Câteva note despre „cazul Gurie” şi „cazul Ciceagov”

M-a uimit foarte mult, recent, un tânăr cărturar şi patriot, precum îl cunosc, când s-a pronunţat negativ în privinţa Arhiepiscopului de Chişinău şi Hotin, Serafim (Ciceagov), care a slujit la catedra din capitală din toamna anului 1908 până în primăvara anului 1914. Am rămas uluită, zic, de această atitudine mai puţin binevoitoare, deoarece, răsfoind colecţia ziarului „Kişinevskie Eparhialinâe Vedomosti” din perioada când ÎPS părăsea Chişinăul, am constatat că mai multe pagini din publicaţie sunt pline de scrisori de mulţumire din partea clerului şi a mirenilor, pentru munca pe care el a depus-o în folosul Eparhiei. Mai cu seamă că acum ştim că Mitropolitul Serafim (Ciceagov) a fost canonizat ca mucenic, în anul 1997, de către Biserica Ortodoxă Rusă.

Ceva claritate pentru mine, în acest sens, a introdus lectura cărţii „Mitropolitul Gurie. Misiunea de credinţă şi cultură”, o culegere de articole şi studii despre Mitropolitul Gurie (Grosu) al Basarabiei, îngrijită şi coordonată de doamna doctor conferenţiar Silvia Grossu. În volum sunt incluse o serie de articole, scrise cu ceva timp în urmă, de către dl Boris Buzilă şi regretatul Mitropolit Nestor Vornicescu. Unele dintre ele vorbesc despre faptul că Arhiepiscopul Serafim îl privea cu ochi nu prea buni pe ieromonahul Gurie.
Intriga, care-i evidentă, m-a şi făcut să mă aşez la masa de scris şi să aştern aceste rânduri. În cele ce urmează, o să încerc să scot în relief unele momente din istoria noastră comună, care mi s-au arătat astfel, stând „pe puntea mea de vedere”, şi să trasez alte căi care ar duce la înţelegere mai bună a „Cazului Gurie”.
Scoaterea din epocă a personalităţii e o greşeală
În chiar publicaţia FLUX, la 8 februarie curent, scriitorul şi cercetătorul literar Iurie Colesnic accentuează exact ceea ce este absolut necesar să facem de fiece dată când abordăm asemenea aspecte: „Cred că în problema personalităţilor controversate ale istoriei trebuie… să nu comitem cea mai mare greşeală, scoaterea personalităţii din epocă”.
La fel de utile îmi par spusele profesorului universitar, doctorul Ion Ţurcanu, pe care le-am spicuit din culegerea deja amintită: „Constatăm acelaşi clişeu caracteristic pentru cultura noastră publică: cineva (re)lansează numele unei anumite personalităţi, necunoscând nici el, de regulă, altceva decât numele şi poate încă două-trei fapte ce caracterizează acest nume…”.
Dna Silvia Grossu spune că a început să se ocupe de cercetarea biografiei Mitropolitului Gurie deoarece ÎPS i-a intrat în inimă. Totuşi, autoarea este rudă cu ÎPS Gurie. Eu, la rându-mi, de ce aş face-o? Să mă explic.
Buneii mei nu o dată s-au întâlnit cu Înalt Prea Sfinţitul. Remarc pe această cale că, în secolul al XIX-lea, când bunelul meu, Ioan Ivancov, era seminarist în clasele superioare, Gheorghe Grossu abia începea să studieze la Seminar.
Celălalt bunel, Sava Ojoga, nu odată a primit binecuvântarea Arhiepiscopului Gurie, atunci când făcea parte din „Consiliul superior eparhial”, compus din 12 membri (a se vedea: Boris Buzilă, „Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia”, paginile 119 şi 151).
Scutiţi de a-i vedea pe noii „roşii”
Nu sunt sigură, caut dovezi, dar cred că ÎPS Mitropolit Gurie a fost printre cei care l-au petrecut, în anul 1930, în ultimul lui drum, pe Sava Ojoga. Aşa cum l-a petrecut şi pe economul stavrofor, parohul bisericii „Bucuria tuturor scârbiţilor” din Chişinău, N. Laşcov, în anul 1933, fapt despre care se poate citi în revista „Luminătorul”.
Şi bunelul Ioan, şi ÎPS Mitropolit Gurie au plecat la Domnul în anul 1943. Mitropolitul era în acele clipe deja în Vechiul Regat, la mănăstirea Cernica, a murit „în patul său”, măcar că era la spital, şi a fost petrecut spre odihna de veci cu onoruri naţionale.
Bunelul Ioan era la Chişinău, a decedat înainte ca toată familia noastră să ia calea refugiului în Regat şi, Slava Domnului, a fost „prohodit” de trei preoţi şi înmormântat la Cimitirul central, în grilajul de familie.
Se vede că Bunul Nostru Dumnezeu i-a iubit pe ambii, scutindu-i de a vedea ce s-a întâmplat cu Regatul Român după finele celui de-al doilea Război Mondial.
Bunelul Ioan ţinea mult la Moscova, unde a fost student la Institutul Agricol între anii 1899-1903, dar, Slava Domnului, nu a văzut ce fel de „roşii” au venit să ne „elibereze”. O asemenea atmosferă de „victorie comunistă” ar fi fost de nesuportat în cazul unui om care în viaţa sa depunea jurământul Unui sau Altui Rege.
Revenind la o biografie
Deci, tânărul şi talentatul Gheorghe Grosu absolveşte cu brio toate treptele de studii şi, la vârsta de 25 de ani, începe lucrul său în calitate de misionar eparhial. Tot din acel moment, începe şi noua lui viaţă, cea de călugăr. Dar proaspătul ieromonah nu stă închis în chilia sa, obligaţiunile de serviciu îi sunt răsplătite cu un salariu de la eparhie, fapt pentru care este dator să plece în mai multe deplasări misionare. Pe acest făgaş, ieromonahul are nevoie de material propagandistic, de aici şi se trage interesul lui pentru reactivarea tipografiei eparhiale. În această perioadă, Sfinţia Sa cheltuieşte tot ce poate din salariu, pentru a procura un motor, mai târziu plăteşte din propriul buzunar costul multor acte de binefacere. Prin urmare, chiar de la începutul activităţii sale, ÎPS Gurie dă dovadă de generozitate şi de lipsă totală de interes de a acumula bani întru necesităţile personale.
Tânărul şi energicul ieromonah desfăşoară mai multe acţiuni fructuoase, dar Arhiepiscopul Serafim le stopează. Accentuez: nu-l mustră, nu-l izgoneşte, ci îl ridică la rangul de arhimandrit, oferindu-i posibilitatea să fie stareţ la o mănăstire, ce-i drept, situată ceva mai departe de Chişinău. Ce să-i faci, asta-i regula: viaţa monahală are la baza ei, în primul rând, „ascultarea”.
L-a „surghiunit” Arhiepiscopul Serafim pe arhimandritul Gurie? După mine, NU. Dimpotrivă, l-a ocrotit de o posibilă istovire fizică, l-a trimis încolo pentru a acumula experienţă şi l-a păstrat pentru o viitoare, mai grea, misiune. Or, tipărirea „Luminătorului” a rămas în seama altora, care au activat la fel de bine.
Nicolae Iorga spunea: „Pe umerii popii Gurie a stat întreaga luptă pentru limba română în Basarabia”. Este o metaforă, dacă vreţi – o parabolă, ba chiar o hiperbolă. Dar dacă de limba română avea nevoie doar o personalitate, cum putea ea învinge, de una singură, în această luptă? Aici e şi cheia a tot ce se făcea la acea vreme. Or, această necesitate era simţită de cu mult mai mulţi oameni, iar în al doilea rând – şi luptătorii, fie şi din umbră, pentru această cauză erau deloc mai puţini.
Începutul carierei de Arhiepiscop, iar ulterior de Mitropolit, a fost, de asemenea, unul strălucit pentru PS Gurie Grosu.
De ce totuşi a apărut „cazul Gurie”?
În toate textele din culegerea îngrijită de Silvia Grossu, care se referă la „cazul Gurie”, sunt analizate mai multe versiuni. Vreau să lansez şi eu una, în măsura în care am înţeles „epoca”, urmărind, an după an, colecţiile publicaţiilor „Kişinevskie Eparhialinâe Vedomosti” şi „Luminătorul”, inclusiv „Mijlocirile” ÎPS Gurie.
Astfel, cred, Regatul Român, după încheierea primului Război Mondial, nu mai era cel pe care tânărul Gurie îl vizitase în 1904, dar nici cel cu care Basarabia s-a unit în 1918. Între timp, a plecat la Domnul înţeleptul Rege Carol I, a revenit în lutul veşniciei devotatul misiunii sale, Regele Ferdinand I, pe tron rămânând moştenitorul care nu vroia să se consacre aceleiaşi sarcini foarte grele, de a avea grijă de popor. Şi Europa căpăta o nouă înfăţişare: ea se laiciza. Comunismul „ştiinţific” a biruit în Rusia, dar cele trei surse ale lui îşi trăgeau rădăcinile din Franţa, Anglia şi Germania.
A început să se laicizeze şi România Mare. Legile Regatului deveniseră şi ele altele. În atare condiţii, mă întreb, cum putea rămâne indiferent un Mitropolit ortodox faţă de, să zicem, un decret precum „Deciziunea Ministerială Nr. 24.536 din 29 mai 1928 despre secte”? Citez: „…în conformitate cu art. 24 al legii pentru regimul general al Cultelor, promulgată cu Înaltul Decret Regal nr. 1093 din 12 aprilie a. c., Decretăm următoarele cu privire la asociaţiile religioase: Art. 1. Este cu desăvârşire interzisă orice activitate a următoarelor asociaţiuni religioase (secte): 1)….5) Penticostaliştii, 6) Inochentiştii. Art. 2. Asociaţiunile adventiste de ziua a şaptea şi asociaţiunile baptiste se vor bucura de toate drepturile şi libertăţile pe care Constituţia le acordă. Ministru (SS) Al. Lapedatu”. (A se vedea: „Luminătorul”, anul 1928, nr. 15-16).
Serbarea punerii în aplicare a legiuirilor Patriei-Mume, extinse în Basarabia, s-a desfăşurat la 4 iunie 1928, fapt care, de asemenea, poate fi desprins din sursa citată.
Mă întreb din nou, cum putea un luptător prin vocaţie împotriva tuturor sectelor să trăiască liniştit în acele timpuri? Înainte de primul Război Mondial, Biserica era responsabilă de documentaţia privind naşterea, căsătoria, decesul omului. Ei bine, şi acest proces a fost laicizat. S-au creat organele „starea civilă”. Ce făcea, în atare condiţii, Mitropolitul? Scria „Mijlocirile”.
Alte măşti şi altă scenă
Citez iarăşi „Luminătorul”, nr. 17, anul 1930: „Mijlocire către Prea Fericitul Patriarh, în privinţa persoanei care dă numele pruncului nou-născut, cu nr. 10.601 din 12 august”. „…la oficiul primăriei, unde dau pruncului orice nume, la întâmplare, chiar ca: Neron, Deciu, Traian, Aurel, Mircea, Basarabia, România, Bistriţa, Luna, Steluţa, Dobrica, Nistru, ceea ce înseamnă o blasfemie în creştinism, sau alte nume papistăşeşti sau luterane.
Şi astfel pruncul rămâne fără un patron sfânt, iese din rândul fraţilor întru Religie şi aceasta el o simte cu durere când creşte…”.
Tot acolo, în acelaşi an, preotul Mihail Vasilache scrie: „Laicismul cotropitor este fără milă. Metodic, ne dă lovitură după lovitură”.
Într-adevăr, loviturile aplicate erau din ce în ce mai grele. La acea oră, din Mitropolia Basarabiei făceau parte trei Arhiepiscopii: a Chişinăului, Cetăţii Albe-Ismail şi cea a Hotinului. Fiecare dintre ele avea cancelarie proprie, ultimele două fiind subordonate Mitropoliei doar în mod simbolic. Astfel, Mitropolitului Gurie îi rămânea în subordine doar Arhiepiscopia Chişinăului, compusă din judeţele Lăpuşna, Orhei şi Tighina.
Numai Iustinian (Teculescu), în postura sa de Arhiepiscop al Cetăţii Albe-Ismail, deşi nu era originar din Basarabia, îşi demonstra stima sa faţă de Mitropolit şi era prezent la toate evenimentele mitropolitane.
Momentul când Mitropolitul Gurie i-a făcut observaţie Regelui Carol II, nu are nici o însemnătate pentru felul în care a derulat „cazul”. Regele era obişnuit cu părerea întregii ţări despre relaţia Majestăţii Sale cu o oarecare „Lupească” şi tocmai din acest motiv nu o lua în seamă.
Mitropolitul Gurie era incomod pentru mulţi reprezentanţi ai economiei româneşti, cei care „învârteau printre degete” averile Mitropoliei, pentru cei care dispuneau de bogăţii enorme, dar nu erau ortodocşi, într-o Ţară cu o misiune ortodoxă majoră. Slava Domnului că şi-a văzut nevinovăţia sa, declarată în judecată, că a decedat, chiar dacă şi prematur, în patul său şi că a fost petrecut la Ceruri cu toate orânduielile creştineşti.
Soarta Arhiepiscopului Serafim (Ciceagov) a fost mai tragică. Rămânând să trăiască în URSS, ÎPS a slujit cât a putut poporului rus, ca să nu rămână creştinii fără păstori. A fost arestat, eliberat, apoi iarăşi condamnat, ca în anul de tristă pomină 1937 să fie împuşcat şi aruncat într-o groapă comună. Până astăzi osemintele Înalt Prea Sfinţiei Sale aşa şi nu au fost găsite, dar pentru suferinţele prin care a trecut, a fost canonizat şi deja ne aparţine tuturor creştinilor.
Despre Leonid Ciceagov, devenit Sf. mucenic Serafim, am citit mult, ce-i drept, în limba rusă. Nu am talent de translator, de aceea nu încerc a mă aprofunda în misiunea sa pământească.
În nr. 5 al „Luminătorului”, din anul 1926, la pagina 14, care inserează articolul „Comunismul rus şi Creştinismul”, pot fi citite următoarele cuvinte ale lui Fenelon: „…Revoluţia bolşevică va dispare cum a început, prin o revoltă militară victorioasă, aşa prevede istoricul filosof Charles Savolea…”.
Aşa să ne ajute Dumnezeu, în largul Ortodoxiei noastre.
Olga Ojoga, pentru FLUX