Câteva note despre „cazul Gurie” şi „cazul Ciceagov”

M-a uimit foarte mult, recent, un tânăr cărturar şi patriot, precum îl cunosc, când s-a pronunţat negativ în privinţa Arhiepiscopului de Chişinău şi Hotin, Serafim (Ciceagov), care a slujit la catedra din capitală din toamna anului 1908 până în primăvara anului 1914. Am rămas uluită, zic, de această atitudine mai puţin binevoitoare, deoarece, răsfoind colecţia ziarului „Kişinevskie Eparhialinâe Vedomosti” din perioada când ÎPS părăsea Chişinăul, am constatat că mai multe pagini din publicaţie sunt pline de scrisori de mulţumire din partea clerului şi a mirenilor, pentru munca pe care el a depus-o în folosul Eparhiei. Mai cu seamă că acum ştim că Mitropolitul Serafim (Ciceagov) a fost canonizat ca mucenic, în anul 1997, de către Biserica Ortodoxă Rusă.

Ceva claritate pentru mine, în acest sens, a introdus lectura cărţii „Mitropolitul Gurie. Misiunea de credinţă şi cultură”, o culegere de articole şi studii despre Mitropolitul Gurie (Grosu) al Basarabiei, îngrijită şi coordonată de doamna doctor conferenţiar Silvia Grossu. În volum sunt incluse o serie de articole, scrise cu ceva timp în urmă, de către dl Boris Buzilă şi regretatul Mitropolit Nestor Vornicescu. Unele dintre ele vorbesc despre faptul că Arhiepiscopul Serafim îl privea cu ochi nu prea buni pe ieromonahul Gurie.
Intriga, care-i evidentă, m-a şi făcut să mă aşez la masa de scris şi să aştern aceste rânduri. În cele ce urmează, o să încerc să scot în relief unele momente din istoria noastră comună, care mi s-au arătat astfel, stând „pe puntea mea de vedere”, şi să trasez alte căi care ar duce la înţelegere mai bună a „Cazului Gurie”.
Scoaterea din epocă a personalităţii e o greşeală
În chiar publicaţia FLUX, la 8 februarie curent, scriitorul şi cercetătorul literar Iurie Colesnic accentuează exact ceea ce este absolut necesar să facem de fiece dată când abordăm asemenea aspecte: „Cred că în problema personalităţilor controversate ale istoriei trebuie… să nu comitem cea mai mare greşeală, scoaterea personalităţii din epocă”.
La fel de utile îmi par spusele profesorului universitar, doctorul Ion Ţurcanu, pe care le-am spicuit din culegerea deja amintită: „Constatăm acelaşi clişeu caracteristic pentru cultura noastră publică: cineva (re)lansează numele unei anumite personalităţi, necunoscând nici el, de regulă, altceva decât numele şi poate încă două-trei fapte ce caracterizează acest nume…”.
Dna Silvia Grossu spune că a început să se ocupe de cercetarea biografiei Mitropolitului Gurie deoarece ÎPS i-a intrat în inimă. Totuşi, autoarea este rudă cu ÎPS Gurie. Eu, la rându-mi, de ce aş face-o? Să mă explic.
Buneii mei nu o dată s-au întâlnit cu Înalt Prea Sfinţitul. Remarc pe această cale că, în secolul al XIX-lea, când bunelul meu, Ioan Ivancov, era seminarist în clasele superioare, Gheorghe Grossu abia începea să studieze la Seminar.
Celălalt bunel, Sava Ojoga, nu odată a primit binecuvântarea Arhiepiscopului Gurie, atunci când făcea parte din „Consiliul superior eparhial”, compus din 12 membri (a se vedea: Boris Buzilă, „Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia”, paginile 119 şi 151).
Scutiţi de a-i vedea pe noii „roşii”
Nu sunt sigură, caut dovezi, dar cred că ÎPS Mitropolit Gurie a fost printre cei care l-au petrecut, în anul 1930, în ultimul lui drum, pe Sava Ojoga. Aşa cum l-a petrecut şi pe economul stavrofor, parohul bisericii „Bucuria tuturor scârbiţilor” din Chişinău, N. Laşcov, în anul 1933, fapt despre care se poate citi în revista „Luminătorul”.
Şi bunelul Ioan, şi ÎPS Mitropolit Gurie au plecat la Domnul în anul 1943. Mitropolitul era în acele clipe deja în Vechiul Regat, la mănăstirea Cernica, a murit „în patul său”, măcar că era la spital, şi a fost petrecut spre odihna de veci cu onoruri naţionale.
Bunelul Ioan era la Chişinău, a decedat înainte ca toată familia noastră să ia calea refugiului în Regat şi, Slava Domnului, a fost „prohodit” de trei preoţi şi înmormântat la Cimitirul central, în grilajul de familie.
Se vede că Bunul Nostru Dumnezeu i-a iubit pe ambii, scutindu-i de a vedea ce s-a întâmplat cu Regatul Român după finele celui de-al doilea Război Mondial.
Bunelul Ioan ţinea mult la Moscova, unde a fost student la Institutul Agricol între anii 1899-1903, dar, Slava Domnului, nu a văzut ce fel de „roşii” au venit să ne „elibereze”. O asemenea atmosferă de „victorie comunistă” ar fi fost de nesuportat în cazul unui om care în viaţa sa depunea jurământul Unui sau Altui Rege.
Revenind la o biografie
Deci, tânărul şi talentatul Gheorghe Grosu absolveşte cu brio toate treptele de studii şi, la vârsta de 25 de ani, începe lucrul său în calitate de misionar eparhial. Tot din acel moment, începe şi noua lui viaţă, cea de călugăr. Dar proaspătul ieromonah nu stă închis în chilia sa, obligaţiunile de serviciu îi sunt răsplătite cu un salariu de la eparhie, fapt pentru care este dator să plece în mai multe deplasări misionare. Pe acest făgaş, ieromonahul are nevoie de material propagandistic, de aici şi se trage interesul lui pentru reactivarea tipografiei eparhiale. În această perioadă, Sfinţia Sa cheltuieşte tot ce poate din salariu, pentru a procura un motor, mai târziu plăteşte din propriul buzunar costul multor acte de binefacere. Prin urmare, chiar de la începutul activităţii sale, ÎPS Gurie dă dovadă de generozitate şi de lipsă totală de interes de a acumula bani întru necesităţile personale.
Tânărul şi energicul ieromonah desfăşoară mai multe acţiuni fructuoase, dar Arhiepiscopul Serafim le stopează. Accentuez: nu-l mustră, nu-l izgoneşte, ci îl ridică la rangul de arhimandrit, oferindu-i posibilitatea să fie stareţ la o mănăstire, ce-i drept, situată ceva mai departe de Chişinău. Ce să-i faci, asta-i regula: viaţa monahală are la baza ei, în primul rând, „ascultarea”.
L-a „surghiunit” Arhiepiscopul Serafim pe arhimandritul Gurie? După mine, NU. Dimpotrivă, l-a ocrotit de o posibilă istovire fizică, l-a trimis încolo pentru a acumula experienţă şi l-a păstrat pentru o viitoare, mai grea, misiune. Or, tipărirea „Luminătorului” a rămas în seama altora, care au activat la fel de bine.
Nicolae Iorga spunea: „Pe umerii popii Gurie a stat întreaga luptă pentru limba română în Basarabia”. Este o metaforă, dacă vreţi – o parabolă, ba chiar o hiperbolă. Dar dacă de limba română avea nevoie doar o personalitate, cum putea ea învinge, de una singură, în această luptă? Aici e şi cheia a tot ce se făcea la acea vreme. Or, această necesitate era simţită de cu mult mai mulţi oameni, iar în al doilea rând – şi luptătorii, fie şi din umbră, pentru această cauză erau deloc mai puţini.
Începutul carierei de Arhiepiscop, iar ulterior de Mitropolit, a fost, de asemenea, unul strălucit pentru PS Gurie Grosu.
De ce totuşi a apărut „cazul Gurie”?
În toate textele din culegerea îngrijită de Silvia Grossu, care se referă la „cazul Gurie”, sunt analizate mai multe versiuni. Vreau să lansez şi eu una, în măsura în care am înţeles „epoca”, urmărind, an după an, colecţiile publicaţiilor „Kişinevskie Eparhialinâe Vedomosti” şi „Luminătorul”, inclusiv „Mijlocirile” ÎPS Gurie.
Astfel, cred, Regatul Român, după încheierea primului Război Mondial, nu mai era cel pe care tânărul Gurie îl vizitase în 1904, dar nici cel cu care Basarabia s-a unit în 1918. Între timp, a plecat la Domnul înţeleptul Rege Carol I, a revenit în lutul veşniciei devotatul misiunii sale, Regele Ferdinand I, pe tron rămânând moştenitorul care nu vroia să se consacre aceleiaşi sarcini foarte grele, de a avea grijă de popor. Şi Europa căpăta o nouă înfăţişare: ea se laiciza. Comunismul „ştiinţific” a biruit în Rusia, dar cele trei surse ale lui îşi trăgeau rădăcinile din Franţa, Anglia şi Germania.
A început să se laicizeze şi România Mare. Legile Regatului deveniseră şi ele altele. În atare condiţii, mă întreb, cum putea rămâne indiferent un Mitropolit ortodox faţă de, să zicem, un decret precum „Deciziunea Ministerială Nr. 24.536 din 29 mai 1928 despre secte”? Citez: „…în conformitate cu art. 24 al legii pentru regimul general al Cultelor, promulgată cu Înaltul Decret Regal nr. 1093 din 12 aprilie a. c., Decretăm următoarele cu privire la asociaţiile religioase: Art. 1. Este cu desăvârşire interzisă orice activitate a următoarelor asociaţiuni religioase (secte): 1)….5) Penticostaliştii, 6) Inochentiştii. Art. 2. Asociaţiunile adventiste de ziua a şaptea şi asociaţiunile baptiste se vor bucura de toate drepturile şi libertăţile pe care Constituţia le acordă. Ministru (SS) Al. Lapedatu”. (A se vedea: „Luminătorul”, anul 1928, nr. 15-16).
Serbarea punerii în aplicare a legiuirilor Patriei-Mume, extinse în Basarabia, s-a desfăşurat la 4 iunie 1928, fapt care, de asemenea, poate fi desprins din sursa citată.
Mă întreb din nou, cum putea un luptător prin vocaţie împotriva tuturor sectelor să trăiască liniştit în acele timpuri? Înainte de primul Război Mondial, Biserica era responsabilă de documentaţia privind naşterea, căsătoria, decesul omului. Ei bine, şi acest proces a fost laicizat. S-au creat organele „starea civilă”. Ce făcea, în atare condiţii, Mitropolitul? Scria „Mijlocirile”.
Alte măşti şi altă scenă
Citez iarăşi „Luminătorul”, nr. 17, anul 1930: „Mijlocire către Prea Fericitul Patriarh, în privinţa persoanei care dă numele pruncului nou-născut, cu nr. 10.601 din 12 august”. „…la oficiul primăriei, unde dau pruncului orice nume, la întâmplare, chiar ca: Neron, Deciu, Traian, Aurel, Mircea, Basarabia, România, Bistriţa, Luna, Steluţa, Dobrica, Nistru, ceea ce înseamnă o blasfemie în creştinism, sau alte nume papistăşeşti sau luterane.
Şi astfel pruncul rămâne fără un patron sfânt, iese din rândul fraţilor întru Religie şi aceasta el o simte cu durere când creşte…”.
Tot acolo, în acelaşi an, preotul Mihail Vasilache scrie: „Laicismul cotropitor este fără milă. Metodic, ne dă lovitură după lovitură”.
Într-adevăr, loviturile aplicate erau din ce în ce mai grele. La acea oră, din Mitropolia Basarabiei făceau parte trei Arhiepiscopii: a Chişinăului, Cetăţii Albe-Ismail şi cea a Hotinului. Fiecare dintre ele avea cancelarie proprie, ultimele două fiind subordonate Mitropoliei doar în mod simbolic. Astfel, Mitropolitului Gurie îi rămânea în subordine doar Arhiepiscopia Chişinăului, compusă din judeţele Lăpuşna, Orhei şi Tighina.
Numai Iustinian (Teculescu), în postura sa de Arhiepiscop al Cetăţii Albe-Ismail, deşi nu era originar din Basarabia, îşi demonstra stima sa faţă de Mitropolit şi era prezent la toate evenimentele mitropolitane.
Momentul când Mitropolitul Gurie i-a făcut observaţie Regelui Carol II, nu are nici o însemnătate pentru felul în care a derulat „cazul”. Regele era obişnuit cu părerea întregii ţări despre relaţia Majestăţii Sale cu o oarecare „Lupească” şi tocmai din acest motiv nu o lua în seamă.
Mitropolitul Gurie era incomod pentru mulţi reprezentanţi ai economiei româneşti, cei care „învârteau printre degete” averile Mitropoliei, pentru cei care dispuneau de bogăţii enorme, dar nu erau ortodocşi, într-o Ţară cu o misiune ortodoxă majoră. Slava Domnului că şi-a văzut nevinovăţia sa, declarată în judecată, că a decedat, chiar dacă şi prematur, în patul său şi că a fost petrecut la Ceruri cu toate orânduielile creştineşti.
Soarta Arhiepiscopului Serafim (Ciceagov) a fost mai tragică. Rămânând să trăiască în URSS, ÎPS a slujit cât a putut poporului rus, ca să nu rămână creştinii fără păstori. A fost arestat, eliberat, apoi iarăşi condamnat, ca în anul de tristă pomină 1937 să fie împuşcat şi aruncat într-o groapă comună. Până astăzi osemintele Înalt Prea Sfinţiei Sale aşa şi nu au fost găsite, dar pentru suferinţele prin care a trecut, a fost canonizat şi deja ne aparţine tuturor creştinilor.
Despre Leonid Ciceagov, devenit Sf. mucenic Serafim, am citit mult, ce-i drept, în limba rusă. Nu am talent de translator, de aceea nu încerc a mă aprofunda în misiunea sa pământească.
În nr. 5 al „Luminătorului”, din anul 1926, la pagina 14, care inserează articolul „Comunismul rus şi Creştinismul”, pot fi citite următoarele cuvinte ale lui Fenelon: „…Revoluţia bolşevică va dispare cum a început, prin o revoltă militară victorioasă, aşa prevede istoricul filosof Charles Savolea…”.
Aşa să ne ajute Dumnezeu, în largul Ortodoxiei noastre.
Olga Ojoga, pentru FLUX

Memoriile părintelui Antonie Cojocaru

Memoriile părintele Antonie: Copilărie, pe malul lacului Ialpug

Părintele Antonie Cojocaru, redactor Alexandru Cojocaru

Rândurile care urmează reprezintă mărturia scrisă spre sfârşitul vieţii de părintele Antonie Cojocaru, un basarabean cu o viaţă tumultoasă aşa cum au avut-o mulţi dintre cei de peste Prut. Părintele nu mai este printre noi. Textul a fost redactat de fiul lui, Alexandru Cojocaru, şi el pensionar acum, trăitor undeva la Piatra Neamţ, care are timpul, energia şi priceperea să depună mărturia necesară din propria sa viaţă viaţă, de descendent al unor refugiaţi basarabeni.

Începem însă cronologic cu povestea părintelui Antonie.

Alexandru Cojocaru a introdus textul în format electronic si a intervenit pe ici pe colo unde a simţit ca e nevoie de explicaţii. Textul său apare cu alte caractere.

Am decis împreună să împărţim în trei fragmente această poveste şi ea să apară peste vară în acest an (2005), ilustrate cu fotografii de familie, unele foarte vechi, altele mai puţin, dar oricum pline de relevanţă.

Aparent este o poveste obişnuită.

Cine ştie să citească printre rânduri, cu cât va afla mai mult, va avea toată dimensiunea unui destin care ar putea să fie generic, dar şi exemplar pentru calităţi aproape de negăsit în vremurile noi şi în primul rând prin conştiinţa drumului drept si a datoriei pe care o ai oriunde te-ai afla.

Vă mulţumesc pentru atenţia şi înţelegerea cu care veţi face această lectură. ( Mircea IVĂNOIU, iunie 2005)

Partea I

Eu nevrednicul preot pensionar Antonie Cojocaru, m-am născut în anul 1912 luna lui august ziua a 2-a în Comuna Barta Judeţul Ismail,( Basarabia) din părinţi foarte credincioşi - Eustaţiu şi Hristina. Am avut încă doi fraţi şi o soră. Un frate anume Constantin mai mare ca mine cu 7 ani, care a ajuns preot la parohia Dăeni-Tulcea, dar care a murit de tânăr. Alt frate, anume Mihail mai mic ca mine cu 3 ani, care ajunsese profesor la un liceu în Bucureşti, dar care şi el a murit. In viaţă mai trăieşte sora mea Vera care este cu 10 ani mai mică. Este şi ea pensionară, a fost profesoară. E văduvă şi are 3 fete de la 3 bărbaţi.

Comuna Barta este aşezată lângă lacul Ialpug. Mărimea lacului era de 8 km lungimea, şi de 50 km. lăţimea, iar adâncimea de aproximativ 25 – 30 m. Intre comună si lacul Ialpug e o fâşie de pământ largă de 1 km. – e o peninsulă, iar între comună şi fâşia de pământ e un mic lac care de multe ori seacă. Pe această peninsula oamenii au sădit o mică pădure de salcâmi.

Acolo lângă pădure aveam şi noi un sfert de hectar cu vie altoită. Acolo mi-am petrecut multe zile din copilărie. Când eram copii mici, ne lua tata cu el la câmp. Avea vreo 10 ha şi le muncea, singur cu mama mea. Când ne-am mai mărit, de 5 sau 6 ani, ne lua tata la prăşit porumbul – ne tăiam pe la degetele picioarelor cu sapa şi curgea sânge, iar tata ne zicea: pune ţărână şi trece. In adevăr trecea durerea şi rana se închidea, căci pe atunci nu erau chimicale, nu era nici gândacul de Colorado. Parcă si cartofii erau mai gustoşi. Abia aşteptam să vie ziua de duminică să ne ducem la lacul Ialpug să ne scăldăm sau să prindem peşte cu undiţa. Scoteam râme din grădină şi puneam câte una în undiţă şi de fiecare data prindeam câte un peşte mic, îl numeam Ghigor. Când umpleam traista cu peşte ne duceam acasă, iar mama abia ne aştepta să-i aducem peste. După ce-l curăţea, îl tăvălea în făină şi-l punea într-o tigaie şi-l prăjea, eu şi fratele meu mai mic numit Mişa, cu multă poftă îl mâncam cu sare si pâine. Tot cu Mişa mergeam pretutindeni.

O data ne-am dus să ne scăldăm la gârlă, căci aşa se numea lacul acela mic dintre comună si peninsula cu pădurea de salcâm. Am urnit o barcă de la mal şi repede ne-am suit întrânsa. Dar barca nu se mai oprea, se tot ducea spre adânc. Atunci eu am sărit din barcă îmbrăcat. Nu ştiam să înot, iar apa era de 2 m. Mă zbăteam şi strigam, iar hainele ude mă trăgeau la fund. Norocul meu a fost că tocmai un tânăr venea şi el să se scalde. Auzind ţipete, repede s-a dezbrăcat şi a sărit în apă să mă scoată. M-a scos tocmai când înghiţeam apă şi-mi dădeam sufletul. De acolo am plecat acasă galbeni şi speriaţi. Acasă mama m-a certat dar nu m-a bătut.

Altădată m-am speriat de nişte câini şi mama repede a chemat-o pe baba Maria, de m-a descântat de frică. Ţin minte că la uşa sobei, baba Maria, a aruncat o mână de făină şi s-au făcut nişte semne de parcă eram eu înconjurat de nişte câini. Apoi cu pumnii strânşi mi-a tot netezit capul, spunea şi nişte cuvinte neînţelese. Eu atâta am auzit: ,,baba bate câinii, baba lecuieşte” apoi a zis : „leacul fie ori nu fie, plata babei să se ştie”.

Altă data jucându-ne pe drum şi bătând vântul mi-a intrat în ochi un gunoi. Cât s-a mai muncit mama să-l scoată şi n-a putut, ne-a dat două ouă şi m-a trimis împreună cu Mişa, la baba Tasia, mare doctoroaie. Aceasta cum ne-a văzut, repede a alergat la poartă cu o cană de apă şi după ce şi-a clătit bine gura cu apă de două ori, a scos o limbă lungă şi mi-a băgat-o în ochi, apoi iarăşi şi-a clătit gura şi din nou mi-a vârât limba-n ochi şi mi-a tot răzuit ochiul cu limba până a scos gunoiul. Iar eu cu Mişa i-am dat cele două ouă şi i-am mulţumit căci aşa ne-a învăţat mama, să mulţumim .

Când nu ne luau părinţii la câmp, ne jucam prin grădină, mâncam agude şi zarzăre, iar seara mama ne făcea mâncare, tăia un pui de găină şi cu cartofi, ne făcea o mâncare ce o mâncam cu plăcere, căci era şi timpul când flămânzeam. Toata ziua ne jucam cu picioarele goale, iar iarna ne făcea tata opinci din piele de porc tăiat la Crăciun. Tot atunci ne făcea şi câte o căciulă nouă din piele de oaie, tăbăcită. Bucuria era mare, căci mama ne făcea din lână obiele ţesute de ea la război. Mai greu era, că nu ne puteam încălţa cu opinci si cu obiele. Tot mama era aceea care ne încălţa. Ghete ne cumpăra tata de la oraş, dar le purtam numai când mama ne ducea la Sfânta Biserică.

Când am împlinit 7 ani, m-am dus la şcoală. ( Barta era un sat destul de mic) . În sat erau 2 învăţători, un notar, un primar şi un preot. N-aveam doctor în sat, venea la o lună un sanitar de la oraş cu câteva tablete de chinină, căci multă lume era bolnavă de friguri. M-am îmbolnăvit şi eu de friguri şi Mişa, eram gata să mor căci temperatura fiind mare aiuream. Nu aveam termometru să ştiu ce temperatura aveam, dar arsurile erau aşa de mari, că mi se puneau pe inimă şi mă sufocam. După ce ne-am vindecat de friguri, eu am fost trimis să păzesc via de hoţi, adică dormeam la vie într-un cerdat ( observator) înalt de 2,5 m. iar Mişa si Vera care abia se născuse, s-au îmbolnăvit de angină şi a trebuit să-i interneze în spital la Ismail, unde au stat vre-o lună de zile până s-au vindecat.

La şcoală mergeam regulat, purtam o traistă mare pe gât, iar în traistă aveam o tăbliţă, un grifel şi pâine sau mămăligă. Dimineaţa mă încălţa mama cu opinci şi cu obiele, iar la prânz mă descălţam şi le puneam în traistă lângă tăbliţă şi grifel, căci pâinea o terminam. Mi s-a întâmplat o data în clasă, să mă uit în spate, la un băiat care râdea, şi învăţătoarea Vasiliu Caterina, imediat m-a scos din bancă şi m-a pus în genunchi şi a început să mă tragă de urechi şi nu s-a lăsat până nu mi-a dezbârnat urechea. Când a văzut că-mi curge sânge atunci m-a lăsat.

Acasă mama m-a văzut ca-mi curge sânge şi i-am spus ce am păţit, ea a certat-o pe învăţătoare. Scuza ei a fost că în ziua aceea nu a găsit pâine în sat, şi era foarte inervată, de s-a răzbunat pe mine. Eu eram, de altfel, un băiat cuminte şi nu mă băteam cu băieţii şi eram foarte ruşinos faţă de băieţii din clasă.

Dacă ne-am mai mărit, tata ne punea să mânăm caii în arman, care trăgeau o piatră mare zimţată ca să piseze năsada de grâu sau de orz. (metodă veche de trierat) Îi mânam în formă de cerc, când în dreapta, când în stânga ca să piseze năsada. Când treieram grâu, atunci afară de piatra cea mare de treierat, tata mai atârna şi un duien care tăia paiele şi făcea pleavă. După ce se luau paiele, se aduna pleava cu grăunţe şi tata începea vânturatul plevei. Se alegea pleava de grăunţe, iar eu si Mişa căram întâi paiele cu un etac mare la scârţa de paie, apoi după ce terminam cu căratul paielor ne venea rândul la pleava pe care o căram în samalâc ca să nu o ude ploile sau zăpada. Căram şi grăunţele câte puţin, cu saci mai mici, la hambar. Noaptea târziu se termina lucru armanului şi morţi de oboseală, adormeam buştean, ne lipseam şi de mâncare căci mama atunci era şi ea liberă şi se apuca de făcut mâncare. Încă nu se lumina bine, şi tata ne trimetea cu harabaua la câmp şi mai aduceam snopi de grâu sau năsadă de orz.

Caii erau mici şi blânzi, dar o data, coboram cu harabaua plină cu năsadă de orz de la deal spre vale şi ne-am răsturnat într-un şanţ cu gard de sârmă. Atunci a fost înştiinţat tata şi a venit şi mult s-a necăjit până a îndreptat harabaua şi a strâns năsada din şanţ. A strâns paiele, căci spicele de orz s-au risipit pe jos. Iată ce pagubă i-am făcut lui tata căci ajutorul nostru cu bune intenţii s-a dovedit nefolositor.

După ce descărcam năsada pe faţa armanului începea iarăşi vechiul nostru serviciu cu piatra cea mare de treierat şi învârtitul cailor în dreapta şi stânga.

Duminica ne lăsa să ne ducem la lacul, pe care noi îl numeam Ghiol, ca să ne scăldăm. Alteori ne trimetea cu căruţa plină de haraci să-i ducem la vie. Atunci ne cam supăram si-i ziceam lui tata: lasă-ne măcar duminica să fim liberi si să ne jucăm cu băieţii din sat, sau să ne scăldăm, sau să prindem peşte cu undiţa.

Tata era om bun şi luase parte la primul război mondial, a stat în tranşee mult şi a răcit la şira spinării iar acum umbla îndoit, aplecat sau strâmb cum îi zicea lumea: „State strâmbul”.

Dacă a văzut că nu poate lucra pământul, îl dădea în jumătate la alt plugar si primeam şi noi jumătate din recoltă.

Dacă am terminat şcoala primară cu chiu cu vai tata m-a adus la Bolgrad şi m-a înscris la liceu. N-am dat examen că întârziasem şi poate nici nu reuşeam, dar peste o lună de la începutul anului şcolar s-a mai înfiinţat la liceu o clasă, numită clasa I-a C. Atunci s-a anunţat prin sate că toţi care au copii ce au terminat 4 clase să-i aducă la liceu. A fost norocul meu, că tata îndată m-a adus la Bolgrad şi a căutat o gazdă şi a găsit una care mai ţinea doi băieţi în gazdă. S-a împăcat cu gazda, i-a plătit şi m-a primit şi pe mine împreună cu cei doi băieţi. Unul din ei era dintr-un sat vecin cu satul nostru iar altul era mai de departe. Cel din satul vecin se numea Cheloglu şi era lunatic, se scula noaptea din pat, descuia uşa şi se plimba prin curte noaptea pe lună plină. Uneori se ridica pe pereţii casei, pe acoperiş şi nu cădea, puterea lunii îl ţinea. Gazda dacă a aflat, a început să-i puie un lighean cu apă lângă patul în care dormea şi el, lunatecul, când se scula, călca în ligheanul cu apă rece şi se trezea.

In fiecare seara mă închinam înainte de culcare şi de frica lunatecului dar şi pentru că aşa învăţasem de la mama. Îmi amintesc că în fiecare sâmbătă mama ne spăla la cap şi apoi ne punea să stăm toţi în genunchi şi ea , Dumnezeu s-o ierte, ne citea Acatistul Maicii Domnului, ne învăţase şi Tatăl Nostru şi alte rugăciuni mai mici.

Acum la şcoală purtam ghete şi chiar dacă mi se cam rupeau, sau se desfăcea talpa, o legam cu sârmă mai subţire, iar de ciorapi nu mai spun nimic, că o pereche aveam şi până ne dădea vacanţă, chiar daca se rupeau sau se murdăreau îi purtam aşa.

În vacanţa de vară veneam pe jos acasă de la Bolgrad, erau 40 de km , iar iarna venea tata şi mă lua acasă. El se interesa la liceu cum învăţ dar profesorii nu-l încurajau şi-i spuneau că învăţ prost. E drept că nici cărţi nu aveam că nu aveam cu ce le cumpăra, şi învăţam pe apucate din cărţile altor copii. Rudele din sat auziseră că învăţ prost şi-i ziceau lui tata:”ţine-l Moş State pe negrul acesta la plug să-ţi fie ajutor la bătrâneţe”. Eu plângeam şi-i ziceam că dacă mă ia de la şcoală să mă ţie la plug am să fug de acasă, că mi-i ruşine de băieţii din sat că au să mă râdă.

In vacanta de vară acelaşi lucru cu treieratul şi la vie cu săpatul, la plug cu aratul. Ne mai trimetea şi cu oile la păscut în grădina de la marginea satului. Aveam şi noi 5 oi şi-mi dădeau necaz mare că oile fugeau una într-o parte şi alta în altă parte, iar mieii se amestecau şi behăiau într-una.

Îmi făcusem câte un caval dintr-o trestie, dar nu ştiam să cânt dintrînsul, nu eram talentat ca alţii.

Când ne trimetea la vie umblam şi prin pădurea de salcâmi după crăci şi cu ele reparam gardul la vie. Pădurea era plină de şerpi dar nu erau veninoşi, erau şerpi de apă ce fluierau când îi întâlneam – se temeau de noi şi noi de ei. Fratele mai mic Mişa era mai îndrăzneţ şi alerga după ei ca să-i omoare, iar eu eram mai fricos.

Ne mai trimetea tata şi cu caii la păscut în pădure, mai ales duminica. Îi împiedecam la picioare cu o funie să fim siguri că nu se duc departe şi că-i putem prinde. Venind spre casă într-o duminică călări cu caii de la păscut, în sat, a sărit un câine să ne muşte , iar calul pe care era suit Mişa , s-a speriat şi Mişa a căzut de pe cal în drum. Ce plânsete,… că era plin de sânge şi prăfuit. Am dat drumul la cai, de s-au dus acasă cu coada de căpăstru atârnată. Tata cum i-a văzut, s-a gândit că noi am căzut de pe cai şi repede a înhămat caii şi ne-a întâlnit pe drum şi ne-a luat în căruţă. De atunci Mişa a rămas cu o parte din bărbie mai lungă decât cealaltă. Aşa trecea vara şi toamna, iarăşi la şcoală.

La şcoală trebuiau alte cărţi, alte ghete, alţi ciorapi nu aveam cu ce le cumpăra căci tata abia îmi plătea gazda. De cămăşi nu-mi amintesc să fi avut două, căci grâul treierat vara, era dus la oraş şi vândut evreilor, care erau comercianţi şi cu preţul pe kilogram 60-65 de lei, nu putea să ne cumpere decât câţiva metrii de pânză Americă - era mai ieftină. Trebuia să-mi facă şi uniformă cachi. A cumpărat cu mare greutate, vreo doi metrii de stofă cachi, din cea mai ieftină şi s-a tocmit cu un croitor din sat , ca sa-mi facă o tunică mai potrivită şi una mai mică, din resturile ce rămâneau de la croit. Zis şi făcut, mi-au făcut doua tunici, una mai lungă şi una scurtă cu guler până la urechi. Le-am purtat şi eu cu bucurie că erau noi şi cred că cu ele am terminat liceul.

Pe atunci liceul se făcea cu 7 clase. Am fost vreo doi ani corigent, dar tot cu ajutorul lui Dumnezeu am terminat cele şapte clase de liceu, nu am fost repetent în nici o clasă. Se mirau părinţii, rudele şi chiar nu-mi venea să cred, că am terminat liceul. Urma să dau bacalaureatul. În prima sesiune nu am reuşit să-l iau dar nu m-am descurajat. Am plecat la Isaccea, la fratele mai mare care fusese preoţit pe seama parohiei Isccea şi acolo am stat toată iarna şi am învăţat lecţiile care se cereau la bacalaureat. Mai ales am învăţat la astronomie. Iar vara m-am dus iar la părinţi ca să fiu aproape de Ismail căci acolo se ţinea bacalaureatul. S-a întâmplat să vină acasă şi bunica de la mănăstirea Cilicu de Jos unde se călugărise cu numele de Maica Profira. Deci am plecat la Ismail însoţit de ea şi am locuit la Sfânta Episcopie la o rudă de-a ei, părintele Ciprian. S-a tot rugat ea si părintele Ciprian, ca să reuşesc la bacalaureat şi mare a fost minunea că am reuşit, nu cu medie mare dar bucuria a fost mare.

Toată vara m-am pregătit şi mi-am procurat toate actele necesare ca să mă prezint la Şcoala Militară în Bucureşti. Pe atunci Şcoala Militară era la Cotroceni. M-a dus o rudă de-a cumnatei mele, anume Matone la Bucureşti căci el lucra într-o unitate militară. Mi-a dat actele şi toate formularele ce se cereau şi mi-a plătit şi taxa de 30 lei. Dar peste o săptămână taxa se ridicase la 100 de lei, iar examenul se amânase peste câteva săptămâni. Nemaiavând bani pentru taxă, m-am întors înapoi la Barta la părinţi. Matone, cel ce m-a dus la Bucureşti, nu avea cum să mă trimită acasă. A oprit un militar când ne aflam în Cişmigiu şi l-a rugat, să-mi dea tunica lui să mă fotografiez cu ea ca militar şi apoi mi-a făcut carnet de militar şi ordin de lăsare la vatră, sau de concediu militar; şi aşa am ajuns cu trenul la părinţi de la Bucureşti, cu multă mâhnire, că nu am reuşit să intru la Şcoala Militară de la Bucureşti.