Sf. Sinod Rus un raport în care arată necesitatea de a deschide o tipografie la Chişinău, “pentru îndrumarea preoţilor şi a creştinilor”(10, p. 36). Către mai 1814 tipografia din Chişinău a fost deschisă şi în curând apar mai multe lucrări bisericeşti în limba română (vezi 6, p. 34-36). Ştefan Ciobanu aprecia că “sub aspect tehnic, cărţile tipărite de Mitropolit sunt o continuare a vechii arte româneşti de tipar” (10, p. 52).
- În 1816 pe lângă Seminarul Teologic s-a deschis “Pensionul nobilimii”, prima şcoală laică sub regimul rusesc, în care se pregăteau cadre pentru servirea noului regim (12).
- A fost continuată tradiţia învăţământului bisericesc, fiind înfiinţate şcoli parohiale, ele menţinând vie conştiinţa naţională a basarabenilor prin studierea în limba română conform manualilor şi tradiţiei româneşti (anume aceasta a şi fost cauza suspendării lor în 1855).
- Mitropolitul a acordat şi o deosebită atenţie reorganizării mănăstirilor basarabene, numind un “supraveghetor” asupra mănăstirilor şi schiturilor. Paralel cu această reorganizare au fost desfiinţate mai multe mănăstiri şi schituri, iar în cele rămase au fost aduşi călugări de origine ucraineană şi rusă (vezi 11, p. 8; 7, p. 96-97).
Trecerea la cele veşnice a mitropolitului Gavriil (1821) a fost folosită de Sf. Sinod ca un pretext pentru a modifica rangul Bisericii din Basarabia, “căreia i se dăduse titlu de mitropolie, luându-se în consideraţie demnităţile persoanele ale mitropolitului”. De-acum încolo, Sf. Sinod cere ca, acea eparhie să intre în rangul al doilea, cu gradul de arhiepiscopie (13, p 354).
Arhiepiscopul Dimitrie Sulima (1821-1844), care a urmat la scaunul eparhial (vezi biografia 5, p. 54 şi 10, p. 53), a continuat să susţină învăţământul, tipărirea de cărţi în româneşte şi în timpul serviciului divin predica atât în rusă, cât şi în limba română (14, p. 19-20). Totuşi, o dată cu decesul mitropolitului Gavriil, stăpânirea rusă a trecut la rusificarea făţişă a populaţiei autohtone, activând în toate domeniile, dar, mai ales în cel bisericesc. Dominaţia rusă a transformat Biserica într-un instrument de rusificare a populaţiei româneşti:
- Seminarul Teologic a fost reorganizat în 1823 după regulamente ruseşti, fiind subordonat Direcţiei Academiei Teologice din Kiev. În urma acestei reorganizări, Seminarului din Chişinău i-au rămas numai clasele superioare împărţite în trei secţiuni. Limba română a continuat să fie obiect de studiu şi după 1823.
- O nouă reformă a învăţământului teologic a avut loc în 1841, când în programa şcolară s-au introdus obiecte de studiu cu caracter practic şi a fost înlesnit accesul tinerilor absolvenţi ai Seminarului din Chişinău în unele instituţii de învăţământ superior din Imperiul Rus.
- Din această perioadă amintim şi zidirea a câtorva biserici mănăstireşti (la Dobruşa, Japca, Hâncu, Hirova etc). Această reconstrucţie a schimbat arhitectura bisericilor din “veche moldovenească” în “rusească” (15, p. 66). O realizare deosebită a fost ridicarea în 1836 a Catedralei Eparhiale din Chişinău, care a devenit un simbol spiritual al stăpânirii ruse.
În timpul arhiepiscopului Irinarh Popov (1844-1858) s-a desăvârşit organizarea Bisericii din Basarabia după sistemul rusesc. “Se pare că încă din timpul lui Dimitrie Sulima, preoţii români au început să poarte reverenzi cu croială specific rusească şi cruci pastorale, aşa cum au numai preoţii ortodocşi din Rusia, să folosească pe alocuri limba slavonă în slujbe. Numele multor preoţi români au început să fie rusificate încă din anii când se găseau în Seminar. (...) în a doua jumătate a secolului întâlnim preoţi români, cu numele de Danilevschi, Laţcov, Florov, Cernovanov, Vlaicov, Stoicov, Popovschi şi altele. Se urmărea şi căsătoria absolvenţilor cu fete rusoaice şi ucrainence, în vederea rusificării familiilor preoţeşti...” (15, p. 68).
Rusificarea şi înstrăinarea clerului se datoreşte, în primul rând, faptului că pe scaunul vlădicesc de la Chişinău au păstorit episcopi ruşi, promotori consecvenţi al politicii de asimilare forţată a românilor din Basarabia. Prin urmare, păstoriile arhiepiscopilor Irinarh Popov (1844-1858) şi Antonie Şocotov (1858-1871) au fost o nouă pistă pentru accentuarea rusificării, care a căpătat un chip deosebit sub Pavel Lebedev (1871-1882), “reprezentant tipic al naţionalismului rus, din dispoziţia căruia au fost distruse multe din cărţile de cult româneşti” (8, p. 367).
- Din 1871 limba română a fost suprimată oficial şi definitiv în toate instituţiile de învăţământ, de cult şi civile (10, p. 56).
- Rusificarea se făcea mai ales prin şcolile îndrumate de Biserică (şcolile parohiale, mănăstireşti sau “şcoli spirituale”, vezi 8, p. 367), la acest moment reuşindu-se impunerea limbii ruse, manualelor şi tradiţiilor ruse.
- În 1871 a fost suspendată şi apariţia revistei clericale în limba română “Buletinul eparhiei basarabene”, editându-se un “Buletin eparhial” în limba rusă.
- Lebedev a închis peste 300 biserici şi locaşuri sfinte.
- Câţiva ani mai târziu, în 1873, Basarabia a primit statut de gubernie, astfel nemaifiind nici o deosebire de alte provincii ruseşti (16, p. 396).
- Tipografia din Chişinău a editat tot mai puţine cărţi, iar în 1883 a fost desfiinţată. În pofida acestui fapt, cărţile româneşti circulau în manuscrise şi pe ascuns, păstrând viu spiritul românesc chiar în cei mai grei ani de asuprire rusească (16 p. 457).
- În timpul păstoriei, arhiepiscopul Pavel “...a prigonit pe toţi preoţii basarabeni care oficiau serviciul divin în limba română, a strâns toate cărţile româneşti de pe la biserici şi şi-a încălzit cu ele reşedinţa vreme de câţiva ani” (17, p. 120).
Succesorul lui Pavel Lebedev a fost Serghie Lapidevschi (1882-1891), care a trebuit să depună efort pentru a calma spiritele, îngăduind să se facă serviciul divin în limba română şi redeschizând tipografia bisericească.
Următorii arhiepiscopi ai Basarabiei continuă să neglijeze limba populaţiei majoritare peste care păstoreau; ei nu erau aleşi canonic, ci erau impuşi de Sinodul Bisericii Ruse, cu misiunea de a servi expansionismul rus.
Procesul de rusificare a Bisericii a condus şi la apariţia diferitelor secte religioase (mişcarea inochentiştilor de la Balta care a luat amploare graţie faptului că era propovăduită în limba română). Astfel, inaccesul creştinilor români din Basarabia la graiul natal în biserică i-a împins pe mulţi spre secte, care îşi desfăşurau activitatea lor prozeletistă în limba română.
Deci, rusificarea era în toi şi avea consecinţe drastice. Totuşi, Congresul Eparhial din Basarabia şi arhiepiscopul Vladimir au reuşit în 1905 să intervină pe lângă Sf. Sinod şi să obţină redeschiderea la Chişinău a tipografiei pentru a lansa cărţi religioase în limba română însă, peste un an, în 1906 ea a fost iarăşi închisă.
În primul deceniu al sec. al XX-lea, s-a înfiripat o mişcare de redeşteptare naţională în rândul clerului şi credincioşilor români din Basarabia. Au fost revendicate drepturile fireşti ale Bisericii locale:
- Limba română – limba serviciului divin.
- Renovarea Seminarului Teologic şi condiţia studiilor în limba română.
- Publicaţii religioase proprii, deci reînfiinţarea tipografiei.
- Revenirea Bisericii din Basarabia la Mitropolia Moldovei istorice.
Însă, Serafim Ciciagov (1909-19014), arhiepiscopul Basarabiei şi reprezentant al absolutismului ierarhic rusesc, a neglijat majoritatea doleanţelor, reuşind să menţină politica de deznaţionalizare până în ajunul mişcării de renaştere naţională.
Deci, în cei 107 ani de dominaţie ţaristă, Basarabia a fost supusă unui proces continuu şi crescendo de rusificare şi deznaţionalizare, care a fost pus în funcţiune şi prin intermediul Bisericii Ortodoxe Ruse, care a servit docil atât intereselor statului rus, cât şi ideii panslaviste. Înfiinţarea unei noi eparhii ruse în Basarabia, a constituit un abuz şi o încălcare a canonului 34 Apostolic şi a canonului 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) care se referă la înfiinţarea eparhiilor după principiul naţional şi la neamestecul unei eparhii în jurisdicţia altei eparhii.
Deşi în acest proces interesul material, expansionist şi de prestigiu al Bisericii Ortodoxe Ruse a fost prezent şi destul de puternic, totuşi esenţa creştinismului nu justifică şi nici nu acceptă astfel de “luminări” şi “binefaceri”, la care s-au recurs în Basarabia. Este evident că Biserica Ortodoxă Rusă a preluat metode laice de a se impune; deseori era folosită în scopuri “pur laice” şi “necreştine”, iar prin aceasta făcând o mare defavoare întregii creştinătăţi şi creştinismului, ca religie a dragostei.


Fragemnt din lucrarea de licenţă “Cazul Mitropoliei Basarabiei – interferenţe politice şi religioase”, de Romeo Cemârtan.

Mitropolia Basarabiei - scurt istoric. Justificare.

Reactivarea episcopiilor Mitropoliei Basarabiei

– un act juridic şi o reparaţie morală

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 22 octombrie 2007 - care a avut drept scop definitivarea noului Statut de Organizare şi Funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române, în consens cu noua Lege a Cultelor din România (Legea 489/2006) - luând act, cu binecuvântare, de hotărârea Mitropoliei Autonome a Basarabiei referitoare la reactivarea eparhiilor sale sufragane (Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia de Bălţi, Episcopia Basarabiei de Sud şi Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria), le-a înscris juridic în Statutul Bisericii Ortodoxe Române, la capitolul Organizare, unde, potrivit sistemului tradiţional de organizare a Bisericii Ortodoxe, fiecare mitropolie are în componenţă eparhii sufragane. Pentru aceasta, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ţinut seama de următoarele considerente:

1. Teritoriul din stânga râului Prut, locuit de strămoşii românilor încă din secolele III-IV d. Hr., a depins din punct de vedere canonic-duhovnicesc de Patriarhia de Constantinopol;

2. În anul 1401, când Patriarhia Ecumenică a recunoscut canonicitatea Mitropoliei Moldovei (înfiinţată în anul 1386), acest teritoriu făcea parte din Mitropolia Moldovei, care era păstorită de ierarhi români, cu reşedinţa la Suceava şi apoi la Iaşi. Când Biserica Ortodoxă Rusă şi-a proclamat autocefalia, în sec. XV (recunoscută de Patriarhia Ecumenică abia în 1589), aceasta nu avea jurisdicţie canonică asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru.

3. Foarte târziu, în anul 1812 - anul anexării lui injuste de către Imperiul ţarist - acest teritoriu a fost inclus, în mod necanonic, în jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse, care, în 1813 a înfiinţat pe acest teritoriu - reorganizat ca o nouă gubernie, numită Basarabia - eparhia de Chişinău, cu scopul rusificării populaţiei româneşti din partea de răsărit a Moldovei.

4. În 1918, după proclamarea independenţei Basarabiei şi votarea de către Sfatul Ţării de la Chişinău a unirii cu Ţara Mamă, România, Eparhia rusă a Chişinăului, dependentă de Patriarhia Moscovei, şi-a încetat activitatea, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române a înfiinţat Arhiepiscopia română a Chişinăului.

5. În 1922, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înfiinţat încă două eparhii în Basarabia – Episcopia Hotinului, cu reşedinţa la Bălţi şi Episcopia Cetăţii Albe, cu reşedinţa la Cetatea Albă –, iar în 1927, Arhiepiscopia Chişinăului a fost ridicată la rang de Mitropolie, având ca eparhii sufragane episcopiile menţionate mai sus. Acestora li s-a adăugat, în anul 1941, din raţiuni pastoral-misionare (ţinând seama de persecuţia stalinistă împotriva Bisericii Ortodoxe din zonă), Misiunea Ortodoxă Română pentru Transnistria, cu statut de eparhie.

6. Mitropolia Basarabiei cu cele patru eparhii sufragane ale sale a funcţionat până în anul 1944, după care a fost forţată de către puterea comunistă sovietică să-şi întrerupă activitatea.

7. În anul 1992, ca urmare a dezmembrării Uniunii Sovietice şi a proclamării Republicii Moldova ca stat independent şi suveran, a fost posibilă, în condiţii de libertate, reactivarea Mitropoliei Basarabiei, în dependenţă canonică de Biserica Ortodoxă Română, ca Mitropolie Autonomă de stil vechi calendaristic (calendarul iulian).

8. În data de 30 iulie 2002, autorităţile de stat ale Republicii Moldova au înregistrat Mitropolia Autonomă a Basarabiei ca entitate juridică religioasă, prin înscrierea acesteia în Registrul de Culte.

9. În noiembrie 2004, Adunarea Eparhială a Mitropoliei Autonome a Basarabiei a încheiat procesul de reactivare a vechilor sale eparhii sufragane (început încă din anul 1992), având următoarele titulaturi: Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia de Bălţi, Episcopia Basarabiei de Sud şi Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria (s-a ţinut seama de configuraţia actuală a graniţelor Republicii Moldova).

10. În anul 2006, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a recunoscut Mitropolia Autonomă a Basarabiei, ca „succesoare spirituală, canonică şi istorică a Mitropoliei Basarabiei care a funcţionat până în anul 1944 inclusiv”, cu eparhiile ei componente: Arhiepiscopia Chişinăului (înregistrată juridic încă din decembrie 2004), Episcopia de Bălţi, Episcopia Basarabiei de Sud şi Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria. Această hotărâre a confirmat juridic un drept istoric şi canonic al Mitropoliei Basarabiei.

Prin urmare, în luna octombrie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a luat act, cu binecuvântare, de această recunoaştere oficială a reactivării eparhiilor care au aparţinut Mitropoliei Autonome a Basarabiei, dar nu a luat nici o decizie de organizare efectivă a acestor eparhii, în sensul alegerii de episcopi şi crearea aparatului administrativ corespunzător, întrucât Mitropolia Autonomă a Basarabiei nu a iniţiat o astfel de organizare.
Aceste eparhii ale Mitropoliei Autonome a Basarabiei au fost reactivate din punct de vedere juridic pe teritoriul canonic al Mitropoliei Autonome a Basarabiei şi în interiorul graniţelor statului independent Republica Moldova, fără a se nega însă dreptul la existenţă a Mitropoliei ruse a Chişinăului „şi a întregii Moldove” ca eparhie a Bisericii Ortodoxe Ruse, pentru că Patriarhia Română respectă dorinţa credincioşilor ortodocşi de a aparţine în mod liber fie de Patriarhia Română, fie de Patriarhia Moscovei. Coexistenţa celor două Mitropolii ortodoxe în Republica Moldova se explică astăzi prin faptul că acest teritoriu nu mai este parte componentă nici a statului român, nici a statului rus, ci este un stat nou, independent.
Ţinându-se cont de această situaţie specială, Patriarhia Română militează pentru coexistenţa paşnică şi cooperarea frăţească între cele două Mitropolii ortodoxe dependente de două Patriarhii ortodoxe surori, care vor ajuta Biserica Ortodoxă din Moldova să-şi dezvolte activitatea sa misionară şi pastorală într-o vreme a secularizării şi a proliferării sectelor religioase.

Biserica Ortodoxă Română doreşte ca cele două Mitropolii Ortodoxe din Republica Moldova să cultive nu cearta şi conflictele, ci dialogul şi cooperarea frăţească. În acest sens, Patriarhia Română a ajutat ambele Mitropolii, oferindu-le cărţi de cult şi cărţi teologice, tipărite în România sau permiţând ca ele să fie retipărite în Republica Moldova. De asemenea, Patriarhia Română a oferit posibilitatea multor tineri din ambele Mitropolii să studieze în Facultăţile de Teologie Ortodoxă din România, îndemnându-i să cultive respectul şi preţuirea atât faţă de Patriarhia Română, cât şi faţă de Patriarhia Moscovei. Dialogul frăţesc şi cooperarea frăţească, mai ales între cele două Mitropolii, sunt cele mai bune căi de a rezolva problemele existente pe plan local şi de a ajuta cele două Patriarhii surori să găsească împreună o soluţie canonică şi pastorală adecvată complexităţii situaţiei din zonă, pentru apărarea şi promovarea Ortodoxiei.

Mitropolia Basarabiei, o istorie seculară

Sub o formă sau alta, cele două mitropolii din Basarabia – una, Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove, aflată sub sutana Patriarhiei Ruse; cea de-a doua, Mitropolia Basarabiei, ce ţine de Patriarhia Română – se revendică din aceeaşi rădăcină. Doar că fiecare dintre ele porneşte, ca să zicem aşa, de la un moment diferit al istoriei.


Şi noi putem să ne începem demersul jurnalistic tot din momente diferite ale istoriei. De la o Mitropolie a Moldovei atestată documentar încă din 1386. De la un Iosif I Muşat, recunoscut de scaunul patriarhal de la Constantinopol ca mitropolit canonic al întregii Moldove, cu reşedinţa la Suceava, pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun, în 1401. Mai târziu Ştefan cel Marea ctitorea o serie de aşezăminte religioase în teritoriul dintre Prut şi Nistru. După anul 1538, când Soliman Magnificul cucereşte partea de sud a teritoriului Basarabiei, consituindu-se Raiaua Tighinei, sub jurisdicţia Moldovei rămân Cahulul, Tigheciu, o parte din Fălciu, Lăpuşna, Soroca, Orhei care din 1596 vor intra în nou înfiinţata Episcopie a Huşilor. Celelalte ţinuturi basarabene, ca şi Chilia, Cetatea Albă, Galaţi şi Brăila, intră sub jurisdicţia Mitropoliei Proilaviei, răspunzând direct de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.


IMIXTIUNILE RUSEŞTI. Ocupaţia rusească în Principatele Române (1787-1792) înseamnă şi o serie de amestecuri abuzive în viaţa ortodoxă a celor două ţări. Potemkin îl aduce ca exarh al Moldo-Vlahiei pe Ambrozie Serebrenikov, fost episcop la Ekaterinoslav. În 1791, episcop vicar de Tighina şi Cetatea Albă este numit Gavriil Bănulescu-Bodoni. În 1792, acesta este numit mitropolit al Moldovei şi al Munteniei, dar este îndepărtat un an mai târziu de domnitorul Alexandru Constantin Moruzi. În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, ţarul Alexandru I hotărăşte înfiinţarea unui exarhat subordonat Bisericii Ruse de la Petersburg, care ar fi cuprins cele două mitropolii, a Moldovei şi a Munteniei, scoţându-le de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, a fost silit să se retragă la Mănăstirea Neamţ, în locul lui ocupanţii ruşi aducându-l din nou pe Gavriil Bănulescu-Bodoni. Tot el l-a înlocuit pe mitropolitul Dositei Filitti al Ţării Româneşti cu un oarecare Ignatie. Starea aceasta de fapt se va încheia o dată cu semnarea păcii de la Bucureşti, în 1812. Însă tot prin această pace Basarabia este cedată Imperiului Ţarist, iar la 21 august 1813, Biserica Ortodoxă Rusă înfiinţează Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului, condusă de acelaşi Gavriil Bănulescu-Bodoni. Meritul acestuia este, totuşi, de a fi realizat unele lucruri notabile, profund româneşti. A înfiinţat un seminar, o tipografie românească şi a publicat chiar o Biblie românească la Petersburg. După moartea lui, în 1821, Biserica Rusă nu a mai acceptat în Basarabia decât episcopi ruşi. Asta până în 1918.


REACTIVARE ÎN 1992. La 7 aprilie 1918, după unirea Basarabiei cu România, Mitropolitul de Iaşi a arătat că toate problemele acestui ţinut privesc Biserica Ortodoxă Română, ceea ce a dus la retragerea la Petersburg a arhiepiscopului Anastasie. Din 19 februarie 1919 scaunul arhiepiscopal este ocupat de Gurie Grosu, iar la 30 decembrie Sfântul Sinod al BOR realizează unitatea bisericească "pe întreg pământul României reîntregite, într-o singură Biserică Autocefală Ortodoxă". Ridicarea la rang de Mitropolie a avut loc în anul 1927, primii mitropoliţi ai Basarabiei, până la ocupaţiile sovietice din 1940 şi 1944, au fost Gurie Grosu şi Efrem Enăchescu.

La 14 septembrie 1992, un număr impresionant de credincioşi şi preoţi ortodocşi din Republica Moldova au hotărât reactivarea Mitropoliei Basarabiei, binecuvântată şi recunoscută de Patriarhia Română la 19 decembrie în acelaşi an. Înalt Prea Sfinţitul Petru Păduraru devine mai întâi locţiitor, apoi, din 1995, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor. Patriarhia Rusă a acuzat Patriarhia Română de "ingerinţă anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, care este parte a Patriarhiei Moscovei". Punctul de vedere al Patriarhului Teoctist, la acel moment, a fost de a evidenţia faptul că BOR nu a consimţit şi nu a recunoscut niciodată extinderea Patriarhiei Ruse asupra teritoriul Basarabiei, rupt de România în urma ocupaţiei sovietice, şi nici desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei. Din păcate, nici la nivelul statului moldovean nu s-a găsit înţelepciunea necesară, iar pentru acceptarea evidenţelor a fost nevoie de un lung şir de procese, culminând cu adresarea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care la 13 decembrie 2001 obligă Republica Moldova să recunoască Mitropolia Basarabiei şi să plătească 20.000 de euro daune morale.


BISERICA NEAMULUI
"Noi nu am adus pe nimeni cu forţa la Mitropolia Basarabiei, toţi au venit prin conştiinţa lor, ca români care trebuiau să vină către biserica neamului. Totul a mers pe cale naturală. Nu am «furat» pe nimeni, pentru că preotul, biserica, parohia nu sunt ouă de găină pe care să le iei din cuibar"
ÎPS Petru, Mitropolitul Basarabiei


RETROCEDARE
"Ar trebui ca toate bisericile care au fost ale Mitropoliei Basarabiei, până în 1945, să ne fie retrocedate, dar ele au fost deja preluate de Mitropolia Moldovei. Parlamentul Republicii Moldova nu a adoptat încă Legea cultelor şi ne lovim, în general, de insuficienţa unui cadru legislativ adecvat"
ÎPS Petru, Mitropolitul Basarabiei

semnat de de Tudor Cires, Simona Lazar