Problema jurisdicţiei canonice a Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova: cauze istorice.

Studiu de  teolog Romeo Cemârtan.

Raportul dintre Biserică şi Stat în Rusia Ţaristă

Evoluţia raporturilor dintre Stat şi Biserica Ortodoxă în Rusia Ţaristă cunoaşte mai multe etape şi reprezintă un proces al cărui scop şi finalitate era întărirea statalităţii cu ajutorul Bisericii şi pe baza ei.
Astfel, o primă etapă care se cere a fi elucidată este chiar perioada secolelor IX-X, când are loc procesul de formare a statului unitar Rusia Kieveană. Este incontestabil faptul că în acest proces un rol important revine credinţei religioase a poporului.
Însă, la baza credinţelor multiple şi păgâne ale slavilor de răsărit se afla principiul “om – natură”, ceea ce nicidecum nu simboliza noua mentalitate şi necesitate de a întări statalitatea. Se cerea o nouă formulă, care s-ar rezuma la raportul “om - om, societate, stat”.
Cneazul Vladimir (980-1015), având simţul politicianului, a ştiut să folosească atuurile timpului în scopul întăririi puterii sale (adică a statalităţii Rusiei Kievene), recurgând la încreştinarea sa (987) şi a întregului popor (988), decizie cauzată de câţiva factori:
a. doctrina creştinismului care este favorabilă ideii de slujire şi supunere faţă de puterea conducătoare – factor ideologic.
b. pe teritoriul slavilor de răsărit creştinismul ortodox era relativ cunoscut şi chiar împărtăşit de reprezentanţi ai aristocraţiei – factor intern favorabil (factor social).
c. relaţiile de colaborare între Rusia Kieveană şi Constantinopol (Bizanţul) – factorul extern, catalizator al încreştinării.
d. interesele politice externe şi tendinţa lui Vladimir de a nu fi mai prejos decât conducătorii creştini europeni – factor de interes şi prestigiu (motivaţia personală a cneazului).
A doua etapă este definită de sec. X – începutul sec. al XIII-lea, perioada formării structurii bisericeşti în Rusia. Sigur că rolul cel mai important în acest proces i-a revenit conducerii laice, care a dirijat şi format exact ceea de ce avea nevoie în prosperarea şi evoluţia sa. Cnezii kieveni şi-au direcţionat influenţa în următoarele direcţii:
a) crearea episcopiilor şi mitropoliilor.
b) asigurarea bazei materiale pentru structurile bisericeşti (în acest scop, se strângea zeciuiala, ca formă de impozit feudal destinat nevoilor Bisericii).
c) începând cu sec. al XII-lea Biserica devine şi proprietar funciar.
d) susţinerea şi asigurarea cu literatură religioasă şi obiecte de cult etc. 
Această etapă a fost definitorie în stabilirea relaţiei dintre Biserică şi Stat în Rusia, în virtutea unor împrejurări:
1. iniţiativa cneazului de a primi creştinismul şi a-l ridica la nivelul de religie oficială.
2. activitatea şi influenţa cnezilor ruşi în viaţa bisericească, prin aceasta susţinând dezvoltarea şi extinderea ei. “Cnezii ruşi erau stăpânii “bisericii lor”. Ei hotărau nu doar problemele administrative a scaunelor episcopale, ci şi problemele “duhovniceşti”…”(2).
În această perioadă în Rusia s-a încercat realizarea idealului bizantin – simfonia dintre puterea laică şi cea sacramentală – cu alte cuvinte, armonia relaţiilor dintre Biserică şi Stat. Acest ideal s-a format în Imperiul Bizantin, pe timpul celui mai ilustru împărat, Iustinian (527-565), care a dorit să uniformeze politica statului la principiile şi aspiraţiile Bisericii Creştine. Dar, în realitate, această simfonie nu a fost atinsă niciodată, Biserica ajungând deseori folosită ca o unealtă eficace în interesele puterii statale.
În acest mod, s-a creat situaţia de supunere a Bisericii faţă de cnezii ruşi, proces stimulat şi de modelul bizantin al relaţiilor împărat – Biserică. Din punct de vedere canonic, Biserica Rusă se supunea Constantinopolului, însă avea, de facto, un statut special şi deosebit, deoarece ea reprezenta o organizaţie bisericească naţională şi statală, ceea ce i-a asigurat o oarecare independenţă.
În fine, sec. XI – începutul sec. al XIII-lea în Rusia se caracterizează prin uniunea şi colaborarea statului cu Biserica, graţie intereselor comune (economice, politice şi ideologice). În această uniune, Biserica era cea care susţinea autoritatea cnezilor şi a statului, în general (prin canonizarea dinastiilor de cnezi; răspândirea creştinismului şi misionarismul pe teritoriile noi supuse de ruşi etc). La rândul său, statul susţinea această activitate, acordând clerului rolul de ambasadori sau purtători de cuvânt şi reprezentanţi ai cnezilor etc. Totuşi, multe din sferele de activitate ale statului erau intangibile pentru conducătorii religioşi, ceea ce nu putem afirma despre viaţa bisericească, care, în această perioadă a fost completamente supusă, controlată şi direcţionată de puterea laică.
Începând cu sec. al XIII-lea, însă, raportul Biserică - Stat în Rusia se schimbă, în virtutea faptului că Biserica se întăreşte economic şi, încetul cu încetul îşi revendică independenţa. Sigur, la acest moment nu putem afirma că au existat careva acţiuni radicale din partea Bisericii, însă unele dovezi vorbesc clar despre neînţelegerile şi neconcordanţa între conducerea laică şi cea religioasă a Moscovei.
Un asemenea eveniment l-a constituit şi conflictul dintre Mitropolitul Kievului şi al Moscovei – Isidor, partizan al unirii cu Roma, care, fără a consulta principile rus Vasile al II-lea Orbul (1425-1462), a proclamat unirea Bisericii Ruse cu Roma. Ca urmare, Vasile al II-lea l-a întemniţat pe Isidor şi în 1448 a fost ales un nou Mitropolit al Moscovei – Iona, pentru care nu s-a mai cerut confirmarea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, după cum se obişnuia. Astfel, din 1448, prin alegerea mitropolitului rus Iona, Biserica Rusă s-a considerat autocefală (independentă). Este un punct de cotitură în evoluţia structurii statutului Bisericii Ruse, căci urmează după acest eveniment alte schimbări importante:
- în ianuarie 1589 Biserica Rusă a fost ridicată la nivelul de Patriarhie (nu fără intervenţia marelui cneaz Ivan al III-lea).
- în februarie 1593 un Sinod bisericesc al Patriarhiilor de Răsărit, întrunit la Constantinopol, a acordat Patriarhiei Ruse locul al 5-lea în ordinea onorifică după cele 4 vechi patriarhate ale Răsăritului (Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim).
Deci, poziţiile Bisericii Ruse se întăresc pe plan internaţional, iar începând cu mijlocul sec. al XV-lea (după căderea Constantinopolului sub turci şi căsătoria marelui principe Ivan al III-lea al Moscovei (1462-1505) cu nepoata ultimului împărat bizantin – Sofia Paleologina) a început să circule în Rusia legenda despre Moscova ca “a treia Romă”, mit ce va constitui baza ideologică a Imperiului Ţarist în epoca modernă. “Călugărul Filotei, unul dintre contemporanii marelui cneaz Vasile al III-lea al Moscovei (1505-1533), într-o scrisoare adresată acestuia, expunea emfatic ideologia noii autocraţii astfel: ”Moscova este moştenitoarea marilor capitale ale lumii: Prima Romă a căzut sub păgâni; a doua Romă a căzut sub turci; Moscova este a treia Romă, iar a patra nu va fi niciodată”(1, p.51 şi p. 276). Sentimentul de mândrie şi încredere în viitorul Rusiei ca proteguitoare a creştinătăţii a fost alimentat şi de faptul că de acum încolo patriarhi, episcopi şi călugări din cele patru patriarhii vor veni după milostenie la Moscova.
Astfel, Biserica Rusă, întărită economic şi cu prestigiu internaţional, a devenit un concurent pentru puterea laică, în sensul că existau momente de disensiune şi rivalitate între capii celor două direcţii ale puterii. Aceste contradicţii încep să apară încă de pe timpul lui Ivan al III-lea, şi continuă tot mai mult în perioada domniei ţarului Ivan al IV-lea. Deşi, aparent, interesele politice şi ideologice ale Statului şi Bisericii Ruse coincideau şi ele ar fi trebuit să se susţină reciproc, totuşi exista rivalitatea între ţarul Ivan al IV-lea (primul cneaz rus care şi-a luat titlul de “ţar”) şi Mitropolitul Moscovei Macarie. “Simţând o necesitate acerbă de bani şi pământuri în scopul creării gărzii personale, de curte, Ivan al IV-lea a recurs la confiscarea unei părţi din averile şi banii Bisericii”. (3)
Deşi Biserica pierdea mult din averile sale, totuşi Ivan al IV-lea nu a reuşit s-o supună. Acest lucru s-a întâmplat însă ceva mai târziu, la 1565-1572 prin introducerea “opricinei”. 
Confruntarea între puterea laică şi bisericească a fost inevitabilă, deoarece:
- Biserica, deţinând 1/3 din proprietăţile funciare ale Rusiei, era unul dintre marii feudali, care rivaliza cu Statul.
- Biserica avea mari privilegii şi imunităţi, pe care feudalii laici, sigur că, nu le aveau.
- Ideologii clerici sigur că ascultau de capul Bisericii în defavoarea ţarului şi Patriarhia nu dorea să se împace cu ameninţările în adresa statutului său material şi politic.
Astfel, toate acestea erau o piedică pentru reformele laice care îşi propuneau să întărească puterea statală. În rezultatul acestor măsuri, într-adevăr, statul se întăreşte atât pe plan intern, cât şi extern. Limitarea autonomiei bisericeşti a imprimat puterii laice un caracter teocratic. “Marele stat în care Ortodoxia era religia oficială, pretindea să devină un nou Imperiu Bizantin, care acum era sub turci. Măreţiei statului trebuia să-i corespundă şi măreţia bisericească”. (3)
Acestei formule i-a corespuns şi noul Sinod bisericesc din 1589, în timpul căruia a fost ales Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii – Iov. În cadrul acestui Sinod s-a decis o nouă procedură de alegere a patriarhului: acesta urma să fie ales de Sinodul clericilor şi să fie confirmat de ţar. Sinodul a legiferat şi principiul autocefal al Bisericii Ruse în raport cu Patriarhia Constantinopolului, însă a acceptat dependenţa puterii bisericeşti faţă de cea laică. Astfel, a fost creată o situaţie de status-quo, acceptată tacit de Biserică.
A doua jumătate a sec. al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea a adus noi schimbări în aceste relaţii. De fapt, relaţia Biserică – Stat a evoluat în dependenţă de evoluţia politico-socială a Rusiei. Este vorba despre Monarhia absolută care caracterizează Rusia începând cu sec. al XVIII-lea şi despre apariţia burgheziei. Aceste două particularităţi au permis puterii laice să nu mai întreţină relaţii de “aparentă prietenie” cu Biserica, recurgând la sprijinul burgheziei oraşelor şi a militarilor. Astfel, are loc tot mai mult secularizarea averilor mănăstireşti şi a bogăţiilor bisericeşti, minimalizarea privilegiilor juridice şi administrative a clericilor cu excepţia patriarhului (Sinodul 1649). Astfel, dacă la sfârşitul sec. al XVI-lea Biserica deţinea 1/3 din pământurile arabile, atunci în 1678 – doar 21%, iar spre 1719 – 17%.
Deci, o nouă etapă de confruntare pentru întâietate între Biserică şi Stat, o constituie Sinodul din 1649, care a întărit şi mai mult intervenţia şi influenţa Statului asupra Bisericii. Patriarhul Nicon a luat atitudine faţă de aceste măsuri, numindu-le “diavoleşti”. În primii ani de păstorire a lui Nicon, însă, s-a reuşit stabilirea unui echilibru între cele două puteri, în scopul consolidării pe plan extern a Rusiei şi realizării intereselor ei - atât cucerirea Ucrainei, cât şi războiul cu ReciPospolita. Astfel, ţarul Alexei Mihailovici nu mai intervine în acţiunile patriarhului ce ţin de sfera bisericească, mai mult decât atât, chiar a admis participarea lui Nicon în treburile politicii interne şi externe în care era interesată Biserica. Deci, s-a creat o uniune dintre puterea laică şi bisericească – ţar şi patriarh. Dar perioada “dublei puteri” nu putea dura mult timp, în special că Nicon dorea să intervină tot în mai multe sfere şi să-şi impună părerea. Astfel, din 1658 în “uniunea celor doi înţelepţi” intervine o fisură, care încet-încet a dus la răcirea relaţiilor lor şi, în fine, patriarhul renunţă la Patriarhie şi părăseşte Moscova. În următorii ani, Sinodurile bisericeşti îl condamnă la exil în mănăstirea Terapont.
Exilarea lui Nicon a fost însoţită şi de supunerea Bisericii faţă de ţar, care se baza pe răspunsul patriarhilor de la Răsărit care confirma superioritatea puterii ţarului faţă de cea bisericească; ţarul – este locţiitorul lui Dumnezeu pe pământ, lui trebuie să i se supună toţi, inclusiv şi patriarhul (de remarcat că în acea perioada patriarhiile orientale îl considerau pe ţar ca pe un potenţial eliberator al popoarelor creştine de sub stăpânirea otomană). În timpul patriarhului Andrian (1690-1700), Biserica a fost nevoită să renunţe la tendinţa sa de impunere faţă de puterea laică, la dorinţa de superioritate şi să se împace cu decăderea influenţei sale în viaţa politico-statală a Rusiei.
În concluzie, afirmăm că puterea ţaristă a reuşit să realizeze reforma bisericească, supunând Biserica şi centralizând statul Rus. Astfel, Prima Patriarhie Rusă s-a menţinut între 1589-1700, iar la moartea patriarhului Andrian, ţarul Petru cel Mare a lăsat Biserica Rusă, timp de 20 ani, fără patriarh. Concepţiile luministe ale lui Petru I, precum şi experienţa unor ţări europene pe care le-a vizitat (Olanda şi Anglia, unde regele este şi capul Bisericii), l-a determinat pe ţar să desfiinţeze demnitatea patriarhală în Biserica Rusă la 1721, înlocuind-o cu un Sinod dirigent, cu reşedinţa la Petersburg. Legătura dintre ţar şi Sf. Sinod dirigent se făcea printr-un “ober-procuror”, care pe parcurs a devenit mai important decât Sinodul, în detrimentul Bisericii. Ober-procurorul cenzura actele Sinodului şi opunea ”veto” hotărârilor sinodale pe care statul le credea inoportune. Prin această reformă a lui Petru I, autocratismul ţarilor s-a impus deseori în viaţa Bisericii Ruse, tulburându-i mersul ei firesc.
Situaţia în Rusia s-a schimbat abia la 1905, când s-a acordat confesiunilor şi cultelor religioase deplină libertate. Totuşi, când o comisie mixtă de clerici şi mireni au cerut ţarului să restabilească patriarhatul în Biserica Rusă, Nicolai al II-lea a amânat aprobarea. Lucrul acesta se va realiza abia în timpul evenimentelor din octombrie 1917 – deci are loc restaurarea Patriarhiei în Biserica Ortodoxă Rusă, primul patriarh fiind ales Tihon Belavin (1917-1925).
Noul regim politic, instaurat în toamna 1917, a aplicat ideea separării Bisericii de Stat, cu toate consecinţele ce derivă din aceasta: - statul laic; - secularizarea averilor bisericeşti şi mănăstireşti; - excluderea învăţământului religios din şcolile de stat; - întreţinerea bisericilor şi clericilor de către credincioşi. Noua situaţie era legiferată prin “Decretul pentru noul regim al Cultelor” promulgat de Sovietul suprem la 23 ianuarie 1918. (4, p. 7)
Evoluţia raportului Biserică – Stat în Rusia Ţaristă nu a fost uniformă. Perioade de ascensiune şi decădere atât a rolului Bisericii, cât şi a relaţiei ei cu statul au fost caracteristice pe parcursul celor aproximativ 1000 ani de creştinism rus. În linii mari, însă, putem convenţional vorbi despre 3 perioade:
1. Sec. X-XIII – formarea structurilor bisericeşti în Rusia şi tendinţa de a realiza idealul bizantin – simfonia dintre puterea laică şi sacramentală.
2. Sec. XIII-XVII – începutul rivalităţii dintre Biserică (care se întăreşte economic, devine autocefală, iar din 1589 e ridicată la nivelul de Patriarhie) şi Stat. Totuşi, în unele momente se realiza compromisul dintre cei doi capi ai puterii, în scopul realizării miturilor despre “Moscova – a treia Romă” şi “Rusia – continuitoarea Imperiului Bizantin”. Începând cu ţarul Ivan al IV-lea, însă, Biserica a fost strâmtorată, atât ca feudal, cât şi ca participant în treburile statului. Limitarea privilegiilor clericilor şi secularizarea averilor bisericeşti a condus la caracterul teocratic al puterii laice.
3. Sec. XVIII – 1918 – monarhia absolută, iluminismul şi reforma lui Petru I au imprimat o nouă perioadă în evoluţia raportului Biserică – Stat în Rusia, şi, de fapt, la 1721 Patriarhia Rusă este desfiinţată, fiind înlocuită de Sinodul dirigent, completamente supus ţarului.
Astfel, Biserica Rusă a devenit un mijloc ideologic de a reprezenta şi realiza interesele statului.


I. 2. Biserica şi Politica promovată de Imperiul Rus în Basarabia 1812-1918

Prin tratatul de Pace de la Bucureşti din 1812 teritoriul dintre Prut şi Nistru este anexat de Imperiul Ţarist, Turcia cedându-l, fără nici un drept juridic şi istoric. Astfel, ca rezultat al războiului ruso-turc (1806-1812), Imperiul Ţarist s-a apropiat tot mai mult de multrâvnitul Constantinopol, obiectiv suprem, pentru ţarul Petru I şi ulteriorii ţari ai Rusiei. Însă, după cum am arătat în subcapitolul anterior, Constantinopolul nu era doar un simbol al puterii laice şi un obiectiv pur politic, ci şi quintesenţa ortodoxiei, deci esenţa viabilităţii miturilor despre “Moscova – a treia Romă” şi “Rusia – continuatoarea Imperiului Bizantin”.
Aşadar, în calea sa spre Constantinopol, Statul Rus şi Biserica Ortodoxă Rusă (care după Reforma lui Petru I devenise docilă statului) aveau interese la fel de mari, care le-au unit eforturile, în ciuda rivalităţilor de altă dată. Deci, Basarabia a devenit o jertfă în calea expansiunii ruse, chiar dacă mottoul frumos al ei era “eliberarea ortodocşilor de sub păgâni”.
Activitatea misionară a Bisericii Ortodoxe Ruse, rezultat al conlucrării Bisericii cu Statul, a convertit o mulţime de popoare necreştine de pe teritoriile nou-cucerite ale Rusiei. Cu atât mai uşor avea să fie supunerea teritoriilor populate de creştini, iar pentru aceasta urma să se aplice strategii bine gândite de deznaţionalizare şi rusificare a băştinaşilor. “Noul teritoriu anexat (…) aducea Imperiului Rus importante avantaje (…), constituind un pas important în direcţia strâmtorilor, în urma căruia era atinsă linia Dunării la vărsare. Pentru prima dată, Rusia ocupa un teritoriu locuit de o populaţie creştin-ortodoxă care se aflase sub dependenţa Porţii. Acest fapt va obliga Petersburgul să acorde o atenţie specială acestei provincii, căreia îi va reveni rolul de “vitrină” europeană a vastului imperiu. Locuitorii creştini, aflaţi sub dominaţie otomană, trebuiau convinşi că sub oblăduirea pravoslavnicei viaţa lor se va îmbunătăţi sub toate aspectele. Prin această politică se pregătea terenul pentru noi anexiuni în Sud-Estul Europei” (5, p. 47-48).
Astfel, aspectul spiritual a fost foarte important în cadrul metodelor de administrare a Basarabiei pentru întreaga perioadă de dominaţie ţaristă, prin aceasta încercându-se să se ajungă la obiectivul final – rusificarea şi supunerea totală a Basarabiei. Prin urmare, “fiind smulsă cu forţa din trupul Principatului Moldova, Basarabia a devenit, după 1812, o colonie şi sub aspect spiritual. Regimul ţarist urmărea scopul distrugerii culturii naţionale româneşti” (6, p. 29). Iar cultura era concentrată în jurul bisericilor, unde copiii şi tinerii studiau religia şi elemente ale vieţii civice. Ca rezultat, factorul predominant în politica guvernului ţarist faţă de Basarabia anexată deveni rusificarea forţată a populaţiei autohtone şi intensificarea procesului de asimilare spirituală a românilor basarabeni.
Acest proces a fost ascendent şi în continuare ne propunem să urmăm evoluţia lui.
Din start se cere a scoate în evidenţă situaţia vieţii bisericeşti dintre Prut şi Nistru până în 1812: Basarabia intra sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei din Iaşi, care la rândul ei, se afla sub jurusdicţia Patriarhiei din Constantinopol şi cuprindea trei eparhii (vezi 7, p. 2). Basarabia deveni după 1812 parte integrantă a Imperiului Ţarist. În curând, limba română a fost înlăturată din instituţiile oficiale, începându-se o politică de rusificare, prin administraţie, şcoală şi Biserică, iar baza socială a acestor măsuri erau coloniştii neomogeni etnic, cărora li s-au acordat importante privilegii în Basarabia. În mod firesc, acestei politici i-a corespuns şi noua organizare Bisericească care a fost aplicată Basarabiei:
- Între anii 1808-1812 – în timpul ocupaţiei principatelor – ţarul Alexandru I, fără nici un temei juridic, l-a numit ca “exarh” al Bisericilor din Ţara Românească şi Moldova pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (vezi biografia în 8, p. 364). După Pacea de la Bucureşti, el s-a stabilit la Chişinău, considerându-se întâi – stătător (conducător) al Bisericii de pe teritoriul anexat la Rusia.
- Mitropolitul a înaintat în noiembrie 1812 Sinodului rus cererea de înfiinţare a unei noi eparhii pentru teritoriul proaspăt anexat, ceea ce contrazicea canonul 34 Apostolic şi canonul 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) care se referă la înfiinţarea eparhiilor după principiul naţional şi neamestecul unei eparhii în jurisdicţia altei eparhii (9, p. 38-39). Alexandru I a aprobat cererea în august 1813 şi prin acest act Biserica Rusă a devenit complice la anexarea Basarabiei.
- După ce a organizat Eparhia Chişinăului, mitropolitul a reuşit să înfiinţeze Seminarul Teologic de la Chişinău, în cadrul căruia studiile se realizau în limba rusă, limba română fiind un obiect obligatoriu de studiu.
- În septembrie 1813 mitropolitul Gavriil înaintează Sf. Sinod Rus un raport în care arată necesitatea de a deschide o tipografie la Chişinău, “pentru îndrumarea preoţilor şi a creştinilor”(10, p. 36). Către mai 1814 tipografia din Chişinău a fost deschisă şi în curând apar mai multe lucrări bisericeşti în limba română (vezi 6, p. 34-36). Ştefan Ciobanu aprecia că “sub aspect tehnic, cărţile tipărite de Mitropolit sunt o continuare a vechii arte româneşti de tipar” (10, p. 52).
- În 1816 pe lângă Seminarul Teologic s-a deschis “Pensionul nobilimii”, prima şcoală laică sub regimul rusesc, în care se pregăteau cadre pentru servirea noului regim (12).
- A fost continuată tradiţia învăţământului bisericesc, fiind înfiinţate şcoli parohiale, ele menţinând vie conştiinţa naţională a basarabenilor prin studierea în limba română conform manualilor şi tradiţiei româneşti (anume aceasta a şi fost cauza suspendării lor în 1855).
- Mitropolitul a acordat şi o deosebită atenţie reorganizării mănăstirilor basarabene, numind un “supraveghetor” asupra mănăstirilor şi schiturilor. Paralel cu această reorganizare au fost desfiinţate mai multe mănăstiri şi schituri, iar în cele rămase au fost aduşi călugări de origine ucraineană şi rusă (vezi 11, p. 8; 7, p. 96-97).
Trecerea la cele veşnice a mitropolitului Gavriil (1821) a fost folosită de Sf. Sinod ca un pretext pentru a modifica rangul Bisericii din Basarabia, “căreia i se dăduse titlu de mitropolie, luându-se în consideraţie demnităţile persoanele ale mitropolitului”. De-acum încolo, Sf. Sinod cere ca, acea eparhie să intre în rangul al doilea, cu gradul de arhiepiscopie (13, p 354).
Arhiepiscopul Dimitrie Sulima (1821-1844), care a urmat la scaunul eparhial (vezi biografia 5, p. 54 şi 10, p. 53), a continuat să susţină învăţământul, tipărirea de cărţi în româneşte şi în timpul serviciului divin predica atât în rusă, cât şi în limba română (14, p. 19-20). Totuşi, o dată cu decesul mitropolitului Gavriil, stăpânirea rusă a trecut la rusificarea făţişă a populaţiei autohtone, activând în toate domeniile, dar, mai ales în cel bisericesc. Dominaţia rusă a transformat Biserica într-un instrument de rusificare a populaţiei româneşti:
- Seminarul Teologic a fost reorganizat în 1823 după regulamente ruseşti, fiind subordonat Direcţiei Academiei Teologice din Kiev. În urma acestei reorganizări, Seminarului din Chişinău i-au rămas numai clasele superioare împărţite în trei secţiuni. Limba română a continuat să fie obiect de studiu şi după 1823.
- O nouă reformă a învăţământului teologic a avut loc în 1841, când în programa şcolară s-au introdus obiecte de studiu cu caracter practic şi a fost înlesnit accesul tinerilor absolvenţi ai Seminarului din Chişinău în unele instituţii de învăţământ superior din Imperiul Rus.
- Din această perioadă amintim şi zidirea a câtorva biserici mănăstireşti (la Dobruşa, Japca, Hâncu, Hirova etc). Această reconstrucţie a schimbat arhitectura bisericilor din “veche moldovenească” în “rusească” (15, p. 66). O realizare deosebită a fost ridicarea în 1836 a Catedralei Eparhiale din Chişinău, care a devenit un simbol spiritual al stăpânirii ruse.
În timpul arhiepiscopului Irinarh Popov (1844-1858) s-a desăvârşit organizarea Bisericii din Basarabia după sistemul rusesc. “Se pare că încă din timpul lui Dimitrie Sulima, preoţii români au început să poarte reverenzi cu croială specific rusească şi cruci pastorale, aşa cum au numai preoţii ortodocşi din Rusia, să folosească pe alocuri limba slavonă în slujbe. Numele multor preoţi români au început să fie rusificate încă din anii când se găseau în Seminar. (...) în a doua jumătate a secolului întâlnim preoţi români, cu numele de Danilevschi, Laţcov, Florov, Cernovanov, Vlaicov, Stoicov, Popovschi şi altele. Se urmărea şi căsătoria absolvenţilor cu fete rusoaice şi ucrainence, în vederea rusificării familiilor preoţeşti...” (15, p. 68).
Rusificarea şi înstrăinarea clerului se datoreşte, în primul rând, faptului că pe scaunul vlădicesc de la Chişinău au păstorit episcopi ruşi, promotori consecvenţi al politicii de asimilare forţată a românilor din Basarabia. Prin urmare, păstoriile arhiepiscopilor Irinarh Popov (1844-1858) şi Antonie Şocotov (1858-1871) au fost o nouă pistă pentru accentuarea rusificării, care a căpătat un chip deosebit sub Pavel Lebedev (1871-1882), “reprezentant tipic al naţionalismului rus, din dispoziţia căruia au fost distruse multe din cărţile de cult româneşti” (8, p. 367).
- Din 1871 limba română a fost suprimată oficial şi definitiv în toate instituţiile de învăţământ, de cult şi civile (10, p. 56).
- Rusificarea se făcea mai ales prin şcolile îndrumate de Biserică (şcolile parohiale, mănăstireşti sau “şcoli spirituale”, vezi 8, p. 367), la acest moment reuşindu-se impunerea limbii ruse, manualelor şi tradiţiilor ruse.
- În 1871 a fost suspendată şi apariţia revistei clericale în limba română “Buletinul eparhiei basarabene”, editându-se un “Buletin eparhial” în limba rusă.
- Lebedev a închis peste 300 biserici şi locaşuri sfinte.
- Câţiva ani mai târziu, în 1873, Basarabia a primit statut de gubernie, astfel nemaifiind nici o deosebire de alte provincii ruseşti (16, p. 396).
- Tipografia din Chişinău a editat tot mai puţine cărţi, iar în 1883 a fost desfiinţată. În pofida acestui fapt, cărţile româneşti circulau în manuscrise şi pe ascuns, păstrând viu spiritul românesc chiar în cei mai grei ani de asuprire rusească (16 p. 457).
- În timpul păstoriei, arhiepiscopul Pavel “...a prigonit pe toţi preoţii basarabeni care oficiau serviciul divin în limba română, a strâns toate cărţile româneşti de pe la biserici şi şi-a încălzit cu ele reşedinţa vreme de câţiva ani” (17, p. 120).
Succesorul lui Pavel Lebedev a fost Serghie Lapidevschi (1882-1891), care a trebuit să depună efort pentru a calma spiritele, îngăduind să se facă serviciul divin în limba română şi redeschizând tipografia bisericească.
Următorii arhiepiscopi ai Basarabiei continuă să neglijeze limba populaţiei majoritare peste care păstoreau; ei nu erau aleşi canonic, ci erau impuşi de Sinodul Bisericii Ruse, cu misiunea de a servi expansionismul rus.
Procesul de rusificare a Bisericii a condus şi la apariţia diferitelor secte religioase (mişcarea inochentiştilor de la Balta care a luat amploare graţie faptului că era propovăduită în limba română). Astfel, inaccesul creştinilor români din Basarabia la graiul natal în biserică i-a împins pe mulţi spre secte, care îşi desfăşurau activitatea lor prozeletistă în limba română.
Deci, rusificarea era în toi şi avea consecinţe drastice. Totuşi, Congresul Eparhial din Basarabia şi arhiepiscopul Vladimir au reuşit în 1905 să intervină pe lângă Sf. Sinod şi să obţină redeschiderea la Chişinău a tipografiei pentru a lansa cărţi religioase în limba română însă, peste un an, în 1906 ea a fost iarăşi închisă.
În primul deceniu al sec. al XX-lea, s-a înfiripat o mişcare de redeşteptare naţională în rândul clerului şi credincioşilor români din Basarabia. Au fost revendicate drepturile fireşti ale Bisericii locale:
- Limba română – limba serviciului divin.
- Renovarea Seminarului Teologic şi condiţia studiilor în limba română.
- Publicaţii religioase proprii, deci reînfiinţarea tipografiei.
- Revenirea Bisericii din Basarabia la Mitropolia Moldovei istorice.
Însă, Serafim Ciciagov (1909-19014), arhiepiscopul Basarabiei şi reprezentant al absolutismului ierarhic rusesc, a neglijat majoritatea doleanţelor, reuşind să menţină politica de deznaţionalizare până în ajunul mişcării de renaştere naţională.
Deci, în cei 107 ani de dominaţie ţaristă, Basarabia a fost supusă unui proces continuu şi crescendo de rusificare şi deznaţionalizare, care a fost pus în funcţiune şi prin intermediul Bisericii Ortodoxe Ruse, care a servit docil atât intereselor statului rus, cât şi ideii panslaviste. Înfiinţarea unei noi eparhii ruse în Basarabia, a constituit un abuz şi o încălcare a canonului 34 Apostolic şi a canonului 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) care se referă la înfiinţarea eparhiilor după principiul naţional şi la neamestecul unei eparhii în jurisdicţia altei eparhii.
Deşi în acest proces interesul material, expansionist şi de prestigiu al Bisericii Ortodoxe Ruse a fost prezent şi destul de puternic, totuşi esenţa creştinismului nu justifică şi nici nu acceptă astfel de “luminări” şi “binefaceri”, la care s-au recurs în Basarabia. Este evident că Biserica Ortodoxă Rusă a preluat metode laice de a se impune; deseori era folosită în scopuri “pur laice” şi “necreştine”, iar prin aceasta făcând o mare defavoare întregii creştinătăţi şi creştinismului, ca religie a dragostei.


Fragemnt din lucrarea de licenţă “Cazul Mitropoliei Basarabiei – interferenţe politice şi religioase”, de Romeo Cemârtan.