Instrucţiuni pentru mănăstirea Hâncu, alcătuite la 4 iunie 1823, de stareţul Dosoftei ( în schimă Doroftei )

 Datoriile nacialnicului (Stareţului)
1. Întâia datorie a nacialnicului sau a cârmuitorului monastirei este, să aibă toată luarea aminte asupra vieţii fraţilor. Voia Domnului este sfinţirea noastră. Iar noi ca să o împlinim desăvârşit, luăm asupra noastră cinul monahal.
2. Dragostea pe care o arată fraţilor stareţul este singurul mijloc de a stârni în inimile lor linişte şi râvnă spre a purta greutăţile vieţii monahale., o vorbă a stareţului, pătrunsă de dragostea lui Hristos, stârneşte în inimile fraţilor dorinţa de a lua parte la toate slujbele bisericii., o vorbă a stareţului pătrunsă de dragostea lui Hristos, îndeamnă pe fraţi neaprat la împlinirea ascultărilor gospodăreşti., un cuvânt al stareţului pătruns de dragostea lui Hristos, îndeamnă pe cei tineri şi întăreşte pe cei bătrâni şi slăbănogi., dragostea face toate minutele vieţii fraţilor de folos pentru monastire, prin curăţia vieţii şi înplinirea datoriilor., în sfârşit, dragostea lui Hristos îl face pe stareţ, asemenea păstorului celui bun, să îndure toate ostenelile, umblând prin munţi şi dealuri, spre a aduce la staul oaia cea rătăcită. Dar, stareţul singur privind la greutatea vremilor de acum, nu poate împlini singur datoriile sale., el trebuie să se deosebească în bine prin toate bunurile monăstirei şi de aceia are nevoie de un sobor, care aici îi alcătuit din : doi duhovnici, un econom, un eclesiarh şi doi dichii. Cu ajutorul acestora el să îndeplinească toate datoriile şi toate trebuinţele mănăstireşti. Şi, niciodată nu trebuie să uite, că în aceste ascultări trebuie să aibă numai persoane pătrunse de dragostea lui Hristos.

Datoriile Soborului

1. Soborul este dator să caute, ca fraţii şi părinţii monastirei, să îndeplinească în totul rânduielile vieţii monahale de obşte, căci această monastire este cu viaţă de obşte.
2. Soborul se adună oridecâteori este nevoie, şi îndeobşte cerceteză fiecare jalbă, îndreptată verbal sau în scris, de către un frate sau monah cu voia duhovnicului., fără această voie ea este socotită ca faptă turburătoare.
3. Soborul când nu poate deslega singur vre-o chestiune, privitoare la vreun monah sau frate, o prezintă împreună cu părerea sa stareţului, cerând deslegarea de la acesta.
4. Soborul cercetează şi închee la sfârşitul fiecărei luni cărţile de venituri şi cheltuieli şi găsind vre-o neregulă o aduce îndată la cunoştinţa nacialnicului., iar de le găseşte în regulă le ăntăreşte cu iscălitura sa.
5. Dacă cumva vreunul din monahi sau fraţi s-ar afla având beţie sau orice altă deprindere rea, atunci soborul arată aceasta în cartea anume rânduită spre aceasta, şi face cunoscut îndată nacialnicului.
6. Soborul după arătarea duhovnicilor, a eclesiarhului şi a dichiilor, însamnă în sus numita condică purtările ucenicilor neascultători, a celor ce nu-şi îndeplinesc datoriile faţă de biserică din lene şi a celor ce turbură pe ceilalţi fraţi, şi după trei observaţii încredinţându-se că că nu se îndreaptă, să-i spună nacialnicului.
7. Soborul însamnă asemenea şi mersul lucrurilor economiei gospodăreşti şi găsindu-se a nu fi mulţumitoare, cercetează a cui este vina şi ea măsuri de îndreptare., iar în caz de trebuinţă aduc lucrurile la cunoştinţa stareţului.
8. Dacă soborul observă că vreunul dintre membri nu corespunde scopului pentru care a fost ales, notează aceasta în carte şi fac cunoscut stareţului, cu arătarea părerii, pe cine altul ar trebui să aleagă în loc şi cere apropbarea sa.
9. Soborul trebuie să iscălească toate însemnările privitoare la purtările monahilor şi fraţilor din această monastire.
10. Soborul verifică şi iscăleşte cu iscăliturile sale în fiecare an, condicile de venituri şi cheltuieli, cum şi inventarul monăstirei şi tabloul întregului personal monahicesc.
11. Soborul are condică pentru însemnat cu număr, toate hârtiile întrate şi ieşite, întărită cu iscăliturile sale.
12. Soborul hotărăşte canon şi epitimie monahilor şi fraţilor, care au săvârşit greşăli vrednice de pedeapsă., în caz de nesupunere se aduce aceasta la cunoştinţa autorităţilor superioare cu raport. Pentru cazurile mai însemnate soborul se îndreaptă imediat unde trebuie.


Datoriile duhovnicului

1. Fiecare membru din sobor trebuie să aibă la sine o listă apropbată de nacialnic, cu numele acelor părinţi şi fraţi din monastire, despre care şi-ar fi arătat dorinţa să-i aibă drept fii duhovniceşti.
2. Să privegheze singur, ori prin vreunul din fii săi duhovniceşti, cine nu merge din lenevire la biserică, şi care dintre fraţi să leneşte în posluşanii (ascultări), în trebile din lăuntru şi cele din afară de monăstire. Duhovnicul la început îl dojeneşte, iar de nu se îndreaptă, atunci îl trece în condica de purtări a monahilor şi fraţilor.
3. Duhovnicul e dator a lua sama, singur sau prin vreunul din fiii săi duhovniceşti, ca fraţii să nu se adune prin chilii sau prin vreun alt loc din monăstire, căci aceasta se face din lene, şi îndeamnă la nelucrare, clevetire, beţie, întrebări nejudecate şi nesupunere. Daca vreunul dintre monahi sau fraţi are vre-o scârbă sufletească, ori durere trupească, el trebuie să vie la duhovnicul său, spre a căpăta de la el sfat, mânghâiere sau mijlocire la nacialnic, econom, chelar sau şi la sobor.
4. Duhovnicul e dator ca în fiecare zi, iar de nu se poate, atunci cel puţin la trei zile, să vorbească duhovniceşte cu fiii săi duhovniceşti, şi să le citească, potrivit cu mintea lor şi trebuinţa lor sufletească, ceva din Cuvintele Domnului, sau din Vieţile Sfinţilor, sau din cărţile cuvioşilor părinţi, precum : Dorotei, Teodor Studitul, Efrem Sirul, Ioan Scararul şi alţii din aceştia şi pe urmă treptat să-i introducă în articolele contemplative ce se găsesc în cărţile sfinţilor : Macarie, Isac Sirul şi alţii.
5. Duhovnicul e dator să-şi spovedească fii săi duhovniceşti în toate cele patru posturi de peste an şi să-i împărtăşască în vrednicie cu Sfintele Taine, cei ce nu-şi vor împlini această datorie, să fie scrişi în condica de purtări.
6. Unul dintre duhovnici iese la lucru cu fraţii, când ascultarea este de aşa fel încât ei trebuie să lucreze mai mulţi la un loc.

Datoriile economului

1. Economul ţine locul în lipsa nacialnicului şi conduce lucrurile ce sunt în căderea lui.
2. El privegează ca înlăuntrul monastirei şi în afară de ea, fraţii şi părinţii să nu facă vre-o abatere, sau vre-o faptă nepotrivită cu viaţa monahală şi să nu plece nicăieri fără învoirea lui, verbală sau în scris.
3. Economul are însemnare de toţi părinţii şi fraţii, şi în fiecare seară o citeşte întâi spre a nu le uita numele, apoi spre a-şi aminti de ascultarea fiecăruia din ei.
4. Economul face cunoscut cu dragoste şi blândeţe, decusară tuturor ascultările ce au de împlinit pe a doua zi., pe cel neascultător îl trimite la duhovnic şi dacă acela găseşte că neascultarea nu este din lene sau din rea voinţă, atunci scrie în condică şi iscăleşte.
5. Economul are grijă ca fraţii şi părinţii să nu stea niciodată fără lucru., şi când trebuinţa cere îi poate da şi sub privegherea unuia din părinţii mai încercaţi.
6. Economul are grijă ca fiecare frate sau părinte să poarte haina monahală şi să se hrănească călugăreşte., dacă din vre-o pricină oarecare neprevăzută fratele are lipsă, atunci din vreme face cunoscut de aceasta duhovnicului, iar el, în duhul adevărului, arată tuturor pricina şi-i îndeamnă a nu se sminti.
7. Economul vizitează cât mai des chiliile fraţilor şi monahilor spre a-i vedea şi spre a le da cele de trebuinţă în caz de boală sau de grea bătrâneţe, arătându-le pururea cea mai desăvârşită dragoste.
8. Economul priveghează, ca chelarul şi camaraşul, să nu piardă încrederea sa., să împartă cu dreptate ceiace se cuvine fiecăruia, iar când nu se ajunge, să facă cunoscut economului sau stareţului., de asemenea celor ce vor cere, să le arate lipsa cu blândeţe şi dragoste, iar nu cu răstire.
9. Economul se îngrijeşte ca chelarul şi camaraşul să aibă condică în care să însemne când şi ce a dat fiecărui părinte sau frate., deasemenea şi ceiace întră în cămară sau hambare.

Datoriile eclesiarhului

1. Eclesiarhul are grijă ca toate slujbele bisericeşti, să se facă pururea cu cea mai mare îngrijire şi cuvioşie.
2. El singur citeşte, sau hotărăşte cine anume să citească în vremea vecerniei şi a utreniei, învăţături din cărţile date în acest scop.
3. El este dator a ţine listă de toţi părinţii şi fraţii şi observă singur sau printr-un pus înadins, cine nu vine la biserică fără pricină binecuvântată, sau şi dacă vine, iese adesea din biserică, sau stă în pridvor şi vorbeşte cu alţii, sau nu-şi împlineşte ascultarea ce are în vremea cititului ori a cântărilor. Pe aceştia eclesiarhul îi spune duhovnicului, iar dacă nu arată îndreptare îi spune soborului şi chiar stareţului, cerând ca să se ia măsurile cuvenite.
4. Eclesiarhul strânge banii şi orice daruri aduse de credincioşi pentru rugăciunile ce se fac în biserică, păstrează pomelnicele şi însamnă numele şi numele celor ce le-au dat în anumite condici, iar la vreme le prezintă soborului. Chiar când acestea sunt date altora dintre părinţi şi fraţi, ei sunt datori a le încredinţa eclesiarhului, afară de acelea care sunt date duhovnicilor sau ieromonahilor pentru maslu şi molitve citite bolnavilor. Totuşi duhovnicul şi ieromonahii sunt datori a da din aceste venituri diaconilor şi paraclisierilor, care i-ar însoţi în slujbe, după cât ar hotărâ soborul.
5. Când s-au strâns destule sume sau lucruri, eclesiarhul le prezintă împreună cu o listă soborului monastirei, iar acesta le întrebuinţează apoi la îmbrăcarea şi încălţarea tuturor celor ce se ostenesc la slujbele bisericii, sau le dă fiecăruia câte-o sumă, dar pe urmă aceştia nu pot cere haine sau încălţăminte de la camară.
6. Eclesiarhul însamnă în anume condică, sumele date de sobor din vânzarea lumânărilor, precum şi cele adunate cu discul sau ori în ce alt chip în vremea slujbelor din biserică, şi aceşti bani sunt apoi întrebuinţaţi cu ştirea soborului la cumpărarea tămâei, untului de lemn, a cerei şi altor lucruri trebuitoare la slujbe, scriind cheltuielile în deosebit capitol.
7. Eclesiarhul însamnă în acelaşi caiet sau condică, sub capitol deosebit, cantitatea de ceară şi celelalte prinoase, aduse în folosul bisericii şi le întrebuinţează numai cu ştirea soborului, scriind toate acestea.
8. Eclesiarhul, în afară de aceste datorii nu are dreptul să se amestece în alte treburi monăstireşti, afară de cazul când este şi duhovnic.

Datoriile fraţilor

1. Fraţii sunt datori a iubi şi a cinsti pe stareţ, pe părinţii soborului şi întreaga obşte a mănăstirii.
2. Dacă vre-o dată ei ar vedea vre-o abatere a economului, eclesiarhului, sau a dichiilor, ori, cine ştie a cărui alt părinte ori frate, atunci e dator să aducă aceasta la cunoştinţa duhovnicului său şi prin el să afle soborul., niciodata nu are drept de a spune de-a dreptul soborului.
3. Nimenea din monastire nu are drept a înainta vre-o jalbă direct stăpânirilor mai înalte, înainte de a face cunoscut aceasta duhovnicului său şi până nu capată voe de la sobor.
4. Ca încheiere trebuie spus, că cea mai însemnată datorie a tuturor celor ce trăiesc în monăstire pentru mântuirea sufletelor, este de a păstra strânsă dragostea în Hristos, dătătorul bunătăţilor cereşti şi pământeşti. Această dragoste rodeşte în inimile celor ce caută mântuire, duhul vieţii cei întru Iisus Hristos, acest duh îi va întări întru neputinţe, îi va învăţa tot adevărul şi va face pentru ei jugul Domnului plăcut şi sarcina vieţii monahale uşoare.

Sursa : Viaţa monastică şi măsurile de rusificare a mănăstirilor din Basarabia în a doua jumătate a secolului XIX - începutul secolului XX, de Rodica Neagu.

ISTORIA BISERICII „SFÂNTUL ILIE” DIN CHIŞINĂU,

Istoria Bisericii „Sfântul Ilie” din Chişinău,
privind procesul ei de demolare



History of Church of Saint Ilia in the Kishinev,
Concerning to process on its destruction
Saint Ilia's church was considered as the most ancient temple which was in Kishinev.
Rich in furniture, quantity of rare and invaluable icons, a rare list on internal walls of a temple - it surprised all and bewitched not only the believing person, but also everyone coming here - the historian, the architect or the artist.
In the end of 60th years of XX century, according to the project on reconstruction of Kishinev, one of streets of capital should pass through the center of an ancient temple.
Neither letters, nor official reports, that have helped to keep this monument of architecture, treasure of national property and a Christian heritage.

Date istorice ale Bisericii „Sfântul Ilie” din Chişinău
Biserica „Sfântului Ilie”, se numără printre cele mai vechi locaşuri de cult din Chişinău[1].
Ştefan Berchet, bazându-se pe „Vedomostele bisericeşti” din 1812-1813 constată, că biserica a fost „clădită în anul 1808, având ziduri de piatră, acoperită cu şindrilă, cu vas, veşminte şi cărţi îndestulătore”[2].
După „Condica formelor de la ţinutul Lăpuşnei” putem constata că Biserica „Sfântului Ilie” a existat până la 1799[3], pentru că aici este numit paroh preotul Vasile Danilovici Bobeiko a fost hirotonit de P.S. Gherasim, Episcop de Roman, când acesta era Episcop de Huşi. De aici constatăm că biserica a fost zidită mult mai înainte, dar în lemn, iar în 1808, fiind rezidită în piatră, după stilul bisericilor moldoveneşti, mai cu seamă acelor din Chişinău: Buna-vestire, Sfinţii Arhangheli sau Catedrala Veche şi Naşterea Maicii Domnului.
Biserica avea formă de corabie, tipică vechilor biserici din secolul al XVII-lea. Clopotniţa bisericii avea 4 clopote, turnate în Moscova, cel mai mare având greutate de 480 de kg. Catapeteasma bisericii a fost cea mai bogată din toate câte erau în Chişinău şi era formată în patru rânduri de icoane[4]. Cele din primul nivel au fost împodobite cu îmbrăcămintea de argint. Pereţii din interior nu aveau chipuri de sfinţi, fiind înlocuiţi cu ornamente naturiste, lucrate în stil rusesc, cu culori blânde.
La fel şi Biserica „Sfântului Ilie” a fost înzestrată cu un număr foarte mare de cărţi vechi, întrebuinţate în cult bisericesc, acestea fiind în limbile română, slavonă şi greacă.
Primul paroh al bisericii a fost numit preotul Vasile Bobeiko[5].
În anul 1855 alături de biserică s-a deschis o piaţă, cunoscută sub nume de „piaţa Sfântul Ilie”, situată pe strada cu aceeaşi denumire.
După al doilea război mondial, capitala republicii a fost într-o stare nu atât de plăcută în viziunea conducerii de vârf. S-a propus mai multe proiecte de amenajare şi împodobire a Chişinăului. În această situaţie, prea multe locaşuri de cult, situate pe tot perimetrul capitalei nu făceau faţă unui oraş cu regim comunist, în care predomina ateismul. Astfel, perioada postbelică rămâne un răstimp al demolării bisericilor, caselor bisericeşti, care şi ei făceau parte din cadrul patrimoniului naţional şi cultural.

Corespondenţa între Arhiepiscopul Chişinăului şi a Moldovei Nectarie (Grigoriev)
şi Patriarhia Moscovei, privind procesul de demolare a Bisericii „Sfântului Ilie”
În Arhiva Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove (A.C.M.C.), în fondul „Mănăstiri” se află dosar cu nr. 11/1952, întitulat „[Дело – М.М.] Свято-Ильинской Церкви гор. Кишинева, Кишиневского района” (Dosarul Bisericii Sf. Ilie, or. Chişinău, r-nul Chişinău)[6]. Pe coperta cu creionul albastru scris „снята [с учета – М.М] и разрушена в 1960 году” (scoasă de la evidenţă şi demolată în anul 1960). Dosarul conţine câteva pagini, care reflectă într-o formă rezumativă procesul de demolare a unei biserici vechi din capitala Republicii Moldova.
La 19 iunie 1958, Arhiepiscopul Chişinăului şi a Moldovei Nectarie (Grigoriev, a păstorit eparhia Chişinăului între 07.06.1948-09.03.1969) înaintează un raport pe numele Sanctităţii Sale Alexei (Simanski), Patriarhul Moscovei şi a întregii Rusii:
„Cu smerenie aduc la cunoştinţa Sanctităţii Voastre că, potrivit declaraţiei verbale expuse de Împuternicitul Consiliului pentru afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul de Miniştri URSS în RSSM, precum şi a Arhitectorului Superior a oraşului Chişinău, Biserica Sfântul Ilie, care se află pe teritoriul Arhiepiscopiei, urmează să fie demolată, pentru că strada Gogol, care se opreşte în gardul Arhiepiscopiei, trebuie să se prelungească, conform planului general de reconstrucţie al oraşului.
Biserica Sfântului Ilie este monumentul de arhitectură moldovenească a sec. XVIII. Se află la balanţa Ministerului de Cultură al RSSM, care au afişat pe faţada bisericii placa memorială...”[7].
Placa avea următoare inscripţie în limba moldovenească şi rusă:
„Sovetul Miniştrilor al R.S.S. Moldoveneşti
Cârmuirea pentru treburile Arhitecturii.
Monumentul de arhitectură al veacului XVIII.
Este păzit de stat.
Biserica Iliinskaia.
Vătămările aduse monumentului se pedepsesc de lege”[8].
În continuare ierarhul spune:
„Conform primului proiect de reconstrucţie a oraşului Chişinău strada Gogol trebuie să fie prelungită după un anumit unghi şi să treacă pe lângă biserica noastră, iar după proiectul recent strada intersectează centrul bisericii, de aceea este necesar să fie demolată, fapt despre care cu smerenie raportez Sanctităţii Voastre, pentru că această măsură urmează să fie înfăptuită pe acest teritoriu în timpul apropiat”[9].
În baza apelului telefonic din partea Patriarhiei Moscovei, la 6 septembrie 1958 Arhiepiscopul expediază la adresa Departamentului Gospodăresc al Patriarhiei Moscovei scrisoare cu nr. 2866[10], la care se anexează următoarele acte solicitate:
1. Copia actului istoric al bisericii „Sfântul Ilie” din or. Chişinău, semnată de şeful Secţiei privind ocrotirea monumentelor de artă a RSSM, Poneatovski;
2. Scurtă informaţie din istorie despre Bisericii „Sfântului Ilie” (extras din „Buletinul Eparhiei de Chişinău”, nr. 12, an. 1882);
3. Foto-copie a planului general al or. Chişinău, regiunea străzilor Gogol şi Novo-Iliinscaia;
4. Planul general al or. Chişinău;
5. 7 (şapte) poze ale Bisericii „Sfântul Ilie” (exterior şi interior) şi a plăcii memoriale (anexa nr. 1).
Peste două luni de zile, Arhiepiscopul Nectarie primeşte răspunsul de la Departamentul Gospodăresc al Patriarhiei Moscovei cu nr. 915 din 10 noiembrie 1958, la este anexată schiţa reconstrucţiei oraşului Chişinău în regiunea Bisericii Sfântului Ilie. Preşedintele Departamentului sus-numit, Arhiepiscopul de Mojaisc Makarie (Daev) recomandă Arhiepiscopului Nectarie să se adreseze cu planul respectiv şi o scrisoare explicativă prin Împuternicitul Consiliului pentru afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS în RSSM, către Consiliul Orăşenesc şi Consiliul Republican pentru rezolvarea definitivă de proiectare a străzii Gogol.
Potrivit proiectului alcătuit la Moscova de N. Validner, care propunea alte poziţii de amplasare străzilor din centrul Chişinăului, încât se păstra „unicul monument al Moldovei începutului sec. XIX – Biserica Sfântului Ilie”.
Imediat după scrisoarea din 10 noiembrie, Patriarhia expediază altă scrisoare, din 24 noiembrie 1958, cu nr. 964, la care se anexează copia scrisorii Ministerului de Cultură a URSS din 15 noiembrie 1958 cu nr. 5-3570/6 referitor la conservarea Bisericii „Sfântului Ilie” în proces de reconstrucţie a oraşului Chişinău. Scrisoare are următorul conţinut:
„Preşedintelui Departamentului Gospodăresc al Patriarhiei Moscovei,
Arhiepiscopului de Mojaisk Makarie,
În baza scrisorii Dvs. din 30 septembrie 1958 cu nr. 820, Ministerul Culturii URSS s-a adresat către Consiliul de Miniştri al RSSM cu rugămintea de a fi păstrată Biserica „Sfântului Ilie” – monumentul arhitectonic din or. Chişinău, în perioada reconstrucţiei oraşului.
Şef-adjunct al Secţiei de Artă Plastică
şi ocrotirii monumentelor
F. Petrov”[11].
La 17 august 1959, Arhiepiscopul Nectarie din nou depune un raport (cu nr. 2616), Sanctităţii Sale Patriarhul Alexei. Ierarhul face recapitulare a tuturor măsurilor luate până în prezent, amintind de toate scrisorile expediate la Patriarhie şi răspunsurile primite. În final, Î.P.S. Sa spune:
„... Consiliul de Miniştri al RSSM prin hotărârea din 4 martie 1959 a exclus Biserica „Sfântului Ilie” din lista monumentelor de arhitectură, în urma căreia Secţia de Arhitectură a Comitetului Executiv Orăşenesc, prin Arhitector Naumov P.F., în prezenţa Împuternicitului Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul de Miniştri URSS în RSSM a declarat verbal, că planul general de reconstrucţie al oraşului rămâne în vigoare, şi strada Gogol va avea continuare, iar pentru că după proiect strada intersectează centrul Bisericii „Sfântului Ilie”, acest locaş urmează să fie demolat.
În legătură cu acest fapt, nouă ni s-a propus, la indicaţia Arhitectorului Superior al oraşului să înălţăm un gard şi să separăm această parte a curţii, pentru că teritoriul, unde se află Casa Arhierească şi spaţiile locative, rămân pe locurile vechi.
După ridicarea gardului vor începe lucrările de demolare ale bisericii”[12].

Concluzii
Iată cât de uşor, şi fără multe vorbe, conducerea regimului comunist de atunci a rezolvat problema reconstrucţiei oraşului Chişinău. Soarta Bisericii „Sfântului Ilie”, au avut-o şi alte edificii administrativ-bisericeşti şi locaşuri de cult: Casa Arhiepiscopiei, Biserica „Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil” – Vechea Catedrala, Muzeul Bisericesc, Clopotniţa Catedralei ş.a.m.d.
Încercări, demersuri şi scrisori nu au putut opri procesul de reconstucţie a noului oraş şi a păstra monumentele de arhitectură moldovenească, de artă bisericească, şi de patrimoniu naţional.


[1] Vezi planşa nr. 1.
[2] Berechet Ştefan Gr. Biserica Sfântul Ilie // Comisiunea Monumentelor Istorice. Secţia din Basarabia. Anuar. – Chişinău, 1924. – p. 144.
[3] Brânzan Maria. Biserica Sfântul Ilie // Locaşuri sfinte din Basarabia. Ediţia I. – Chişinău: Editura „Alfa şi Omega”, 2001. – p. 117-118.

[4] Vezi planşa nr. 2.
[5] Vezi И. К. С. Несколько сведений о Свято-Ильинской церкви г. Кишинева // Кишиневские Епархиальные Ведомости. nr. 12 (1882). – c. 652-659.
[6] [Дело] Свято-Ильинской Церкви гор. Кишинева, Кишиневского района. Arhiva Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove (A.M.C.M.). Fondul „Biserici”. Dosar nr. 11/1952. (în continuare [Дело] Свято-Ильинской Церкви.).

[7] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 1.
[8] Vezi planşa nr. 3.
[9] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 2.
[10] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 3-14.
[11] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 16.
[12] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 20-21.

Pr. Maxim MELINTI,
magistru în istorie.

Fenomenul Noul Ieruslim Grădina Raiului, ( Mănăstirea basarabenilor în apropiera satului Lipeţchi, Podolia, Ucraina )

În anul 1911, pe când încă ieromonahul Inochentie se afla la mănăstirea Balta ( Podolia, Ucraina ) au venit la el trei fraţi Gherasim, Sofronie şi Nichita. În urma discuţiei pe care au avut-o cu părintele Inochentie, ei au hotărât să doneze un teren, parte din moşia lor, pentru construcţia unei mănăstiri subterane.
Construcţia acestei mănăstiri sa început în anul 1912, după ce autorităţile bisericeşti au hotărât exilarea ieromonahului Inochentie la mănăstirea Murom[1], ţinutul Oloneţ. În mai puţin de jumătate de an, au fost săpate mai multe galerii subterane, câteva zeci de chilii şi o biserică subterană cu altar.
Despre „Grădina Raiului” din sursele inochentiste aflăm următoarele amănunte : „Şi drept adevărat rai pământesc au fost acolo : sub tot pomul şedea câte o roată de suflete : bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, mari şi mititei, şi da laudă lui Dumnezeu. Toate erau de obşte. Râvnic de scăldat norodul. Râvnicul era cimentuit, peste tot avea şapte găuri deoparte şi şapte pe altă parte şi una la mijloc din care izvora apă. Cine se scălda în râvnic se lecuia de multe boale. Fântână largă şi adâncă de douzeci şi patru de stânjeni ( aproape 50 de metri ), umbla cu două ciuturi. Apă nicăierea nu se găsea ca acolo.[2]
Atâta timp cât ieromonahul Inochentie s-a aflat în exilul de la Murom şi Soloveţc[3], această mănăstire a fost condusă de de fratele său mai mare – Simeon Levizor. De remarcat faptul că mănăstirea „Grădina Raiului”, sau cum i se mai spunea în popor „Noul Ierusalim”, deşi avea o viaţă monahală de obşte, conform canoanelor Bisericii Ortodoxe, totuşi conducerea ei nu se supunea nici la un arhiereu. Mănăstirea Grădina Raiului le stătea ca un spin în gât autorităţilor clericale din Basarabia în special arhiereului rus de la Chişinău - Serafim Ciciagov. Ţăranii lăsau bisericile din satele lor pustii, îşi lăsau casele şi mergeau cu sutele în pelerinaj la părinţelu Inochentie la Grădina Raiului. De multe ori se întâmpla ca în pelerinaj la „Grădina Raiului”, se se pornească tot satul cu preoţi în frunte. Când ajungeau la Grădină, de faţă cu tot poporul slujeau molebne, după care mergeau şi luau binecuvântare de la părintele Inochentie.
De la misionarii eparhiali aflăm că în anul 1916 la mănăstirea Grădina Raiului, s-a mutat cu traiul un călugăr bătrân – Iosif, de la Sfântul Munte Athos.[4]
În timpul primului război mondial la „Grădina Raiului”, sa deschis un mic azil pentru cei care au rămas fără adăpost.
O descriere amănunţită despre mănăstirea înfiinţată cu binecuvântarea ierom. Inochentie, aflăm din lucrarea „În scut viaţa şi faptele părintelui Inochentie de la Balta” : „Peştera avea opt prohoduri şi în tot prohodul erau chilii, faţă în faţă, şi în toată chilia şedeau câte doi trei; care erau mai mari şi mai mult fete, şedeau zi şi noapte şi citeau la psaltire, acatiste şi alte rugăciuni. Duceau o viaţă pustnicească, mai mult în post şi în rugăciuni. În peşteră îşi făcuse două biserici, una mare şi una mică. Cum una aşa şi alta împodobită cu frumoase icoane. În bisericile cele din peşteră toată ziua, la două ceasuri din noapte se făcea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea norodul cu Sfintele Taine, de trei ori pe săptămână se împărtăşeau unii, unii cam în toată ziua. ... Psaltirea în bisericile cele din peşteră, şi unele din chilii, nu sta cum nu stă soarele. Unul citea la psaltire, altul pomenea suflete, cele ce se scriau în carte de veciu vii, şi în alta a morţii. Mare frică şi întristare îi cuprindea pe toţi cei credincioşi, care intrau acolo şi vedeau ce a făcut părintele Inochenti sub pământ.”[5]
În a doua jumătate a anului 1917, obştea mănăstirii Grădina Raiului era formată din trei ieromonahi, doi preoti de mir, mai mulţi fraţi ascultători. Conducător şi stareţ al mănstirii era părintele Inochentie Levizor, fost vieţuitor al mănăstirii din Balta.
Mănăstirea Grădina Raiului, fenomen unical în spaţiul dintre Tisa şi Bug, a fost distrusă de bolşevici în toamna anului 1920. Ruinele ei s-au păstrat până astăzi.
[1] Муромский монастырь – Mănăstirea Murom, - situată în nordul îndepărtat al Rusiei, lângă lacul Onega. Această mănăstire a fost întemeiată de cuviosul Lazăr ( Muromski ) de naţionalitate grec din Constantinopol, venit la Novgorod în slujba cuviosului Vasile. Din testamentul cuviosului Lazăr, aflăm că mănăstirea a fost întemeiată în anul 1189 după Hristos, bisericile construite având hramul Adormirii Maicii Domnului, Învierii lui Lazăr şi a Sfântului Ioan Botezătorul. La începutul secolului XX, din porunca Sfântului Sinod, vechea mănăstire Murom a fost puţin reprofilată. Această mănăstire a fost transformată într-un original loc de exilare, a clerului care a încălcat canoanele ortodoxe, dar şi a celor care au căzut în disgraţia Puterii ( Sinodului, ţarului )

[2] F.Postolachi, Gh.Arion, I.Băleanu, În scurt viaţa şi faptele Părintelui Inochenti de la Balta, pag. 56
[3] Mănăstirea Soloveţc – întemeiată în prima jumătate a veacului al XV-lea, de către cuvioşii Zosima şi Savatie; amplasată după Cercul Polar de Nord, pe un arhipelag pustiu de pe Marea Albă, acestei mănăstiri nu i-a fost dat, să-şi sărbătorească jubileul de 500 de ani de la înfiinţare... În anul 1923 pe pământul sfinţit al Soloveţcului a călcat СЛОН ( SLON - Соловецкий лагерь особого назначения - Lagărul cu destinaţie specială din Soloveţc, - iniţialele denumirii prescurtate, din traducere rusească înseamnând : ELEFANT ) – premergătorul GULAG-ului. De sub talpa de fier a ELEFANT-ului, imprimat pe ştampila lagărului, desluşindu-se geamătul oamenilor nevinovaţi ( СТОН - Соловецкая тюрма особого назначения – STON, - în traducere – GEAMĂT – Închisoarea cu destinaţie specială din Soloveţc. ) care în anul 1936, a fost înfiinţată în locul lagărului.

[4] Protoiereu Teodosie Chirică, Voroava a 14-a, Despre hrană. Nedreptatea inochentienilor. Nr.590. Editura frăţiei ortodoxe Naşterii lui Hristos, din Chişinău. 18 mai, anul 1916. Cenzor, protoiereul Constantin Popovici.
[5] Manuscrisul de la Ţarigrad, pag. 62. (s.Ţarigrad, Donduşeni, Basarabia, descoperit în anul 2004 de Bortă Mihail.)

Procesiunea aducereii Icoanei Făcătoarei de Minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Hârbovăţ la Chişinău

„În vara anului 1918, la Chişinău se aştepta aducerea Icoanei Maicii Domnului, de la Mănăstirea Hârbovăţ. La marginea oraşului, de partea din care se aducea Icoana, s-a construit o scenă, un fel de tribună mare, pe care sta, aşteptând sosirea, Arhiepiscopul cu tot Clerul Chişinăului şi oficialităţile oraşului — militari şi civili. Clerul, îmbrăcat în veşminte sacerdotale: Arhiepiscopul în Mantie şi cu Mitră, Diaconii cu Stihar şi Orar — Arhidiaconul şi secundul cu Dicherotrichere şi cădelniţe; doi anagnoşti: unul pentru a ţine Cârja şi altul cartea. Preoţii cu Epitrahil şi Felon; pe cap, toţi cu acoperemântul de ceremonie — Culionul.
Pe tribună aşteptau în ordine: în semicerc, stând la mijloc Arhiepiscopul, iar la dreapta şi la stânga Preoţii, după rang şi etate. În urma Preoţilor Diaconii, în ordine iarăşi ierarhică. Anagnoştii înapoia Arhiepiscopului. Semicercul cu faţa spre partea din care se aşteptă sosirea Icoanei. Oficialitatea înapoia Clerului.
Când procesiunea ce însoţea Icoana, a ajuns la marginea oraşului, s-a dat semnalul tragerii clopotelor la biserici, de bisericile din partea aceea. Într-o clipă s-a transmis sosirea, şi în întreg marele oraş Chişinău, s-a auzit o muzică de clopote, ce se înălţa în văzduh şi se revărsa în depărtări.
Când procesiunea şi-a făcut apariţia, chemată misterios de muzica clopotelor — în Basarabia sunarea clopotelor este o adevărată muzică — Oficialitatea şi Poporul se descoperă. Toţi cu Clerul, aşteptau într-o atitudine, cum Armata aşteaptă pe marele său şef; şi sub stăpânirea unei emoţii evlavioase atât de puternică, se vedeau ştergându-se lacrimi.
Procesiunea soseşte la tribună. Se aşează Icoana în partea de Răsărit, cu faţa spre Apus. Doi Arhimandriţi sau doi Preoţi din cei ce o au adus, stau alături. Arhiepiscopul cu Clerul şi oficialitatea iau loc cu faţa spre Icoană.
Arhiepiscopul dă binecuvântarea. Primul Preot citeşte rugăciunile preliminarii, terminând cu Tatăl nostru. După Vosglas, se începe citirea Acatistului Maicii Domnului.
După ce s-a citit Acatistul, se formează procesiunea pentru ducerea Icoanei la Catedrală. Aici, altă tribună. Aceeaşi aşezare, şi iarăşi cetirea Acatistului.
Important este faptul formării procesiunii, de la locul sosirii, până la Catedrală. S-a format astfel : 1. Purtătorii Steagurilor de la bisericile din Chişinău, aranjaţi pe două rânduri; 2. Purtători sfeşnicelor cu lumânările aprinse; 3. Corul Arhiepiscopiei; 4. Purtătorii Icoanei; 5. Preoţii, după ierarhie — cai mai mari în grad lângă Arhiepiscop, unde rămâne şi Arhidiaconul cu secundul, iar ceilalţi înaintea Preoţilor — şi în urmă Arhiepiscopul. Toţi pe două rânduri în cea mai desăvârşită ordine.
La această procesiune se remarcă următorul fapt, păstrat prin tradiţie: De la locul unde a sosit procesiunea şi până la Catedrală, Icoana este dusă de cei mai înalţi demnitari ai oraşului, câte doi, schimbându-se din când în când. Aşa cei cari au dus-o până la un loc, au fost Generalul Guvernator al Basarabiei cu cel mai înalt Magistrat al Chişinăului. I-au înlocuit Şeful Statului Major al Corpului de Armată cu Primarul oraşului, şi aşa mai departe. Procesiunea a parcurs calea, în sunetul clopotelor de la toate bisericile oraşului.
După terminarea acatistului în curtea Catedralei, a început sărutarea Icoanei; Arhiepiscopul cu clerul, şi oficialităţile, care s-au retras, lăsând Preoţii până ce poporul a terminat cu sărutarea; apoi din curte Preoţii cu Diaconii au transportat-o în biserica Arhiepiscopiei.”

[1] D. Lungulescu, econom, "Explicaţii asupra Tipicului Dumnezeieştilor Servicii", cap. „Procesiunile religioase din Basarabia începutului de secol XX”, Craiova, anul 1926.

Icoane populare în Basarabia Secolul al XIX-lea

Icoana populară basarabeană din secolul al XIX-lea reprezintă unul dintre cele mai interesante fenomene artistice al mediului creştin ortodox, avînd particularităţi distincte, care s-au dezvoltat într-o ambianţă specifică a iconografiei din secolele precedente. Constituită într-o fază tîrzie a Evului Mediu, cînd în alte regiuni ortodoxeicoana cunoaşte un declin general, icoana din Basarabia, ca parte componentă a patrimoniului Moldovei medievale, cunosc o adevărată perioadă de înflorire în evoluţia sa. Dar acest apogeu nu s-a atins datorită existenţei unui proces integru, bine conturat al ambianţei culturale comune. Colecţiile muzeale de icoane ce se constituie în Moldova după anii 1970 şi care au fost colectate din mănăstirile şi bisericile închise sau distruse reprezintă un material neomogen şi insuficient studiat, care reflectă în mod neuniform dezvoltarea icoanei basarabene în secolele XVI-XIX. Cea mai valoroasă colecţie de icoane, cea a Muzeului Naţional de Arte Plastice, unde pe parcursul a 40 de ani au fost tezaurizateopere din diferite epoci, reprezintă, deocamdată şi cea mai completă prezentare a icoanelor basarabene din secolul al XIX-lea. Din aceste considerente a fost posibilăstudierea mai profundă a evoluţiei icoanei anume în această perioadă, care, în afarăde continuarea tradiţiilor din secolele precedente, reflectă şi noile interferenţe, noile influenţe, ce le apropie de arta pictorilor de formaţie academică. Îndeosebi se cere remarcat faptul că icoana basarabeană din secolul al XIX-leas-a dezvoltat pe fundalul permanent al războaielor ruso-turce, care de asemenea şi-aujucat rolul determinant în evoluţia şi finalizarea tîrzie a artei medievale în spaţiul basarabean. Suportul general al icoanei basarabene 1-a constituit icoana populară, cea mănăstirească, dar şi icoanele pictate de artiştii plastici, care îşi fac apariţia pe la mijlocul secolului al XIX-lea, dominînd arta religioasă către începutul secolului XX.

Tendinţele menţionate nu s-au manifestat simultan, nu au fost strict limitatecronologic. Ele au coexistat, suprapunîndu-se, purtînd amprentele celor mai diverse procedee plastice şi influenţe stilistice. Existenţa lor este demonstrată de prezenţa clarobscurului, preluat din arta occidentală, de elementele renascentiste, baroce sauclasiciste, pe de o parte, şi influenţa puternică exercitată asupra icoanei de gravura în lemn de la Trei Ierarhi din Iaşi şi de la mănăstirea Neamţ, pe de altă parte. Interferenţele invocate se fac simţite atît în creaţiile zugravilor populari, cît şi în mediul celor de la mănăstiri, cum ar fi Gherasim, Ioan Iavorschi, Iezechil şi Ioasaf, a căror operă a marcat evoluţia icoanei basarabene pe parcursul secolului al XIX-lea. Din a doua jumătate a acestui secol, poziţiile deţinute de zugravi sunt preluate de artişti cu studii speciale, care tratează arta icoanei ca pe un domeniu specific al tablourilor de gen. În acest context icoanele lui V.Alexandrov, P.Piscariov, F.Maleavin, P.Şilingovschi ş.a. încheie epoca tîrzie a artei medievale din Basarabia şi marchează începutul artei moderne.

Interesul pentru icoane a apărut în Basarabia după primul deceniu al secolului XX, dar niciodată nu a constituit elementul de bază al cercetărilor. Arhimandritul Gurie, V. Curdinovschi, P. Mihailovici, Şt. Ciobanu şi Şt. Berechet urmaţi de N. Ţiganco şi P. Constantinescu –Iaşi au reflectat în publicaţiile lor diferite probleme ce se referă la istoria monumentelor de arhitectură şi doar în ultimul rînd fac referinţe laicoanele basarabene. Acelaşi lucru predomină şi în ediţiile din perioada postbelică, semnate de A. Mansurov, M. Livşiţ şi K. Rodnin, care reflectă succint istoria artelor basarabene din secolul al XIX-lea, fără a se încerca să reconstituie dezvoltarea etapelor principale ale icoanei . Oricum, aceste apariţii editoriale, mai ales în timpurile sovietice, cînd bisericile şi aşezămintele monastice erau închise forţat iar podoabele lor confiscate sau arse perug, au avut rolul şi consecinţele lor, deschizînd calea ulterioară în studierea icoanei basarabene. Am putea vorbi la acest capitol doar de importanţa constituirii Fondului de artămedievală de pe lîngă Muzeul de Stat de Arte Plastice din RSSM (1968), care chiar dacă nu a fost pus în circulaţie la timpul său, a devenit unul dintre cele mai valoroase surse ale tezei de faţă. Însă şi momentul indicat mai sus, fără a fi citate sursele istorice, publicate pînăîn 1940 de Z. Arbure, I. Nestor, A.Boldur şi N. Popovschi, nu ar reflecta integralevoluţia domeniului abordat. De aceea, canavaua istorică, ca fundal al dezvoltării icoanelor, conturează mai clar tendinţele şi influenţele artei din secolul al XIX-lea.Pe acest fundal al războaielor ruso-turce în Basarabia s-a constituit o culturăspecifică, detaşată oarecum de rădăcinile sale anterioare, dar, totodată, lipsită şi de suportul unei noi situaţii în care s-a pomenit. Un imbold decisiv în această privinţă l-a avut activitatea mitropolitului G. Bănulescu-Bodoni (1813), care înfiinţează la Chişinău Tipografia Eparhială şi Seminarul Teologic (1814), urmate de refacerea mănăstirii Căpriana şi construcţia unor noi locaşuri de cult.
Astfel, între pauzele dintre războaie şi edificarea unor noi biserici s-a dezvoltat icoana basarabeană, operă a zugravilor populari, a celor mănăstireşti, continuată de artiştii plastici, care finalizează un ev mediu îndelungat şi „obosit”, după expresia cercetătoarei T.Voinescu. Acest secol de evoluţie tîrzie a icoanei basarabene poate fi convenţionaldivizat în două perioade, care corespund cu limitele temporale ale celor două jumătăţi de secol. Prima etapă şi respectiv – prima jumătate a secolului XIX a fost o perioadă a creaţiei zugravilor de meserie (mănăstireşti), ilustrată de operele lui Gherasim şi Ştefan, I. Iavorschi, Evtaf, Constantin şi Mardare, şi care se termină cu activitatea călugărului Iezechil de la mănăstirea Căpriana. Anume în mediul respectiv se observă o anumită distanţare faţă de formele iconografice ale icoanei şi se referă la utilizarea excesivă a reliefului pictat. Din cea de-a două jumătate a secolului XIX cunoaştem mai puţine nume de zugravi mănăstireşti. Varlaam zugravul şi ucenicul său de la Hîrjăuca, Onescu de la Dîşcova şi Ioasaf de la Noul Neamţ, poate cu excepţia acestuia din urmă, vor rămîneîn analele istoriei doar ca simple nume de călugări, amintite în cărţi, fără a mai fi descoperite şi operele lor.Dar tot în această perioadă în pictura religioasă se includ şi artiştii profesionişti printre reprezentanţii cărora sunt cunoscute numele lui V. Alexandrov din Năpădeni, M. Cojuhari din s. Bulboaca, A. Şilingovschi de la mănăstirea Hîrjăuca etc. Dar indiferent de perioada la care ne referim , vom menţiona, că în paralel, pe întregparcursul secolului XIX o bună parte din patrimoniul cunoscut al icoanelor aparţine zugravului popular. Dezvoltîndu-se concomitent în aceiaşi ambianţă icoana populară şi icoanamănăstirească nu au cunoscut în mod egal succesul şi aprecierile timpului, fiecaredintre ele avîndu-şi comanditarii şi destinaţia sa. În încheiere, în afară de evidenţierea interferenţelor stilistice şi comparative între diverse genuri ale artei medievale şi diverse areale geografice ale culturii ortodoxe se menţionează rolul şi importanţa punerii în circuitul valorilor artistice autohtone şi europene a icoanei basarabene din secolul XIX. Catalogul icoanelor, ultimul compartiment al tezei propune partea descriptivăa subiectului iconografic, urmărind evoluţia acestuia, localizarea fenomenului şi dezvoltarea lui într-un mediu geografic sau altul, accentuîndu-se caracteristicile principale ale izvoarelor literare şi ale imaginii picturale. În acest context cele 110 fişe de icoane reprezintă o modalitate enciclopedicăde abordare a celor mai valoroase opere artistice din secolul al XIX-lea din muzeele de arte plastice şi de istorie ale Republicii Moldova. Fiecare fişă conţine următoarea informaţie: - Autorul - Denumirea subiectului - Timpul în care a fost realizată opera - Dimensiunile indicate în centimetri - Suportul şi tehnica realizării - Localizarea (tezaurizarea) - Indicele de inventar - Provenienţa - Restaurarea efectuată, iar în unele cazuri, se fac trimiteri la sursele bibliografice, care nu sunt utilizate înpermanenţă şi vizează doar tipurile iconografice, care nu se repetă. Textul propriu-zis reflectă structura compoziţională a icoanei, sursele istorice ale programului iconografic, particularităţile coloristice şi procedeele plastice, maniera stilistică individuală ş. a. În cazurile, în care motivul respectiv se citează de mai multe ori, se fac trimiterile necesare, care completează informaţiile sau permit să efectuăm analiza comparativă a subiectului. Catalogul icoanelor cuprinde un vast areal geografic basarabean, reprezentînd mai ales patrimoniul din nordul şi centrul republicii, din bisericile de lemn sau de


29piatră, mănăstirile de unde au fost selectate şi tezaurizate în fondurile muzeale. Pentru exemplificare propunem următorul model : Vasile Alexandrov zugrav. Maica Domnului Eleusa. Anul 1859 106 x 67cmLemn, tempera Muzeul Naţional de Arte Plastice din Moldova. Nr. inv. 1628/18818 Provine din biserica Sfîntul Nicolae din s. Năpădeni (Ungheni) Restaurator: Nina Şibaev, 1983. Către mijlocul secolului al XIX – lea în Basarabia apar mai multe icoane pictate în manieră occidentală de artişti cu formaţie profesională. Opere conţinînd asemenea particularităţi au mai fost depistate la Ungheni (nr. inv. 2011/6255, s. Zastînca, Soroca (nr. inv. 1653/18843) ş. a. Diferenţa dintre ele se referă la faptul că V. Alexandrov acceptă o tratare specifică, îmbinînd canoanele iconografice cumăiestria artistului academist, realizînd în consecinţă un tablou de gen. Compoziţia icoanei cu înfăţişarea Maicii Domnului şi a Pruncului oarecum deviază de la tradiţie, scena fiind comprimată în partea inferioară. Accentele şi calităţile picturale se datorează tonalităţilor decorative ale veşmintelor Maicii Domnului (roşii şi albăstrui-verzui şi a fundalului vag, indefinit deocru-gri). Modelul iconografic are drept sursă scrierile hagiografice de pe timpul lui IoanDamaschin (cca 675 – 753) şi ilustrează strofe din imnurile mariale. Iconografia Eleusei derivă din compoziţiile cu Maica Domnului Hodighitria, Laudă Maicii Domnului etc. ( A se vedea şi Maica Domnului cu Pruncul pe tron de Evtaf zugravul, creată în 1810).Modelarea chipurilor este deosebit de fină, amintind vechea artă a icoanei bizantine din perioada Renaşterii paleologe. Această se datorează şi prin exteriorizarea unor senzaţii meditative în chipurile Măriei şi a Pruncului.

Stavilă Tudor, Autoreferat al tezei de doctor habilitat în studiul artelor, Chişinău 2004.

Misticul Teodosie Leviţchi din Balta Podoliei, - de 90 de ani, în aşteptarea canonizării…

Teodosie Leviţchi (1791-1845)

Până nu demult, personalitatea preotului Teodosie Leviţchi de la Balta, era o temă TABU în sânul Bisericii Ortodoxe ruse (Patriarhia Moscovei). În ultimii ani, la îndemnul mitropolitului Agafanghel de Odesa şi Izmail, au fost efectuate cercetări aprofundate, cu scopul de a elucida momentele „grele” din viaţa marelui mistic. În urma acestor cercetări, Î.P.S. Agafanghel, a avut dorinţa să meargă la Balta şi să deschidă personal, sicriul lui Teodosie. Mireasma şi integritatea trupului, l-au făcut pe vlădica Odesei să îngenuncheze şi printre lacrimi să exclame : „Părinte Teodosie, iartă-ne pe noi că te-am descoperit aşa de târziu!”
Celor care erau de faţă, Mitropolitul Agafanghel, a mărturisit că moaştele preotului Teodosie (163 ani de la moarte) sunt cu mult mai integre, decât moaştele Cuviosului Cucşa de la Odesa...


Din arhivele de la Odesa (Ucraina), aflăm că Biserica Ortodoxă Rusă (ţaristă) a pregătit canonizarea acestui preot încă înainte de revoluţie, dar în urma evenimentelor, care au avut loc în anul 1917, acest proces a fost stopat.
După 90 de ani de nedreptate şi uitare, în data de 6 martie 2007, Comisia Sinodală de canononizare, a Bisericii Ortodoxe din Ucraina (Patriarhia Moscovei), în urma unor dezbateri îndelungate, a hotărât canonizarea preotului şi marelui mistic ortodox Teodosie Leviţchi din Balta. Preşedintele Comisiei arhiepiscopul de Krivoi Rog şi Nicopol, Î.P.S. Efrem, în numele întregii adunări, s-a adresat întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ucrainene, mitropolitului Vladimir şi Sfântului Sinod de la Chiev, în legătură cu ridicarea în rândurile sfinţilor, a acestui mare preot ortodox.

Cine a fost preotul Teodosie Leviţchi şi ce influenţă a avut învăţătura sa, asupra poporului ?

Părintele Teodosie Leviţchi, a fost fiu de preot şi s-a născut la 11 ianuarie 1791 în satul Corâtnaia, aproape de oraşul Balta, când acest oraş şi toată această regiune se afla încă sub stăpânirea Poloniei. Întâia învăţătură, Teodosie a făcut-o acasă sub povaţa părintelui său. Când avea abia 13 ani, Teodosie a intrat la Seminarul Teologic din Cameneţ-Podolsc. În 1815 Teodosie a isprăvit învăţătura şi îndemnat de rectorul seminarului arhimandritul Gheorghe, avea de gând să intre în călugărie, pe urmă însă, primind binecuvântare de la arhiepiscopul Podoliei Ioanichie, s-a căsătorit şi s-a făcut preot la biserica sf. Nicolae de la Balta.[1]
Cel mai puternic mijloc, prin care preotul Teodosie exercita influenţa sa asupra ascultătorilor, era predica. Nu era o slujbă dumnezeiască, care nu ar fi fost însoţită de vre-o învăţătură din partea părintelui Teodosie. După cum putem judeca după acele câteva predici, care s-au păstrat din întâia perioadă a activităţii sale, propovăduirea preotului Teodosie, era lipsită de podoabele oratorice, însă în schimb izvora dintr-o religiozitate adâncă şi era pătrunsă de o rară căldură, care pătrundea adânc în inimile ascultătorilor, cu atât mai mult, cu cât preotul Teodosie îşi improviza predicile sale.
După moartea soţiei ( anul 1818 ) şi a maicii sale, rămas singur, Teodosie Leviţchi, s-a consacrat cu totul propovăduirii. Ideia principală, de care se ocupa părintele Teodosie în predicile sale, era apropierea venirii celei de-a doua şi a judecăţii înfricoşate.
Având adâncă credinţă în apropierea vremii de apoi preotul Teodosie stăruia să studieze acest eveniment pe temeiul sfintei scripturi şi a scris o lucrare întreagă - Despre apropierea înfricoşatei judecăţi, pe care a înaintat-o ţarului Alexandru I (1777-1825) prin ministrul Goliţân. Lucrarea preotului Teodosie a plăcut mult ţarului şi acesta, la 3 mai 1823, printr-o scrisoare trimisă de către ministrul Goliţân, l-a invitat pe părintele Teodosie la Petersburg.
De la Balta preotul Teodosie a plecat la 8 mai 1823. Poporul a fost uimit, când a aflat că pe iubitul lor preot vreau să-l ia din mijlocul lor, şi cu mulţimea veneau la păstorul lor iubit, atât la biserică, unde acesta a săvârşit ultima slujbă, cât şi acasă ca să ia de la dânsul ultima binecuvântare. Blagocinul, care a văzut toate acestea, a zis că pe Teodosie Leviţchi, îl petrec ca pe Sf. Ioan Gură de Aur.[2]
La Petersburg, preotul Teodosie a sosit la 20 mai 1823 şi după cum i-a scris ministrul teolog principele Goliţân, s-a oprit în casa episcopală la arhiereul din Tveri, - Iona. Acesta îndată a dat de ştire lui Goliţân despre sosirea lui Teodosie şi peste scurtă vreme, la el a venit ministrul. Preotul Teodosie, a produs asupra ministrului o impresie puternică, încât acesta a luat de la el binecuvântare, l-a aşezat alături de dânsul şi i-a povestit toată viaţa sa din copilărie până în vremea din urmă în toate amănuntele, atât de descoperit şi cu atâta sinceritate, cum creştinul nu poate face nici la spovedanie înaintea lui Dumnezeu.[3] Din partea sa Teodosie i-a dat ministrului o prescură explicându-i că deoarece însuşi Domnul Iisus Hristos şi-a ales pâinea ca un chip al său, şi dânsul Teodosie, îi aduce lui, ministrului, pâine. Teodosie a mai adăugat, că el în fiecare zi primeşte câte o bucăţică din ea şi toată vremea o are înaintea ochilor, ca să fim neclintiţi, tari şi statornici înaintea lui Dumnezeu.[4]
Pe ministrul Goliţân, preotul Teodosie îl vizita în fiecare săptămână, câte odată sau câte două ori. În curând a fost prezentat şi ţarului. Alexandru I, i-a spus că este foarte bucuros şi mulţumit cu munca lui înaintea lui Dumnezeu şi îi dă tot dreptul şi în viitor să-i aducă la cunoştinţă orice bine Domnul i-ar pune lui în gând. Totodată ţarul a adăugat, că dânsul nu vede şi nu cunoaşte astfel de oameni spirituali şi înzestraţi cu harul de sus, sau prin care marele fapte ale lui Hristos ar putea fi îndeplinite în lumea aceasta cu toată încrederea.
La Petersburg, preotul Teodosie a avut o întrevedere şi cu mitropolitul Serafim, cărui între altele i-a mărturisit că „un puternic îndemn lăuntric de la Duhul Domnului” a avut ca lege înaintea lui Dumnezeu, în munca lui şi în toate căile lui, şi acest îndemn la condus şi că opera, la care el se simte chemat prin harul lui Dumnezeu, este mare.[5] După ce mitropolitul şi ţarul au plecat din Petersburg pe vară, Teodosie a început să scrie împăratului, după dezlegarea primită, despre omenirea chinuită, despre îndreptarea bisericii pravoslavnice, chiar şi despre mari neajunsuri în starea poporului rus şi în ocârmuire, pe de altă parte, în vremea slujbei, a început să expună norodului ideile sale obişnuite, despre Judecata de apoi şi despre Împărăţia lui Dumnezeu.
La Petersburg preotul Teodosie prin activitatea sa a ajuns la mare popularitate şi se bucura de multă atenţie din toate părţile. Mulţi arhierei şi alte feţe însemnate, care veneau la Petersburg, socoteau de datorie să-l viziteze. Aşa între alţii, în septembrie 1823, l-a vizitat Dimitrie Sulima, arhiereul Basarabiei, care venise la Petrograd pentru a lua parte la şedinţele Sinodului.
Părintele Teodosie Leviţchi ducea o viaţă modestă, a renunţat să se folosească de masa arhierească şi de hainele oferite de ţar, şi împreună cu prietenul lui preotul Teodor Lisevici petrecea vremea în rugăciune, în citirea cărţilor corespunzătoare cu ideile lui religioase, ca „Сионский Вестник” – „Vestitorul Sionului”[6], Tălmăcirea Apocalipsei, operele lui Henrih Ştilling şi altele., Teodosie afară de aceasta se ocupa şi cu scrierea cărţilor religioase.[7]

În data de 7 noiembrie 1824, la Petersburg se începuse o mare, nemaivăzută inundaţie. În concepţia lui Teodosie, aceasta era începutul mâniei lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor. Cu astfel de idei, el într-o Duminică a şi ieşit înaintea norodului zicând că „ această groaznică inundaţie, n-a fost un efect simplu şi orb al naturii, ci propriu zis o lovitură a dreptei judecăţi Dumnezeieşti, care ne dă nouă după faptele noastre..., deoarece nici din partea stăpânirii duhovniceşti, nici din partea celei laice, nu se vede nici o mişcare spre pocăinţă, spre cunoaşterea relelor sale şi spre îndreptare înaintea lui Dumnezeu... Şi dacă creştinii nu se vor pocăi, nu vor înceta pedepsele Dumnezeieşti...[8]
În urma acestei predici, preotul Teodosie, în noaptea spre 11 noiembrie 1824, a fost exilat din capitală şi trimis ca frate la o mănăstire, pe insula Coneveţ[9] sub supraveghere, fără dreptul de a ieşi din mănăstire şi de a săvârşi slujba dumnezeiască, având îndatorirea de a lua parte şi la munca de câmp, când v-a fi chemat de călugări.[10]
Din mănăstirea Coneveţ a fost eliberat numai în 1827, sub ţarul Nicolae I, şi după o călătorie îndelungată prin Petersburg, Chiev, la 2 februarie 1828, s-a întors la Balta, a ocupat din nou locul la biserica sf. Nicolae şi şi-a reluat activitatea sa de odinioară, de propovăduitor şi povăţuitor al creştinilor.[11] Aici între altele preotul Teodosie avea de gând să facă o mănăstire de bărbaţi, dar n-a izbutit. Atunci din veniturile sale reduse şi în parte din jertfele păstoriţilor, a zidit un modest azil, unde îşi găseau adăpost mulţi săraci, orfani şi pribegi de toată starea. În anii 1834-1835 când bântuia foametea şi multe boli contaginoase, azilul lui Teodosie a adus mult folos multor sărmani.[12]
Cu multă râvnă ajuta preotul Teodosie pe toţi sărmanii din azil, însă, tot acolo dânsul a avut şi mari neplăceri, din partea unor oameni care abuzau de bunăvoinţa şi bunătatea lui.
Viaţa părintelui Teodosie la Balta era de aşa fel, încât nu numai creştinii ci şi evreii aveau mare respect faţă de el şi în multe cazuri veniau la el după sfat, fiind încredinţaţi, că nu vor auzi de la dânsul decât un adevăr.[13] A avut discuţii prin corespondenţă cu rascolnicii (lipovenii).
În Podolia, încă din timpul vieţii, preotul Teodosie Leviţchi era considerat sfânt. Marea dorinţă a părintelui Teodosie, era înfiinţarea în Balta a unei mănăstiri de bărbaţi. A scris o autobiografie în patru părţi.[14] Părintele Teodosie, după cum mărturiseşte singur, avea multe „presimţiri mângâietoare şi vedenii”[15]
La 9 martie 1845, după o muncă încordată plină de sacrificii, Preotul Teodosie Leviţchi a încetat din viaţă şi a fost înmormântat la cimitirul oraşului în cripta familiară, alături de soţia sa.
Cu moartea părintelui Teodosie Leviţchi nu s-a stins amintirea lui, dimpotrivă slava lui de păstor smerit şi evlavios din an în an creştea tot mai mult, şi chiar neplăcerile pe care le-a avut în viaţă, - exilarea din capitală, oprirea de a sluji altarului, urmărirea din partea autorităţilor bisericeşti – au ajutat mult la proslăvirea lui ca a unui martir pentru credinţă. Cu vremea în popor a început să se vorbească şi de unele minuni care ar fi avut loc la mormântul acestui preot. Lumea ( printre care şi foarte mulţi basarabeni ) care cu diferite ocazii se aduna la Balta, ducea slava preotului Teodosie, departe de hotarele ţinutului Balta, îndemnând pe creştini să meargă pentru închinare la mormântul acestuia.


[1] E.P.Bahtalovschi. „Preotul Leviţchi”. V. „Ruscaia Starina” 1880 No. IX. P. 131-136
[2] Autobiografia părintelui Teodosie Leviţchi, V. „Ruscaia Starina” 1880 IX, 140
[3] Ibidem, pag. 144
[4] Ibidem, pag. 145-146
[5] Ibidem, pag. 149
[6] O revistă mistică rusească din 1806. V.N.N. Bulici
[7] Autobiografia părintelui Teodosie Leviţchi. „Ruscaia Starina” 1880 IX, pag. 151
[8] Ibidem, pag. 160-161
[9] Mănăstirea „Naşterea Domnului”, întemeiată în secolul XIV de preacuviosul Arsenie. Se află pe insula Coneveţ ( lacul Ladoga ),
[10] Autobiografia părintelui Teodosie Leviţchi 1880 XI, pag. 645-655
[11] Ibidem, pag. 654
[12] E.P.Bahtalovschi, Ibidem
[13] Ibidem, pag. 654
[14] (("Рус. Старине" (1880, №№ 9 и 11)), trad. din rusă.
[15] Autobiografia părintelui Teodosie Leviţchi, V. „Ruscaia Starina” 1880 XI, pag. 664-665

Investigaţie efectuată de Mihail BORTĂ & Roman VREMEA, Cluj-Napoca - Chişinău, V.2008

Resurse electronice :
http://www.mihailmaster.wordpress.com/ – /†Personalităţi Basarabene/
http://www.documentar-ortodox.blogspot.com/ – /Din istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia/

mihailmaster@yahoo.com romanvremea@yahoo.com

Calvarul Mănăstirii Hârbovăţ

Stareţul de la Hârbovăţ era agent al KGB-ului

Au trecut deja câteva săptămâni de la pelerinajul pe care l-am făcut în Basarabia, pe la mănăstirile cele rănite în timpurile sovieticilor, mănăstiri ce-şi oblojesc astăzi plăgile ce păreau să nu mai găsească vindecare. Iar rememorarea celor aflate în această călătorie este tulburătoare.

În Valea Ichelului, raionul Ungheni, patru sunt lăcaşurile sfinte importante, ca patru braţe de cruce. Despre Hârjăuca v-am relatat în articolul precedent.

DEZMIERDĂRILE LUI DUMNEZEU. Înainte însă de a purcede spre Hârbovăţ – al doilea braţ de cruce –, vă propunem să deschidem cartea lui Sadoveanu, "Drumuri basarabene": "Mănăstire, chilii, acareturi, toate sunt acoperite cu tablă vopsită verde. E culoarea pravoslavnică, pe care o întâlnim pretutindeni la aşezările mănăstireşti. Chiliile aşezate roată în jurul bisericii parcă dorm tăcute în soarele de iulie. Abia găsim undeva un obraz bărbos cu plete şi comanac, care ne dă desluşiri asupra stăreţiei. Din ograda goală şi netedă, pietruită şi împresurată de clădiri înalte, trecem prin cotite cotloane, ni se deschid uşi ferecate ca de cetate, şi deodată intrăm într-un cerdac larg şi umbros, care dă asupra unei livezi... Lâng-un loc aspru şi gol, ca prin farmec s-a deschis o încântătoare privelişte pe care o contemplăm din jilţuri. Vin adieri de la flori, s-aude murmurul prisăcii, ale cărei căsuţe stau rânduite sub meri... Ca pretutindeni în Moldova, mănăstirile sunt locuri de dezmierdare şi tihnă: sunt «staţiunile climaterice» ale vechilor boieri veliţi. Mănăstirea se înalţă numai într-un loc pe care Dumnezeu, între toate, l-a împărtăşit cu harurile frumuseţii".

Asta se întâmpla la 1919, imediat după întoarcerea Basarabiei "la trupul mumei sale, România". Descrierea sadoveniană, patriarhală, se potriveşte (oarecum) şi mănăstirii din vremea de azi: "ograda goală şi netedă", "chiliile aşezate roată", adieri de flori şi murmur de prisacă. Dacă intri prima dată aici, n-ai bănui ce furtuni s-au abătut asupra acestui loc căruia i s-ar fi cuvenit, poate, doar diezmierdările lui Dumnezeu.

LOVITURILE DIAVOLULUI. Pentru monahii Basarabiei, imediat după cel de-al doilea război mondial, între "diavol" şi "KGB" s-a pus rapid semnul "=" (egal). Datorită icoanei făcătoare de minuni, aici veneau mii de pelerini, locul era întotdeauna plin de credincioşii veniţi de departe pentru a găsi alinare. Chiar şi celor din conducerea statului, după ce din 1949, timp de mai bine de 10 ani, reuşiseră să închidă aproape toate mănăstirile şi mai mult de trei sferturi dintre biserici, le era teamă să se atingă de Mănăstirea Hârbovăţ, pentru a nu se isca o răzmeriţă. Dar lucrul s-a dovedit a fi mai uşor de făptuit atunci când "diavolul" s-a aliat chiar cu oamenii bisericii. Despre rolul arhiepiscopului Nectarie Grigoriev, înregimentat în KGB, am mai scris şi atunci când am pomenit calvarul Mănăstirii Hârjăuca. La Hârbovăţ, chiar stareţul mănăstirii, Evtihie Andronache, avea nume conspirativ: "Scurtu". Sarcina lui a fost, la început, de a crea derută în rândul monahilor, lansând zvonul despre apropiata închidere a mănăstirii şi despre împărţirea averilor acesteia. Astfel, mai mult de jumătate dintre călugări au plecat de bună voie, în anul 1961, "Scurtu" ajutându-i cu cele necesare pentru o grabnică refugiere în sânul familiilor lor sau la alte mănăstiri. Pentru a-i muta din loc pe ceilalţi, a fost nevoie de sprijinul unui alt agent KGB, stareţul Mănăstirii Noul Neamţ, Iosif Gargaliuc (nume de cod: "Florea"), care s-a oferit să îi găzduiască în mănăstirea sa pe cei care nu plecaseră încă (ştiind prea bine că la scurtă vreme şi Mănăstirea Noul Meamţ urma să fie închisă). În fine, pentru cei care tot nu se lăsau duşi departe de locul în care îl slujiseră cu devotament pe Dumnezeu, stareţul Hârbovăţului a cerut ajutor chiar de la arhiepiscop (al cărui nume de cod era: "Kazanţev"), pentru a-i izgoni pe călugări, solicitând apoi reprezentantului Patriarhiei Ruse pe lângă guvernul R.S.S. Moldovenească, Romenski, să preia averea mănăstirii. Cât despre rolul arhiepiscopului Nectarie Grigoriev în "uciderea" mănăstirii, iată ce relatează jurnalistul basarabean Dinu Rusu că menţionează raportul KGB-ului din acea vreme: "Agentul Kazanţev, care deţine funcţie de conducere în eparhie, a contribuit activ la închiderea mănăstirii. Pe parcursul pregătirii mănăstirii pentru închidere, din ordinul lui au fost transferate din timp în alte mănăstiri persoanele care ar fi putut influenţa negativ procesul de închidere a mănăstirii". Şi, ca şi cum tot acest calvar nu ar fi fost de ajuns, în 1962, din ordinul aceleiaşi poliţii ideologice, cheile sunt confiscate şi armata soseşte aici, cu tancurile. Mai mulţi ostaşi au pătruns în subsolurile bisericii "Pogorârea Sfântului Duh", unde au profanat şi au distrus mormintele ctitorilor şi ale egumenilor. Altarul, catapeteasma, cărţile şi icoanele mănăstirii au fost arse, iar cele 6 clopote au fost duse cu camioanele şi topite. Locul a fost transformat în şcoală pentru copii cu handicap. După 1992, Mănăstirea Hârbovăţ a fost redeschisă.

O SCURTĂ ISTORIE. Despre calvarul mănăstirii, ca şi despre istoria ei veche şi momentele de binecuvântată strălucire, ne-a vorbit blagocinul Serafim (blagocin înseamnă protoiereu, în Basarabia), spre care ne-a îndrumat părintele stareţ Nicandru Munteanu. Ca oaspeţi ce ne aflam, am vizitat atât lăcaşurile celor două biserici, cât şi clădirea şcolii de cântăreţi, unde ne-am aşezat, pentru câteva minute, în băncile goale acum, căci este vacanţă.

Câteva file din trecut: ctitorul Hârbovăţului este boierul Constantin Carpuz, care pe la 1730 ridica acest sfânt lăcaş. Dar o legendă vorbeşte despre un călugăr bătrân şi gârbovit (în unele surse, Hârbovăţul este întâlnit şi sub forma: "Gârbovăţ", de la "gârbov"), care ar fi ajuns aici în ultimii ani ai veacului al XVII-lea, împreună cu alţi călugări de la Mănăstirea Bersan din Podolia. E posibil chiar ca ambele variante să fie adevărate şi să se completeze, cert nu se ştie, căci arhiva a fost arsă în cele trei incendii pe care le-a suferit mănăstirea în secolul al XIX-lea, în urma atacurilor turcilor şi tătarilor. Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care a scăpat din cele trei incendii, se spune că a fost dăruită mănăstirii de mama colonelului Nicolai Abdulaev, în 1790, după moartea acestuia în războiul ruso-turc. Minunile săvârşite de aceasta erau atât de copleşitoare, încât credincioşii din Chişinău care făceau adeseori pelerinaje la Mănăstirea Hârbovăţ, au făcut cerere oficială pentru ca Icoana Maicii Domnului să fie adusă, o perioadă din an, în oraş, la Catedrală. Din 1859, icoana s-a mutat la Chişinău, de unde a revenit de fiecare dată (mai puţin în cele trei decenii de prigoană) la Hârbovăţ în timpul Postului Paştelui. Icoana însă nu a rămas nici a Chişinăului, în restul anului cu ea făcându-se pelerinaje prin întreaga Basarabie, mai ales la vremuri grele – secetă, potop etc.

Citate:

"Părintele stareţ Nicandru a fost hirotonit ca diacon la Mănăstirea Japca, singura care a rămas să funcţioneze. Au avut aşa o tărie de caracter, acolo, la mănăstire! Nu cheltuiau nimic să poată să plătească impozitul mare care se pusese. Totuşi, Dumnezeu n-a îngăduit ca sămânţa monahismului să piară din Basarabia. S-au închis mănăstirile, dar călugăria n-a fost închisă"

"E aşa un aer de sfinţenie, aici, la Hârbovăţ! E un duh de linişte! De multe ori, ies noaptea şi zic: Doamne, câtă bucurie am şi eu, să fiu aici!"

Blagocinul Serafim Mănăstirea Hârbovăţ

"Ce e mai important în viaţă? Să ai oleacă de credinţă în tine! Altul, poate că nu crede, întreabă: «Da’ unde-i Dumnezeu acela? Unde l-ai văzut?». Numa’ că Dumnezeu e tot timpul şi în tot locul. Nu se poate face fără el nici un pas. Nici acela care se crede fără Dumnezeu nu e lipsit de paza Domnului."

"În timpul ăsta e rău tare! Legea asta care îi lasă de pleacă peste hotare nu-i pentru toţi bună. Rău s-a destrăbălat lumea cu plecările în Italia. S-au distrus familii. Ea s-a dus peste hotare, bărbat-su a rămas cu doi-trei copii acasă. O aşteaptă, da’ într-o zi ea zice că nu mai vine… Vine bărbatu’ la mine şi se jăluie. «Ce să fac?», întreabă. «Roagă-te!», asta îi spun. Dacă te rogi, Dumnezeu poate să te ajute!"

Părintele Efim Mănăstirea Hârbovăţ

Epitrahilul cu steluţe sovietice

"Bunicul fusese primar în Căpriana", începe a ne povesti blagocinul Serafim de la Hârbovăţ. "L-or ridicat în ’39. Bunica mea a fost dusă în Kazahstan cu şapte copii. I-au coborât în stepă şi le-au spus: «Duceţi-vă!». Au mers mult pe jos, până au dat peste nişte izbe. Erau oameni buni acolo. I-au hrănit, i-au încălzit. O iarnă întreagă le-au dat lapte de iapă. Când n-a mai putut, bunica şi-a luat copiii şi s-o întors în Basarabia. Pe ea şi pe fraţii mai mari ai lu’ tata i-o ridicat în ’46 şi i-o pedepsit că s-o întors acasă. Bunica o făcut puşcărie la Rusca. Fraţii au stat şi ei 10 ani în puşcărie. În anii ’50 sovieticilor nu le-o fost ruşine şi au început să-i ridice pe călugări. Îi încărcau şi îi duceau, un eşalon (tren de marfă) întreg, plin. Călugărilor le dădeau siliotcă (peşte sărat), dar nu le dădeau picătură de apă. Mureau de sete. Şi când mureau îi aruncau din tren. Eu zic aşa: Dumnezeu o dat voie să se întâmple aşa. Cu ştirea lui Dumnezeu o trecut omul prin chinurile aistea. Aşa s-o făcut omul mai sfânt. S-o mărit ceata sfinţilor martiri. Cea mai vrednică faptă de pomenire îi că şi-o păstrat credinţa. Ştiţi că am găsit până

şi-n biserică semnul diavolului? Purtau preoţii spioni ai KGB epitrahil cu nasturi cu steluţă sovietică în loc de nasturi cu crucea lui Dumnezeu! S-a dus o luptă straşnică. Atunci o dovedit sistemul lui Antichrist, dar Dumnezeu nu s-o lăsat şi acu’ o venit rândul lui să dovedească în lupta asta!"

Cum a lucrat Dumnezeu în viaţa monahului Efim

"Când s-au închis mănăstirile, atunci o fost scandal. Călugării nu voiau să se ducă de-aici, îi scoteau cu de-a sila", ne zice părintele Efim, monahul care primise ascultare să ne invite la o masă simplă, dar îndestulătoare, "că obosiţi, de la drum lung" eram. "Pentru păcatele poporului, care nu a dus cum se cade legea creştinească, a dat Dumnezeu toată nevoinţa asta. Înainte vreme, primul copil dintr-o familie se jertfea la mănăstire." Despre cum a fost de s-au redeschis mănăstirile, la început, când cu "perestroika", părintele Efim are părerea lui: "Oamenii nu înţeleg. Ei gândesc că cineva a vrut: Stalin să le-nchidă, Gorbaciov să le redeschidă. Sau alt împărat, cine ştie ce să facă… Dar nu-i decât un împărat, cel din Cer, Dumnezeu, şi el le diriguie pe toate. Gorbaciov – pentru ce a făcut el răsuflarea asta? Că a vrut el? De la Dumnezeu a fost pus să fie… Bine, rău, pronia lui Dumnezeu n-o opreşte nimeni. Dumnezeu îi pedepseşte pe oamenii care nu duc credinţa cum se cade. Îi lasă, îi rabdă, dar după un timp oarecare trimite un război, dă o foamete… Ori le închide bisericile şi le arată că aşa-i de rău când n-ai unde să te rogi şi să te alini!".

"LUCRUL" CELUI DE SUS. Şi în viaţa Părintelui Efim "a lucrat Dumnezeu". "Sunt din raionul Nisporeni, satul Ciorăşti. Înainte am fost simplu ţăran. În 1993, toamna, am venit la mănăstire. În ziua de lăsat de sec pentru Postul Crăciunului. Era aşa de frig…! În 1995 am fost călugărit. Soţia e şi ea la mănăstire, în altă parte. Noi ne-am căsătorit, am făcut o casă, apoi ne-am aşezat copiii. Pe urmă, aşa o fost că ne-am dus într-o zi la Mănăstirea Hâncu. Numai cu vederea… Şi pe urmă ne-am hotărât să mergem amândoi la mănăstire, să ne pocăim, că am trăit 40 de ani împreună, dar acu’, la bătrâneţe, ce să mai faci? Nu, nu trăiam greu, aveam de toate. Numai că aşa a dat Dumnezeu poruncă, pe neştiute…"

POVESTE DE FAMILIE. Părintele Efim are şi-un fecior preot la o mănăstire. Pe ceilalţi i-a însurat, fata a măritat-o. "Când vin copiii la mine, spun că nu mi-am ales un drum rău. Eu am fost orfan de război. Mama s-a măritat. Apoi a murit şi ea, la 19 ani eram singur. M-am însurat şi cu mâinile mele mi-am făcut casa. Uşile, ferestrele, tot… M-am trezit cu patru feciori în casă. Nevasta o spus: «Ce-o să faci cu ei? Ce-o să le dai?». Pe cel mare l-am ajutat puţin. Mijlociii s-au dus şi-au lucrat în Kamceatka şi-or venit cu bani de şi-au făcut casă. Cel mic s-o călugărit. Fiică-mea e gospodină în Chişinău. Nu m-am spăriet niciodată că n-or să aibă viaţă bună copiii mei. Mâinile omului şi credinţa în Domnul! – aiasta-i totul."

Părintele Efim vorbeşte rar. Viaţa lui e o continuă raportare la Dumnezeu. De ce vin oamenii la mănăstire? Că asta li-i porunca de la Cel de Sus. De ce pleacă? Aici e firea omului de vină: "Dacă toată viaţa lui în lume o băut, o făcut ce-o vrut, el vrea să fie în mănăstire liber cum o fost în viaţa civilă… Zice că a venit la pleaşcă – să mă scuzaţi de aşa vorbă –, că are mănăstirea grijă de el. Dar aici e regulă ca la armată. Trebuie să te ţii de toate ascultările care ţi s-au dat". Şi cum ascultarea lui în ziua aceea era să aibă grija hranei noastre, numai ce-l auzim: "De-amu’ hai să ne rugăm Domnului pentru pâinea cea de fiecare zi, că aiasta îi datorie sfântă"…

Publicat de Simona Lazăr & Tudor Cireş

Preluat de pe http://celalaltunivers.blogspot.com/

Câteva note despre „cazul Gurie” şi „cazul Ciceagov”

M-a uimit foarte mult, recent, un tânăr cărturar şi patriot, precum îl cunosc, când s-a pronunţat negativ în privinţa Arhiepiscopului de Chişinău şi Hotin, Serafim (Ciceagov), care a slujit la catedra din capitală din toamna anului 1908 până în primăvara anului 1914. Am rămas uluită, zic, de această atitudine mai puţin binevoitoare, deoarece, răsfoind colecţia ziarului „Kişinevskie Eparhialinâe Vedomosti” din perioada când ÎPS părăsea Chişinăul, am constatat că mai multe pagini din publicaţie sunt pline de scrisori de mulţumire din partea clerului şi a mirenilor, pentru munca pe care el a depus-o în folosul Eparhiei. Mai cu seamă că acum ştim că Mitropolitul Serafim (Ciceagov) a fost canonizat ca mucenic, în anul 1997, de către Biserica Ortodoxă Rusă.

Ceva claritate pentru mine, în acest sens, a introdus lectura cărţii „Mitropolitul Gurie. Misiunea de credinţă şi cultură”, o culegere de articole şi studii despre Mitropolitul Gurie (Grosu) al Basarabiei, îngrijită şi coordonată de doamna doctor conferenţiar Silvia Grossu. În volum sunt incluse o serie de articole, scrise cu ceva timp în urmă, de către dl Boris Buzilă şi regretatul Mitropolit Nestor Vornicescu. Unele dintre ele vorbesc despre faptul că Arhiepiscopul Serafim îl privea cu ochi nu prea buni pe ieromonahul Gurie.
Intriga, care-i evidentă, m-a şi făcut să mă aşez la masa de scris şi să aştern aceste rânduri. În cele ce urmează, o să încerc să scot în relief unele momente din istoria noastră comună, care mi s-au arătat astfel, stând „pe puntea mea de vedere”, şi să trasez alte căi care ar duce la înţelegere mai bună a „Cazului Gurie”.
Scoaterea din epocă a personalităţii e o greşeală
În chiar publicaţia FLUX, la 8 februarie curent, scriitorul şi cercetătorul literar Iurie Colesnic accentuează exact ceea ce este absolut necesar să facem de fiece dată când abordăm asemenea aspecte: „Cred că în problema personalităţilor controversate ale istoriei trebuie… să nu comitem cea mai mare greşeală, scoaterea personalităţii din epocă”.
La fel de utile îmi par spusele profesorului universitar, doctorul Ion Ţurcanu, pe care le-am spicuit din culegerea deja amintită: „Constatăm acelaşi clişeu caracteristic pentru cultura noastră publică: cineva (re)lansează numele unei anumite personalităţi, necunoscând nici el, de regulă, altceva decât numele şi poate încă două-trei fapte ce caracterizează acest nume…”.
Dna Silvia Grossu spune că a început să se ocupe de cercetarea biografiei Mitropolitului Gurie deoarece ÎPS i-a intrat în inimă. Totuşi, autoarea este rudă cu ÎPS Gurie. Eu, la rându-mi, de ce aş face-o? Să mă explic.
Buneii mei nu o dată s-au întâlnit cu Înalt Prea Sfinţitul. Remarc pe această cale că, în secolul al XIX-lea, când bunelul meu, Ioan Ivancov, era seminarist în clasele superioare, Gheorghe Grossu abia începea să studieze la Seminar.
Celălalt bunel, Sava Ojoga, nu odată a primit binecuvântarea Arhiepiscopului Gurie, atunci când făcea parte din „Consiliul superior eparhial”, compus din 12 membri (a se vedea: Boris Buzilă, „Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia”, paginile 119 şi 151).
Scutiţi de a-i vedea pe noii „roşii”
Nu sunt sigură, caut dovezi, dar cred că ÎPS Mitropolit Gurie a fost printre cei care l-au petrecut, în anul 1930, în ultimul lui drum, pe Sava Ojoga. Aşa cum l-a petrecut şi pe economul stavrofor, parohul bisericii „Bucuria tuturor scârbiţilor” din Chişinău, N. Laşcov, în anul 1933, fapt despre care se poate citi în revista „Luminătorul”.
Şi bunelul Ioan, şi ÎPS Mitropolit Gurie au plecat la Domnul în anul 1943. Mitropolitul era în acele clipe deja în Vechiul Regat, la mănăstirea Cernica, a murit „în patul său”, măcar că era la spital, şi a fost petrecut spre odihna de veci cu onoruri naţionale.
Bunelul Ioan era la Chişinău, a decedat înainte ca toată familia noastră să ia calea refugiului în Regat şi, Slava Domnului, a fost „prohodit” de trei preoţi şi înmormântat la Cimitirul central, în grilajul de familie.
Se vede că Bunul Nostru Dumnezeu i-a iubit pe ambii, scutindu-i de a vedea ce s-a întâmplat cu Regatul Român după finele celui de-al doilea Război Mondial.
Bunelul Ioan ţinea mult la Moscova, unde a fost student la Institutul Agricol între anii 1899-1903, dar, Slava Domnului, nu a văzut ce fel de „roşii” au venit să ne „elibereze”. O asemenea atmosferă de „victorie comunistă” ar fi fost de nesuportat în cazul unui om care în viaţa sa depunea jurământul Unui sau Altui Rege.
Revenind la o biografie
Deci, tânărul şi talentatul Gheorghe Grosu absolveşte cu brio toate treptele de studii şi, la vârsta de 25 de ani, începe lucrul său în calitate de misionar eparhial. Tot din acel moment, începe şi noua lui viaţă, cea de călugăr. Dar proaspătul ieromonah nu stă închis în chilia sa, obligaţiunile de serviciu îi sunt răsplătite cu un salariu de la eparhie, fapt pentru care este dator să plece în mai multe deplasări misionare. Pe acest făgaş, ieromonahul are nevoie de material propagandistic, de aici şi se trage interesul lui pentru reactivarea tipografiei eparhiale. În această perioadă, Sfinţia Sa cheltuieşte tot ce poate din salariu, pentru a procura un motor, mai târziu plăteşte din propriul buzunar costul multor acte de binefacere. Prin urmare, chiar de la începutul activităţii sale, ÎPS Gurie dă dovadă de generozitate şi de lipsă totală de interes de a acumula bani întru necesităţile personale.
Tânărul şi energicul ieromonah desfăşoară mai multe acţiuni fructuoase, dar Arhiepiscopul Serafim le stopează. Accentuez: nu-l mustră, nu-l izgoneşte, ci îl ridică la rangul de arhimandrit, oferindu-i posibilitatea să fie stareţ la o mănăstire, ce-i drept, situată ceva mai departe de Chişinău. Ce să-i faci, asta-i regula: viaţa monahală are la baza ei, în primul rând, „ascultarea”.
L-a „surghiunit” Arhiepiscopul Serafim pe arhimandritul Gurie? După mine, NU. Dimpotrivă, l-a ocrotit de o posibilă istovire fizică, l-a trimis încolo pentru a acumula experienţă şi l-a păstrat pentru o viitoare, mai grea, misiune. Or, tipărirea „Luminătorului” a rămas în seama altora, care au activat la fel de bine.
Nicolae Iorga spunea: „Pe umerii popii Gurie a stat întreaga luptă pentru limba română în Basarabia”. Este o metaforă, dacă vreţi – o parabolă, ba chiar o hiperbolă. Dar dacă de limba română avea nevoie doar o personalitate, cum putea ea învinge, de una singură, în această luptă? Aici e şi cheia a tot ce se făcea la acea vreme. Or, această necesitate era simţită de cu mult mai mulţi oameni, iar în al doilea rând – şi luptătorii, fie şi din umbră, pentru această cauză erau deloc mai puţini.
Începutul carierei de Arhiepiscop, iar ulterior de Mitropolit, a fost, de asemenea, unul strălucit pentru PS Gurie Grosu.
De ce totuşi a apărut „cazul Gurie”?
În toate textele din culegerea îngrijită de Silvia Grossu, care se referă la „cazul Gurie”, sunt analizate mai multe versiuni. Vreau să lansez şi eu una, în măsura în care am înţeles „epoca”, urmărind, an după an, colecţiile publicaţiilor „Kişinevskie Eparhialinâe Vedomosti” şi „Luminătorul”, inclusiv „Mijlocirile” ÎPS Gurie.
Astfel, cred, Regatul Român, după încheierea primului Război Mondial, nu mai era cel pe care tânărul Gurie îl vizitase în 1904, dar nici cel cu care Basarabia s-a unit în 1918. Între timp, a plecat la Domnul înţeleptul Rege Carol I, a revenit în lutul veşniciei devotatul misiunii sale, Regele Ferdinand I, pe tron rămânând moştenitorul care nu vroia să se consacre aceleiaşi sarcini foarte grele, de a avea grijă de popor. Şi Europa căpăta o nouă înfăţişare: ea se laiciza. Comunismul „ştiinţific” a biruit în Rusia, dar cele trei surse ale lui îşi trăgeau rădăcinile din Franţa, Anglia şi Germania.
A început să se laicizeze şi România Mare. Legile Regatului deveniseră şi ele altele. În atare condiţii, mă întreb, cum putea rămâne indiferent un Mitropolit ortodox faţă de, să zicem, un decret precum „Deciziunea Ministerială Nr. 24.536 din 29 mai 1928 despre secte”? Citez: „…în conformitate cu art. 24 al legii pentru regimul general al Cultelor, promulgată cu Înaltul Decret Regal nr. 1093 din 12 aprilie a. c., Decretăm următoarele cu privire la asociaţiile religioase: Art. 1. Este cu desăvârşire interzisă orice activitate a următoarelor asociaţiuni religioase (secte): 1)….5) Penticostaliştii, 6) Inochentiştii. Art. 2. Asociaţiunile adventiste de ziua a şaptea şi asociaţiunile baptiste se vor bucura de toate drepturile şi libertăţile pe care Constituţia le acordă. Ministru (SS) Al. Lapedatu”. (A se vedea: „Luminătorul”, anul 1928, nr. 15-16).
Serbarea punerii în aplicare a legiuirilor Patriei-Mume, extinse în Basarabia, s-a desfăşurat la 4 iunie 1928, fapt care, de asemenea, poate fi desprins din sursa citată.
Mă întreb din nou, cum putea un luptător prin vocaţie împotriva tuturor sectelor să trăiască liniştit în acele timpuri? Înainte de primul Război Mondial, Biserica era responsabilă de documentaţia privind naşterea, căsătoria, decesul omului. Ei bine, şi acest proces a fost laicizat. S-au creat organele „starea civilă”. Ce făcea, în atare condiţii, Mitropolitul? Scria „Mijlocirile”.
Alte măşti şi altă scenă
Citez iarăşi „Luminătorul”, nr. 17, anul 1930: „Mijlocire către Prea Fericitul Patriarh, în privinţa persoanei care dă numele pruncului nou-născut, cu nr. 10.601 din 12 august”. „…la oficiul primăriei, unde dau pruncului orice nume, la întâmplare, chiar ca: Neron, Deciu, Traian, Aurel, Mircea, Basarabia, România, Bistriţa, Luna, Steluţa, Dobrica, Nistru, ceea ce înseamnă o blasfemie în creştinism, sau alte nume papistăşeşti sau luterane.
Şi astfel pruncul rămâne fără un patron sfânt, iese din rândul fraţilor întru Religie şi aceasta el o simte cu durere când creşte…”.
Tot acolo, în acelaşi an, preotul Mihail Vasilache scrie: „Laicismul cotropitor este fără milă. Metodic, ne dă lovitură după lovitură”.
Într-adevăr, loviturile aplicate erau din ce în ce mai grele. La acea oră, din Mitropolia Basarabiei făceau parte trei Arhiepiscopii: a Chişinăului, Cetăţii Albe-Ismail şi cea a Hotinului. Fiecare dintre ele avea cancelarie proprie, ultimele două fiind subordonate Mitropoliei doar în mod simbolic. Astfel, Mitropolitului Gurie îi rămânea în subordine doar Arhiepiscopia Chişinăului, compusă din judeţele Lăpuşna, Orhei şi Tighina.
Numai Iustinian (Teculescu), în postura sa de Arhiepiscop al Cetăţii Albe-Ismail, deşi nu era originar din Basarabia, îşi demonstra stima sa faţă de Mitropolit şi era prezent la toate evenimentele mitropolitane.
Momentul când Mitropolitul Gurie i-a făcut observaţie Regelui Carol II, nu are nici o însemnătate pentru felul în care a derulat „cazul”. Regele era obişnuit cu părerea întregii ţări despre relaţia Majestăţii Sale cu o oarecare „Lupească” şi tocmai din acest motiv nu o lua în seamă.
Mitropolitul Gurie era incomod pentru mulţi reprezentanţi ai economiei româneşti, cei care „învârteau printre degete” averile Mitropoliei, pentru cei care dispuneau de bogăţii enorme, dar nu erau ortodocşi, într-o Ţară cu o misiune ortodoxă majoră. Slava Domnului că şi-a văzut nevinovăţia sa, declarată în judecată, că a decedat, chiar dacă şi prematur, în patul său şi că a fost petrecut la Ceruri cu toate orânduielile creştineşti.
Soarta Arhiepiscopului Serafim (Ciceagov) a fost mai tragică. Rămânând să trăiască în URSS, ÎPS a slujit cât a putut poporului rus, ca să nu rămână creştinii fără păstori. A fost arestat, eliberat, apoi iarăşi condamnat, ca în anul de tristă pomină 1937 să fie împuşcat şi aruncat într-o groapă comună. Până astăzi osemintele Înalt Prea Sfinţiei Sale aşa şi nu au fost găsite, dar pentru suferinţele prin care a trecut, a fost canonizat şi deja ne aparţine tuturor creştinilor.
Despre Leonid Ciceagov, devenit Sf. mucenic Serafim, am citit mult, ce-i drept, în limba rusă. Nu am talent de translator, de aceea nu încerc a mă aprofunda în misiunea sa pământească.
În nr. 5 al „Luminătorului”, din anul 1926, la pagina 14, care inserează articolul „Comunismul rus şi Creştinismul”, pot fi citite următoarele cuvinte ale lui Fenelon: „…Revoluţia bolşevică va dispare cum a început, prin o revoltă militară victorioasă, aşa prevede istoricul filosof Charles Savolea…”.
Aşa să ne ajute Dumnezeu, în largul Ortodoxiei noastre.
Olga Ojoga, pentru FLUX

Memoriile părintelui Antonie Cojocaru

Memoriile părintele Antonie: Copilărie, pe malul lacului Ialpug

Părintele Antonie Cojocaru, redactor Alexandru Cojocaru

Rândurile care urmează reprezintă mărturia scrisă spre sfârşitul vieţii de părintele Antonie Cojocaru, un basarabean cu o viaţă tumultoasă aşa cum au avut-o mulţi dintre cei de peste Prut. Părintele nu mai este printre noi. Textul a fost redactat de fiul lui, Alexandru Cojocaru, şi el pensionar acum, trăitor undeva la Piatra Neamţ, care are timpul, energia şi priceperea să depună mărturia necesară din propria sa viaţă viaţă, de descendent al unor refugiaţi basarabeni.

Începem însă cronologic cu povestea părintelui Antonie.

Alexandru Cojocaru a introdus textul în format electronic si a intervenit pe ici pe colo unde a simţit ca e nevoie de explicaţii. Textul său apare cu alte caractere.

Am decis împreună să împărţim în trei fragmente această poveste şi ea să apară peste vară în acest an (2005), ilustrate cu fotografii de familie, unele foarte vechi, altele mai puţin, dar oricum pline de relevanţă.

Aparent este o poveste obişnuită.

Cine ştie să citească printre rânduri, cu cât va afla mai mult, va avea toată dimensiunea unui destin care ar putea să fie generic, dar şi exemplar pentru calităţi aproape de negăsit în vremurile noi şi în primul rând prin conştiinţa drumului drept si a datoriei pe care o ai oriunde te-ai afla.

Vă mulţumesc pentru atenţia şi înţelegerea cu care veţi face această lectură. ( Mircea IVĂNOIU, iunie 2005)

Partea I

Eu nevrednicul preot pensionar Antonie Cojocaru, m-am născut în anul 1912 luna lui august ziua a 2-a în Comuna Barta Judeţul Ismail,( Basarabia) din părinţi foarte credincioşi - Eustaţiu şi Hristina. Am avut încă doi fraţi şi o soră. Un frate anume Constantin mai mare ca mine cu 7 ani, care a ajuns preot la parohia Dăeni-Tulcea, dar care a murit de tânăr. Alt frate, anume Mihail mai mic ca mine cu 3 ani, care ajunsese profesor la un liceu în Bucureşti, dar care şi el a murit. In viaţă mai trăieşte sora mea Vera care este cu 10 ani mai mică. Este şi ea pensionară, a fost profesoară. E văduvă şi are 3 fete de la 3 bărbaţi.

Comuna Barta este aşezată lângă lacul Ialpug. Mărimea lacului era de 8 km lungimea, şi de 50 km. lăţimea, iar adâncimea de aproximativ 25 – 30 m. Intre comună si lacul Ialpug e o fâşie de pământ largă de 1 km. – e o peninsulă, iar între comună şi fâşia de pământ e un mic lac care de multe ori seacă. Pe această peninsula oamenii au sădit o mică pădure de salcâmi.

Acolo lângă pădure aveam şi noi un sfert de hectar cu vie altoită. Acolo mi-am petrecut multe zile din copilărie. Când eram copii mici, ne lua tata cu el la câmp. Avea vreo 10 ha şi le muncea, singur cu mama mea. Când ne-am mai mărit, de 5 sau 6 ani, ne lua tata la prăşit porumbul – ne tăiam pe la degetele picioarelor cu sapa şi curgea sânge, iar tata ne zicea: pune ţărână şi trece. In adevăr trecea durerea şi rana se închidea, căci pe atunci nu erau chimicale, nu era nici gândacul de Colorado. Parcă si cartofii erau mai gustoşi. Abia aşteptam să vie ziua de duminică să ne ducem la lacul Ialpug să ne scăldăm sau să prindem peşte cu undiţa. Scoteam râme din grădină şi puneam câte una în undiţă şi de fiecare data prindeam câte un peşte mic, îl numeam Ghigor. Când umpleam traista cu peşte ne duceam acasă, iar mama abia ne aştepta să-i aducem peste. După ce-l curăţea, îl tăvălea în făină şi-l punea într-o tigaie şi-l prăjea, eu şi fratele meu mai mic numit Mişa, cu multă poftă îl mâncam cu sare si pâine. Tot cu Mişa mergeam pretutindeni.

O data ne-am dus să ne scăldăm la gârlă, căci aşa se numea lacul acela mic dintre comună si peninsula cu pădurea de salcâm. Am urnit o barcă de la mal şi repede ne-am suit întrânsa. Dar barca nu se mai oprea, se tot ducea spre adânc. Atunci eu am sărit din barcă îmbrăcat. Nu ştiam să înot, iar apa era de 2 m. Mă zbăteam şi strigam, iar hainele ude mă trăgeau la fund. Norocul meu a fost că tocmai un tânăr venea şi el să se scalde. Auzind ţipete, repede s-a dezbrăcat şi a sărit în apă să mă scoată. M-a scos tocmai când înghiţeam apă şi-mi dădeam sufletul. De acolo am plecat acasă galbeni şi speriaţi. Acasă mama m-a certat dar nu m-a bătut.

Altădată m-am speriat de nişte câini şi mama repede a chemat-o pe baba Maria, de m-a descântat de frică. Ţin minte că la uşa sobei, baba Maria, a aruncat o mână de făină şi s-au făcut nişte semne de parcă eram eu înconjurat de nişte câini. Apoi cu pumnii strânşi mi-a tot netezit capul, spunea şi nişte cuvinte neînţelese. Eu atâta am auzit: ,,baba bate câinii, baba lecuieşte” apoi a zis : „leacul fie ori nu fie, plata babei să se ştie”.

Altă data jucându-ne pe drum şi bătând vântul mi-a intrat în ochi un gunoi. Cât s-a mai muncit mama să-l scoată şi n-a putut, ne-a dat două ouă şi m-a trimis împreună cu Mişa, la baba Tasia, mare doctoroaie. Aceasta cum ne-a văzut, repede a alergat la poartă cu o cană de apă şi după ce şi-a clătit bine gura cu apă de două ori, a scos o limbă lungă şi mi-a băgat-o în ochi, apoi iarăşi şi-a clătit gura şi din nou mi-a vârât limba-n ochi şi mi-a tot răzuit ochiul cu limba până a scos gunoiul. Iar eu cu Mişa i-am dat cele două ouă şi i-am mulţumit căci aşa ne-a învăţat mama, să mulţumim .

Când nu ne luau părinţii la câmp, ne jucam prin grădină, mâncam agude şi zarzăre, iar seara mama ne făcea mâncare, tăia un pui de găină şi cu cartofi, ne făcea o mâncare ce o mâncam cu plăcere, căci era şi timpul când flămânzeam. Toata ziua ne jucam cu picioarele goale, iar iarna ne făcea tata opinci din piele de porc tăiat la Crăciun. Tot atunci ne făcea şi câte o căciulă nouă din piele de oaie, tăbăcită. Bucuria era mare, căci mama ne făcea din lână obiele ţesute de ea la război. Mai greu era, că nu ne puteam încălţa cu opinci si cu obiele. Tot mama era aceea care ne încălţa. Ghete ne cumpăra tata de la oraş, dar le purtam numai când mama ne ducea la Sfânta Biserică.

Când am împlinit 7 ani, m-am dus la şcoală. ( Barta era un sat destul de mic) . În sat erau 2 învăţători, un notar, un primar şi un preot. N-aveam doctor în sat, venea la o lună un sanitar de la oraş cu câteva tablete de chinină, căci multă lume era bolnavă de friguri. M-am îmbolnăvit şi eu de friguri şi Mişa, eram gata să mor căci temperatura fiind mare aiuream. Nu aveam termometru să ştiu ce temperatura aveam, dar arsurile erau aşa de mari, că mi se puneau pe inimă şi mă sufocam. După ce ne-am vindecat de friguri, eu am fost trimis să păzesc via de hoţi, adică dormeam la vie într-un cerdat ( observator) înalt de 2,5 m. iar Mişa si Vera care abia se născuse, s-au îmbolnăvit de angină şi a trebuit să-i interneze în spital la Ismail, unde au stat vre-o lună de zile până s-au vindecat.

La şcoală mergeam regulat, purtam o traistă mare pe gât, iar în traistă aveam o tăbliţă, un grifel şi pâine sau mămăligă. Dimineaţa mă încălţa mama cu opinci şi cu obiele, iar la prânz mă descălţam şi le puneam în traistă lângă tăbliţă şi grifel, căci pâinea o terminam. Mi s-a întâmplat o data în clasă, să mă uit în spate, la un băiat care râdea, şi învăţătoarea Vasiliu Caterina, imediat m-a scos din bancă şi m-a pus în genunchi şi a început să mă tragă de urechi şi nu s-a lăsat până nu mi-a dezbârnat urechea. Când a văzut că-mi curge sânge atunci m-a lăsat.

Acasă mama m-a văzut ca-mi curge sânge şi i-am spus ce am păţit, ea a certat-o pe învăţătoare. Scuza ei a fost că în ziua aceea nu a găsit pâine în sat, şi era foarte inervată, de s-a răzbunat pe mine. Eu eram, de altfel, un băiat cuminte şi nu mă băteam cu băieţii şi eram foarte ruşinos faţă de băieţii din clasă.

Dacă ne-am mai mărit, tata ne punea să mânăm caii în arman, care trăgeau o piatră mare zimţată ca să piseze năsada de grâu sau de orz. (metodă veche de trierat) Îi mânam în formă de cerc, când în dreapta, când în stânga ca să piseze năsada. Când treieram grâu, atunci afară de piatra cea mare de treierat, tata mai atârna şi un duien care tăia paiele şi făcea pleavă. După ce se luau paiele, se aduna pleava cu grăunţe şi tata începea vânturatul plevei. Se alegea pleava de grăunţe, iar eu si Mişa căram întâi paiele cu un etac mare la scârţa de paie, apoi după ce terminam cu căratul paielor ne venea rândul la pleava pe care o căram în samalâc ca să nu o ude ploile sau zăpada. Căram şi grăunţele câte puţin, cu saci mai mici, la hambar. Noaptea târziu se termina lucru armanului şi morţi de oboseală, adormeam buştean, ne lipseam şi de mâncare căci mama atunci era şi ea liberă şi se apuca de făcut mâncare. Încă nu se lumina bine, şi tata ne trimetea cu harabaua la câmp şi mai aduceam snopi de grâu sau năsadă de orz.

Caii erau mici şi blânzi, dar o data, coboram cu harabaua plină cu năsadă de orz de la deal spre vale şi ne-am răsturnat într-un şanţ cu gard de sârmă. Atunci a fost înştiinţat tata şi a venit şi mult s-a necăjit până a îndreptat harabaua şi a strâns năsada din şanţ. A strâns paiele, căci spicele de orz s-au risipit pe jos. Iată ce pagubă i-am făcut lui tata căci ajutorul nostru cu bune intenţii s-a dovedit nefolositor.

După ce descărcam năsada pe faţa armanului începea iarăşi vechiul nostru serviciu cu piatra cea mare de treierat şi învârtitul cailor în dreapta şi stânga.

Duminica ne lăsa să ne ducem la lacul, pe care noi îl numeam Ghiol, ca să ne scăldăm. Alteori ne trimetea cu căruţa plină de haraci să-i ducem la vie. Atunci ne cam supăram si-i ziceam lui tata: lasă-ne măcar duminica să fim liberi si să ne jucăm cu băieţii din sat, sau să ne scăldăm, sau să prindem peşte cu undiţa.

Tata era om bun şi luase parte la primul război mondial, a stat în tranşee mult şi a răcit la şira spinării iar acum umbla îndoit, aplecat sau strâmb cum îi zicea lumea: „State strâmbul”.

Dacă a văzut că nu poate lucra pământul, îl dădea în jumătate la alt plugar si primeam şi noi jumătate din recoltă.

Dacă am terminat şcoala primară cu chiu cu vai tata m-a adus la Bolgrad şi m-a înscris la liceu. N-am dat examen că întârziasem şi poate nici nu reuşeam, dar peste o lună de la începutul anului şcolar s-a mai înfiinţat la liceu o clasă, numită clasa I-a C. Atunci s-a anunţat prin sate că toţi care au copii ce au terminat 4 clase să-i aducă la liceu. A fost norocul meu, că tata îndată m-a adus la Bolgrad şi a căutat o gazdă şi a găsit una care mai ţinea doi băieţi în gazdă. S-a împăcat cu gazda, i-a plătit şi m-a primit şi pe mine împreună cu cei doi băieţi. Unul din ei era dintr-un sat vecin cu satul nostru iar altul era mai de departe. Cel din satul vecin se numea Cheloglu şi era lunatic, se scula noaptea din pat, descuia uşa şi se plimba prin curte noaptea pe lună plină. Uneori se ridica pe pereţii casei, pe acoperiş şi nu cădea, puterea lunii îl ţinea. Gazda dacă a aflat, a început să-i puie un lighean cu apă lângă patul în care dormea şi el, lunatecul, când se scula, călca în ligheanul cu apă rece şi se trezea.

In fiecare seara mă închinam înainte de culcare şi de frica lunatecului dar şi pentru că aşa învăţasem de la mama. Îmi amintesc că în fiecare sâmbătă mama ne spăla la cap şi apoi ne punea să stăm toţi în genunchi şi ea , Dumnezeu s-o ierte, ne citea Acatistul Maicii Domnului, ne învăţase şi Tatăl Nostru şi alte rugăciuni mai mici.

Acum la şcoală purtam ghete şi chiar dacă mi se cam rupeau, sau se desfăcea talpa, o legam cu sârmă mai subţire, iar de ciorapi nu mai spun nimic, că o pereche aveam şi până ne dădea vacanţă, chiar daca se rupeau sau se murdăreau îi purtam aşa.

În vacanţa de vară veneam pe jos acasă de la Bolgrad, erau 40 de km , iar iarna venea tata şi mă lua acasă. El se interesa la liceu cum învăţ dar profesorii nu-l încurajau şi-i spuneau că învăţ prost. E drept că nici cărţi nu aveam că nu aveam cu ce le cumpăra, şi învăţam pe apucate din cărţile altor copii. Rudele din sat auziseră că învăţ prost şi-i ziceau lui tata:”ţine-l Moş State pe negrul acesta la plug să-ţi fie ajutor la bătrâneţe”. Eu plângeam şi-i ziceam că dacă mă ia de la şcoală să mă ţie la plug am să fug de acasă, că mi-i ruşine de băieţii din sat că au să mă râdă.

In vacanta de vară acelaşi lucru cu treieratul şi la vie cu săpatul, la plug cu aratul. Ne mai trimetea şi cu oile la păscut în grădina de la marginea satului. Aveam şi noi 5 oi şi-mi dădeau necaz mare că oile fugeau una într-o parte şi alta în altă parte, iar mieii se amestecau şi behăiau într-una.

Îmi făcusem câte un caval dintr-o trestie, dar nu ştiam să cânt dintrînsul, nu eram talentat ca alţii.

Când ne trimetea la vie umblam şi prin pădurea de salcâmi după crăci şi cu ele reparam gardul la vie. Pădurea era plină de şerpi dar nu erau veninoşi, erau şerpi de apă ce fluierau când îi întâlneam – se temeau de noi şi noi de ei. Fratele mai mic Mişa era mai îndrăzneţ şi alerga după ei ca să-i omoare, iar eu eram mai fricos.

Ne mai trimetea tata şi cu caii la păscut în pădure, mai ales duminica. Îi împiedecam la picioare cu o funie să fim siguri că nu se duc departe şi că-i putem prinde. Venind spre casă într-o duminică călări cu caii de la păscut, în sat, a sărit un câine să ne muşte , iar calul pe care era suit Mişa , s-a speriat şi Mişa a căzut de pe cal în drum. Ce plânsete,… că era plin de sânge şi prăfuit. Am dat drumul la cai, de s-au dus acasă cu coada de căpăstru atârnată. Tata cum i-a văzut, s-a gândit că noi am căzut de pe cai şi repede a înhămat caii şi ne-a întâlnit pe drum şi ne-a luat în căruţă. De atunci Mişa a rămas cu o parte din bărbie mai lungă decât cealaltă. Aşa trecea vara şi toamna, iarăşi la şcoală.

La şcoală trebuiau alte cărţi, alte ghete, alţi ciorapi nu aveam cu ce le cumpăra căci tata abia îmi plătea gazda. De cămăşi nu-mi amintesc să fi avut două, căci grâul treierat vara, era dus la oraş şi vândut evreilor, care erau comercianţi şi cu preţul pe kilogram 60-65 de lei, nu putea să ne cumpere decât câţiva metrii de pânză Americă - era mai ieftină. Trebuia să-mi facă şi uniformă cachi. A cumpărat cu mare greutate, vreo doi metrii de stofă cachi, din cea mai ieftină şi s-a tocmit cu un croitor din sat , ca sa-mi facă o tunică mai potrivită şi una mai mică, din resturile ce rămâneau de la croit. Zis şi făcut, mi-au făcut doua tunici, una mai lungă şi una scurtă cu guler până la urechi. Le-am purtat şi eu cu bucurie că erau noi şi cred că cu ele am terminat liceul.

Pe atunci liceul se făcea cu 7 clase. Am fost vreo doi ani corigent, dar tot cu ajutorul lui Dumnezeu am terminat cele şapte clase de liceu, nu am fost repetent în nici o clasă. Se mirau părinţii, rudele şi chiar nu-mi venea să cred, că am terminat liceul. Urma să dau bacalaureatul. În prima sesiune nu am reuşit să-l iau dar nu m-am descurajat. Am plecat la Isaccea, la fratele mai mare care fusese preoţit pe seama parohiei Isccea şi acolo am stat toată iarna şi am învăţat lecţiile care se cereau la bacalaureat. Mai ales am învăţat la astronomie. Iar vara m-am dus iar la părinţi ca să fiu aproape de Ismail căci acolo se ţinea bacalaureatul. S-a întâmplat să vină acasă şi bunica de la mănăstirea Cilicu de Jos unde se călugărise cu numele de Maica Profira. Deci am plecat la Ismail însoţit de ea şi am locuit la Sfânta Episcopie la o rudă de-a ei, părintele Ciprian. S-a tot rugat ea si părintele Ciprian, ca să reuşesc la bacalaureat şi mare a fost minunea că am reuşit, nu cu medie mare dar bucuria a fost mare.

Toată vara m-am pregătit şi mi-am procurat toate actele necesare ca să mă prezint la Şcoala Militară în Bucureşti. Pe atunci Şcoala Militară era la Cotroceni. M-a dus o rudă de-a cumnatei mele, anume Matone la Bucureşti căci el lucra într-o unitate militară. Mi-a dat actele şi toate formularele ce se cereau şi mi-a plătit şi taxa de 30 lei. Dar peste o săptămână taxa se ridicase la 100 de lei, iar examenul se amânase peste câteva săptămâni. Nemaiavând bani pentru taxă, m-am întors înapoi la Barta la părinţi. Matone, cel ce m-a dus la Bucureşti, nu avea cum să mă trimită acasă. A oprit un militar când ne aflam în Cişmigiu şi l-a rugat, să-mi dea tunica lui să mă fotografiez cu ea ca militar şi apoi mi-a făcut carnet de militar şi ordin de lăsare la vatră, sau de concediu militar; şi aşa am ajuns cu trenul la părinţi de la Bucureşti, cu multă mâhnire, că nu am reuşit să intru la Şcoala Militară de la Bucureşti.