RAZĂ DE ILUMINARE CULTURALĂ ŞI SPIRITUALĂ

Primul periodic bisericesc din Basarabia, care a văzut lumina tiparului în perioada păstoririi arhiepiscopului Antonie Şokotov, este Chişiniovskie Eparhialnîe Vedomosti, organ oficial al eparhiei Chişinăului şi Hotinului din anul 1867, ediţie bilingvă, cu texte „în oglindă”, ruseşti şi româneşti. Apariţia bilingvă i-a fost însă de scurtă durată (până în anul 1871), fiind suprimată de succesorul lui Antonie, Pavel Lebedev, care a permis să apară doar versiunea rusească1.

Un loc distinct în istoria tiparului şi a presei periodice din Basarabia desigur o ocupă revista Luminătorul, organ oficial al eparhiei Chişinăului (1908-1944), „una dintre cele mai statornice reviste româneşti din Basarabia cu caracter religios şi moral, o tribună bisericească românească”2.
În perioada interbelică „presa bisericească din Basarabia n-a fost cu nimic mai prejos decât cea din vechea Românie sau din Transilvania”3. Aici amintim din nou revista Luminătorul, revista clerului basarabean, care şi-a continuat apariţia inclusiv până-n anul 1944, sub conducerea renumitului pr. Constantin Popovici.
O altă revistă bisericească, editată în acea perioadă a fost Misionarul – organul periodic lunar al Misiunii Ortodoxe Române, Secţia culturală a Consiliului Eparhial din Chişinău4. Primul număr al revistei a văzut lumina tiparului la 6 octombrie 1929, în preajma celui de al II-lea congres al misionarilor români cu omoforul Mitropolitului Basarabiei Gurie Grosu. Misionarul a avut ca scop primordial prezentarea materialului despre învăţătura şi dogma Bisericii Ortodoxe, precum şi diverse teme de ordin moral-spiritual şi educaţional. Am mai apărut şi altele: Însemnări creştine – revistă de orientări pastorale şi misionare (Bălţi, 1937-1940), Episcopia Hotinului – foaie oficială a acestei episcopii (Bălţi, 1926-1940) şi Biserica basarabeană, de aceeaşi eparhie (1942-1943), Buletinul Episcopiei Cetăţii Albe- Ismail (1923-1940 şi 1942- 1943), Raza – publicaţia „Uniunii clerului din Basarabia” de luptă şi atitudine românească 1931-1944), Studentul – revistă a Societăţii Culturale „Petru Movilă”, sub îngrijirea unui comitet de studenţi de la Facultatea de Teologie din Chişinău (1928-1933), continuată cu Gândul neamului (1933-1934) şi cu Tribuna tinerimii (1936-1938). Chiar şi elevii Seminarului Teologic îşi aveau publicaţiile lor: Limba noastră la Chişinău şi Luceafărul la Ismail, iar Liceul eparhial din Chişinău publica revista şcolară Ghiocelul – editată de Societatea Literară „Iulia Hasdeu”5.
În perioada interbelică mai remarcăm două reviste de mare prestigiu intelectual: Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău şi Arhivele Basarabiei.
Revista Societăţii Istorico-Arheologice
Bisericeşti din Chişinău a fost îngrijită şi publicată
de Societatea respectivă din 1909
până în 1939. Au apărut în total 24 de volume, extrem de valoroase, tratând un şir de probleme ale istoriei şi culturii românilor6. Arhivele Basarabiei a fost la sigur cea mai prodigioasă revistă de istorie şi geografie a Moldovei dintre Prut şi Nistru. A apărut între anii 1929-1938, sub conducerea prof. univ. Toma G. Bulat şi Constantin N. Tomescu. Majoritatea materialelor publicate: documente de arhivă referitoare la istoria Moldovei şi istoria religiei din ţinut, dispoziţii, hotărâri, scrisori şi declaraţii au ca autori diverse structuri de stat, dar şi persoane particulare7. Şi astăzi, mulţi cercetători ai trecutului pământului nostru folosesc Arhivele Basarabiei drept un izvor nesecat de informaţii şi documente, „privitoare la istoria Basarabiei şi a Bisericii româneşti de aici”8.
În anii `90, când societatea noastră a fost declarată democrată şi suverană, Bisericii Ortodoxe i s-a oferit posibilitatea să-şi rostească şi să promoveze dogma şi învăţătura sa nu numai de pe amvonul bisericesc, ci şi prin mass-media. În acest timp apar o serie de publicaţii bisericeşti: Datina Creştină, Curierul Ortodox, Alfa şi Omega. Primul număr al ziarul Curierul Ortodox a fost lansat în anul 1995. Este primul organ oficial al Mitropoliei Moldovei după 1990 şi trebuia să devină „un cristalizator în viaţa cotidiană a clerului şi credincioşilor, prin intermediul căruia s-ar putea face schimb de experienţă, de opinii cu privire la situaţia forurilor reprezentative ale clerului, obiectivele de iluminare şi creştinare a populaţiei din Republica Moldova; lupta, succesele obţinute împotriva curentelor, sectelor ce neagă rolul religiei şi al Bisericii etc.” (p. 53-54). Totodată, „ziarul urma să răspundă intereselor mai multor categorii de cititori, în paginile lui fiind publicate articole ce ţin de apărarea credinţei ortodoxe, de istoria, cultura noastră, de problemele cu care se confruntă societatea, materiale referitoare la educaţia religioasă în şcoală” (p. 55). Iniţial, ziarul apărea de două ori pe lună în limba română şi o dată pe lună în rusă. Începând cu 12 februarie 2002, apare şi varianta electronică a publicaţiei Curierul Ortodox: http://www.geocities.com/ cortodox.
Pe lângă activitatea publicistică, redacţia ziarului a organizat un şir de manifestări culturale şi educaţionale. Pe parcursul celor zece ani de activitate (1995-2005), Curierul Ortodox a desfăşurat o serie de concursuri pentru copii. În 1996, din iniţiativa ziarului a fost organizat, pentru prima dată în republica noastră, un concurs de desen pentru copii în ajunul Sfintelor Paşti, care s-a încheiat cu o frumoasă expoziţie la teatrul „Licurici” din capitală şi cu premierea laureaţilor (p. 69).
Redacţia a sprijinit şi a promovat ideea introducerii obiectului „Religie” în şcolile din republica noastră. În Curierul Ortodox a fost prezentă rubrica „Biserica şi şcoala”, unde au fost publicate 143 de articole în care era dezbătută problema instruirii religioase în şcoală (p. 73).
În prezent presa bisericească este în creştere, fiecare eparhie se bucură deja de ziarul său, iar unele protopopiate, parohii şi diverse asociaţii editează buletine informative.
Totuşi, presa religioasă rămâne „o specialitate pururea nouă şi neexplorată a mass-mediei, care se propune publicului, de cele mai multe ori, într-o formă autentică şi distantă de preocupările umane cotidiene. Despre receptivitatea şi sensibilitatea publicului la mesajele ei, putem concluziona după numărul de ziare, reviste, posturi media, existente în ţară. Existente – pentru că fără un public şi-ar pierde eficienţa, spre care e orientată comunicarea şi, respectiv, motivarea ei logică. Şi ca un mijloc de formare şi informare a opiniei publice, exercită un impact covârşitor asupra relaţiilor de interacţiune dintre societate şi Biserică. Cert este că în R. Moldova, la momentul actual, acest fel de presă se află încă la origini, din cauza barierelor impuse oportunităţii informaţiei bisericeşti în societatea „post-ateistă”, precum şi din cauza pierderii bazelor ei istorice”9. Lucrarea prezentată de noi, aici, a fost elaborată în cadrul secţiei „Istoria culturii” de la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Recenzată de prot. dr. Pavel Borşevschi şi dr. Igor Cereteu, cartea are următoarea structură: Preliminarii (p. 5-6); Studiu introductiv (p. 7-81), Catalogul articolelor publicate în „Curierul Ortodox” în perioada 24 iunie 1995 – 16 iunie 2005 (p. 83-161), Catalogul articolelor publicate în suplimentul „Logos” – organul Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi din Moldova (1997-2003) (p. 163-167), Bibliografie selectivă (p. 169-172), Anexă (p. 173-178) şi Indice de nume (p. 179-190).
Autorul cărţii, în acelaşi timp – redactor- şef al ziarului, dl Nicolae Fuştei, mărturiseşte că „deşi Curierul Ortodox a fost conceput ca organ de presă al Bisericii Ortodoxe din Moldova, totuşi trebuie să recunoaştem că publicistica ziarului nu s-a concentrat doar asupra problemelor de cult, or, tematica abordată în articole cuprinde un spectru larg de domenii. Drept argument pot servi accentele publicistice de manieră analitică sau critică cu privire la aşa aspecte ca morala, religia, relaţiile Bisericii cu Statul, Biserica şi şcoala, istoria şi cultura etc.” (p. 6).
Nicolae Fuştei este un neostenit savant şi cercetător al trecutului Basarabiei, slujitor „laic” al Bisericii lui Hristos şi dascăl al teologiei şi culturii româneşti. Prin numeroasele sale studii, publicate în volume personale sau colective, prin articole în cele mai prestigioase reviste de specialitate din ţară şi din străinătate, dl N. Fuştei aduce o contribuţie valoroasă în teologia ortodoxă, precum şi în disciplina istoriei medievale româneşti. Ţinuta sa academică şi totodată ascetică şi efortul conjugat pentru studiu au fost evidenţiate şi recunoscute de înalţi ierarhi, clerici, savanţi, studenţi şi oameni de rând.
1. Buzilă Boris. Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia. – Bucureşti: Ed. Fundaţiei Culturale Române, – Chişinău: Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa, 1996. – P. 49.
2. Matei Nina. Luminătorul // Chişinău. Enciclopedie. Editor Iu. Colesnic. – Chişinău: Ed. Museum, 1997. – P. 219.
3. Păcurariu Mircea. Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc. – Iaşi: Ed. Trinitas, 1993. – P. 116.
4. Misionarul // Chişinău. Enciclopedie. Editor Iu. Colesnic. – Chişinău: Ed. Museum, 1997. – P. 313.
5. Păcurariu Mircea. Op. cit. – P. 116-117.
6. Dron Ion. Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău // Chişinău. Enciclopedie. Editor Iu. Colesnic. – Chişinău: Ed. Museum, 1997. – P. 399-400.
7. Şpac Ion. Arhivele Basarabiei // Chişinău. Enciclopedie. Editor Iu. Colesnic. – Chişinău: Ed. Museum, 1997. – P. 47.
8. Păcurariu Mircea. Op. cit. – P. 117.
9. Dodul Marcel. Presa religioasă: un domeniu neexplorat al mass-mediei // Orthodoxia. – An. I (2002). – Nr. 1. – P. 12.

Maxim MELINTI, magistru în istorie

PAGINI DIN ISTORIA REVISTEI ""LUMINATORUL" (1908-1918)

Aparitia revistei "Luminatorul" la inceputul anului 1908 o datoram acelui curent cultural-religios din randul clericilor basarabeni care si-au manifestat activismul lor social prin initierea unor actiuni culturale in interesul neamului romanesc din Basarabia. Bineinteles, toate aceste manifestari de spirit (pentru romanism) au fost determinate, in primul rand, de evenimentele ce s-au declansat in imperiu in anii 1905-1907. Nu mai putin important insa este si alt aspect al problemei, demn de retinut: manifestarile de spirit ale clerului basarabean la inceputul sec. XX n-au aparut "ad-hoc" pe fundalul evenimentelor im cauza. Acel curent cultutal-religios a fost o prezenta permanenta in Basarabia pe tot parcursul secolului anterior, al XIX-lea, impunandu-se in viata cultural-religioasa a tinutului chiar din momentul instrainarii, adica de la 1812. Explicatia poate fi gasita in faptul ca ruptura ce s-a produs in 1812 nu a fost doar una politica, geografica, istorica, ci a fost intai de toate o "ruptura" trecuta peste sufletele noastre (noi fiind rupti de la Sfanta Traditie a Bisericii neamului...). Impactul acelei rupturi mai persista si astazi in aceasta extremitate a romanismului estic (prin prezenta celor doua Biserici...). Pentru fiecare tiparitura aparuta aici cu buchie romaneasca s-a dus o lupta continua, si aceasta lupta a fost sustinuta mai intai de clerul basarabean, in acest context, am putea spune ca "Luminatorul" nu a fost doar un rod de consecinta a evenimentelor din Rusia de la inceputul sec. XX. Aparitia acestei reviste in "limba moldoveneasca" a fost pregatita de lucrarea misionara, nationala si religioasa infaptuita cu rabdare si discretie de generatii intregi de slujitori ai Bisericii neamului pe tot parcursul sec. al XIX-lea.
Referitor la anul de aparitie a revistei, este important sa relevam si un alt aspect (de detaliu) al problemei, care, de fapt, ne contureaza o imagine a unor realitati basarabene, nu mai mult... Deci, aparitia revistei catre anul 1908 a coincis (ironia soartei!) cu numirea
scaunul episcopal al eparhiei a unui "adept infocat" al politicii reactionare promovate de oficialitatile imperiale dupa evenimentele amintite. Este vorba de Serafim Ciceagov1. Dupa cum observa si Nicolae Popovschi, acesta, prin politica lui nesabuita, a adus Biserica din Basarabia la o completa descompunere, desbinare: se luptau intre ei clericii. Arhipastorul era pornit impotriva preotimii, multi rasboiau chiar si cu chiriarhul... Unii au ajuns cu jalbe tocmai in Sinodul din Petersburg2. Vom observa ca toate masurile intreprinse de chiriarh imediat dupa numirea sa la Chisinau (numit in 11 sept. 1908, sosit pe 28 oct. 1908) au fost indreptate spre o "restructurare", in fapt o subordonare, a institutiilor eparhiale direct sub controlul episcopului:
- A abrogat principiul eligibilitatii pentru functiile ce tineau de administrarea treburilor bisericesti Tn eparhie, Tn special a blagocinilor (Ukazul sinodal nr. 2361, februarie 1909).
- A insistat catre Sinod si a obtinut schimbari Tn programul de publicitate al buletinului eparhial - Kisinevschie EparchialnTe Vedomosti (noiembrie 1909).
- A supus unui control strict activitatea fabricii de lumanari, subminand astfel puterea financiara a clerului basarabean.
- A initiat o "revizie" minutioasa a Tipografiei Eparhiale catre luna decembrie anul 1909. Amintim Tn context ca tipografia abia Tsi reTncepusese activitatea Tn 26 octombrie 1906 (Ukazul sinodal nr. 1126 din 25 aprilie 1905) dupa o intrerupere de jumatate de veac3.
Si, nu in ultimul rand, episcopul Serafim Ciceagov a intervenit Tn activitatea "Luminatorului", pentru ca acolo activau, Tn opinia chiriarhului, unii preoti cu interese "separatiste", periculosi pentru linistea imparatie?.
Referitor la actiunile intreprinse in vederea organizarii revistei "Luminatorul", vom semnala lipsa materialului documentar in arhivele de la Chisinau, desi trebuie sa remarcam ca losif Parhomovici, in publicatiile din anii '30 ai sec. XX, facea referinta la un dosar imens din arhiva Consistoriului Duhovnicesc (peste 700 de pagini) pe anii 1905-1917, in care depistase si unele date referitoare la revista.
De obicei, referintele cercetarilor in aceasta privinta sunt facute in baza documentelor de "jurnal" ale congreselor eparhiale pe anii respectivi. Se sustine, intre altele, ca ideea crearii revistei aparuse in legatura cu necesitatea de "a lucra contra propagandei revolutionare in mijlocul armatelor, a lucratorilor si poporului". Anume la congresul
eparhial din 1905 s-a gasit ca e necesar de a edita un organ eparhial propriu "daca nu zilnic, cel putin saptamanal..."6, in context vom aminti si de articolul lui Gurie Grosu aparut catre luna aprilie 1907 in paginile revistei eparhiale, ce-i drept, Tn ruseste7. Ieromonahul Gurie contureaza o imagine a evenimentelor din istoricul Bisericii din principatul Moldovei la rascrucea anilor '60 ai secolului al XIX-lea. Textul ca atare necesita o lectura diferentiata, pentru a aprecia acel nivel de cunoastere, de confuzii chiar in aprecieri, cat si acele surprinzatoare metamorfoze, transformari, in raport cu cunoasterea obiectiva a unor realitati din istoria Bisericii neamului. Bineinteles ca Gurie, ca misionar eparhial la manastirea Noul-Neamt, cunostea arhiva ce se pastra acolo. Din cele expuse mai constatam ca, in 21 iunie 1860, ieromonahul Teofan Cristea a depus catre ministrul afacerilor externe Gorceakov, ober-procurorul Sfantului Sinod, un demers, copia caruia se pastreaza in arhivele manastirii8, in acel demers se indica unele masuri "necesare pentru apararea Bisericii pravoslavnice", in acest scop, "editarea unui jurnal duhovnicesc in limba moldoveneasca ar fi binevenit si de mult folos'6'. Or, o initiativa locala in vederea aparitiei unei reviste eparhiale ar fi persistat in mediul clerului basarabean mult mai inainte. De asemenea, misionarul Gurie considera ca marea majoritate a preotilor din eparhie, cu care se intalnise personal (in calitate de misionar eparhial a "vizitat multe parohii), impartaseau "aceeasi parere" referitor, la necesitatea unei reviste in limba "moldoveneasca", pentru ca in Basarabia, sustinea Gurie, "sunt inca multi preoti care nu cunosc limba rusa si chiar nu citesc nici Vedomosti Eparhiale'*0.
Cand, totusi, se realizeaza in fapt aceasta idee?
in lipsa materialului documentar in arhivele din Chisinau, informatiile cu privire la momentul de organizare a revistei mai pot fi reconstituite in baza a ceea ce a fost publicat Tn Buletinul Eparhiei Chisinaului pe anul 1907".
Catre congresul eparhial (sedinta din 20 septembrie) din 1907 a fost pregatit si prezentat un raport al "Comisieispeciale pentru alcatuirea unui program Tn vederea editarii jurnalului bisericesc in limba moldoveneasca, cat si alte probleme referitoare la editarea revistei'*2. Vom semnala de asemenea ca aceasta Comisie a fost creata in rezultatul unui raport special "scris" ceva mai inainte de ieromonahul
Gurie, dupa cum ne relateaza si I. Parhomovici. Raportul prezentat la congres a fost semnat de presedintele comisiei, protoiereul Constantin Popovici, si, respectiv, membrii acesteia: protoiereul M. Ciachir, l. Ignatovici, ieromonahul Gurie si parintele C. Parfentiev. in raport se sustinea ca "Din porunca Fratimii "Nasterea lui Hristos" si in baza raportului misionarului eparhial, ieromonahul Gurie, comisia speciala alcatuita din presedintele Constantin Popovici, membrii: protoiereul Nicolae Lascov, Mihail Ciachir, Iustin Ignatovici, parintele Macarie Untul, Constantin Parfentiev si misionarul eparhial Gurie au examinat programul propus spre atentia deputatilor in congresul din 1907 referitor la editarea unui jurnal bisericesc cu numele "Luminatorul'™. Programul prezentat era structurat pe cinci puncte:
1. In anii din urma, preotii parohiali au sesizat un interes deosebit pentru lectura printre enoriasii din eparhia Chisinaului, care sunt in marea majoritate moldoveni. Multi dintre ei si-au manifestat dorinta de a contribui cu anumite mijloace intru sustinerea editarii unei reviste "in moldoveneste". Un locuitor din satul Corjova deja a jertfit pentru revista 5 ruble. Acest interes pentru lectura ar trebui sa fie indestulat cu texte folositoare din izvorul curat al Bisericii; in acest sens, preotii sunt datori sa contribuie in masura posibilitatilor ca cei dornici de lectura sa fie feriti de influente nesanatoase.
2. Din numarul total de frati si calugari, in marea majoritate moldoveni, putini dintre ei cunosc adevaratele izvoare ale credintei; printre ieromonahi si calugari se gasesc dintre cei ce simt nevoia de a citi, insa nu au posibilitatea sa citeasca in "limba moldoveneasca". Un jurnal moral-duhovnicesc in limba moldoveneasca le-ar fi de mare folos.
3. Printre membrii clerului din eparhie se gasesc diaconi si dascali ce nu cunosc limba rusa, caror o revista in limba moldoveneasca le-ar face de asemenea mari servicii in privinta selectarii unor informatii ce tin de problemele credintei crestine, cat si despre evenimentele vietii bisericesti in general.
4. Pe viitor se prevad mari reforme in viata bisericeasca din Rusia, in special in administrarea vietii parohiale. Consideram necesar ca toti crestinii Bisericii Domnului sa cunoasca acest lucru din timp, pentru a avea posibilitatea sa fie pregatiti sa le accepte. O revista moldoveneasca ar contribui in mare masura.
Comisia are si onoarea de a informa: Pentru editarea revistei
"Luminatorul' (12 carti anual cu marimea de 5 coli fiecare, cate 1500 exemplare) este necesara suma de 3 000 ruble, in aceasta suma nu au fost incluse cheltuielile pentru hartie si tipar, pentru salarizarea redactorului, pentru onorariul colaboratorilor, nici pentru serviciile de posta Tn distribuirea revistei.
. 5. Pentru ca in bisericile din eparhia Chisinaului sunt lipsa cartile "Vietile sfintilor" in "limba moldoveneasca", procurarea acestora, ca supliment la revista, ar fi mult mai ieftina, deci, ar fi binevenit ca cei ce vor dispune de abonamente la revista "Luminatorul" sa primeasca anual cate un volum din "Vietile sfintilor"15. S-a calculat ca pentru editarea unui volum din "Vietile sfintilor" este nevoie de 1 000 ruble, iar pentru editarea revistei cu "adaosul" unei carti sunt necesare 4 000 ruble. Aceste cheltuieli usor vor fi acoperite daca revista va avea anual 1500 de abonati cu o plata de 4 ruble pe an. Cu exceptia bisericilor care vor primi revista obligatoriu, Comisia mai conteaza pe un anumit numar de cititori printre parohieni.
Editarea revistei s-ar putea face pe langa "Fratimea "Nasterea lui Hristos", cu un colegiu redactional deosebit, membrii si redactorii fiind alesi de congresul eparhial; anual vor depune catre congres rapoarte despre sumele cheltuite, in baza argumentelor expuse, Comisia roaga sa fie gasite mijloacele necesare pentru editarea revistei (cu anexa propusa), cat si aprobarea congresului eparhial pentru editare. Comisia mai considera ca la aceasta cauza sfanta ar putea contribui si manastirile din eparhie. Prea Sfintia Sa, Episcopul Vladimir, ar putea sa propuna staretilor de manastire sa ajute cu 2 000 ruble fiecare.
in aceeasi sedinta a mai fost discutat proiectul de program al revistei, alcatuit din 6 puncte. Conform acestuia, in revista urmau sa fie publicate:
1. Voroave originale, invataturi, cuvantari si predici ale preotilor parohi, texte traduse (din ruseste) considerate folositoare pentru viata morala a pastoritilor, de asemenea traduse si publicate cuvantarile chiriarhilor din eparhia Chisinaului;
2. Scrieri privind problematica dogmelor crestine, invataturile moral-religioase, ritualurile bisericesti;
3. Scrieri si studii despre specificul unor traditii locale, adunate de preoti din parohiile ce le au in supraveghere;
4. Documente referitoare la istoria bisericeasca a eparhiei Chisinaului.
5. Poezii cu continut moral-religios.
6. Stiri privitor la dispozitiile administratiei bisericesti si civile, hotarari ale adunarilor clerului, ale congreselor eparhiale.
La acest proiect de program mai era anexata o notita informativa, din care am extras pretul de abonament: pe un an - 4 ruble; pe 6 luni - 2 rub. 50 cop.; pe o luna - 60 cop.17.
Congresul eparhial a aprobat proiectul de program propus de Comisie, luand si o hotarare (din 4 puncte) cu prevederi speciale ce urmau sa fie respectate cu strictete. Hotararea congresului a fost intarita prin rezolutia episcopului Vladimir: "Nr. 5323, 22 septembrie 1907. Sunt intru totul de acord si impartasesc dorinta clerului de a avea o revista in limba moldoveneasca, insa nu pot sa oblig manastirile sa contribuie la aceasta cu anumite sume de bani. Am sa propun prin blagocini sa roage staretii de manastiri ca sa ia parte. Nadajduiesc ca vor ajuta cu anumite donatii, in masura posibilitatilor... Doar se stie ca veniturile multor manastiri abia de acopera cheltuielile de fiecare zi. De la manastirea Harjauca vor ajuta cu 200 ruble si de la mine personal - 100 ruble. Ep. Vladimir'™.
Societatea misionara "Nasterea lui Hristos", pe langa care urma sa apara revista, a intervenit cu un demers special catre Sinodul rusesc din Petersburg, acesta luand si o decizie de rigoare in 20 decembrie 1907 (nr. 15441). Textul acestui Ukaz prevedea "a se da dezlegare tiparirii pentru jurnalul cu numele "Luminatorul", in limba moldoveneasca, incepand cu anul 1908, prin Sfatul Fratimii "Nasterea lui Hristos" din Chisinau, dupa programul aratat, cu supravegherea cenzurei de catre protoiereul Spiridon Muranevici si cu numirea protoiereului Constantin Popovici si a ieromonahului Gurie ca redactori ai acestui jurnal'™.
Respectand acest program, revista va apare pana in 1918. Fiecare numar al ei era trecut prin cenzura oficiala cu o luna inainte de aparitie (data de 10 a fiecarei luni). Despre aceasta ne marturiseste textul imprimat pe coperta l, verso: "Cu dezlegarea spre t/paru cenzor protoiereul Spiridon Muranevici", apoi urma data de 10 a lunii respective20.
E demn de retinut ca, in primii ani de aparitie (1908-1909), colegiul redactional a reusit sa diversifice programul oficial al revistei. Meritul lor este cu atat mai insemnat, cu cat ei au reusit sa promoveze anumite interese ale Bisericii din Basarabia. Despre nucleul redactional al "Luminatorului" episcopul Serafim s-ar fi exprimat (public) ca era alcatuit dintr-o "banda de separatisti" in frunte cu misionarul eparhial Gurie, care, ulterior, printr-o directiva episcopala, a fost "retras" din functia de redactor si trimis sa-si indrepte "ostenelele carturaresti" si misionare intr-o gubernie ruseasca21.
incepand cu primele numere de revista, din ianuarie 1908 si pana in decembrie 1909, misionarul eparhial Gurie a reusit sa publice un numar impresionant de articole. Anume datorita lui au aparut materiale cu titlul rezumativ "Documente in limba moldoveneasca", fiind vorba despre documente din istoria Bisericii neamului de pana la 1812. Dupa 1909 fiind expulzat in Rusia, il regasim in paginile "Luminatorului" abia dupa 1911.
Evident, multe initiative manifestate de redactorii revistei nu erau pe placul chiriarhului. Cel de al doilea redactor, protoiereul Constantin Popovici, a fost poate mai abil in ceea ce a reusit sa faca, desi, fiind persecutat de Serafim Ciceagov, pana la urma se vede nevoit sa se retraga din serviciul de preot la catedrala.
Protoiereul Iustin Ignatovici a fost cel ce a avut misiunea sa traduca, sa supravegheze munca de tipar asupra cartilor "Vietile sfintilor" (prevazute sa apara in 12 volume, ca supliment la "Luminatorul"), o munca de durata, care solicita competenta si mult curaj. Tot din cauza unor represalii, dupa 1909 a fost nevoit sa se retraga la manastirea Curchi, unde s-a calugarit cu numele de Ignatie. A continuat insa si acolo lucrul de talmacire a cartilor din "Vietile sfintilor", care au continuat sa insoteasca anual revista "Luminatorul". A decedat in anul 1916, ianuarie 9 zile, dupa cum citim in numarul din februarie 1916 in necrologul scris, probabil, de un calugar de la manastire23.
Dupa anul 1910, in rezultatul actiunilor intreprinse de Ciceagov, revista isi continua aparitia doar in formula prevazuta de chiriarh.
in perioada anilor 1908-1918, in "Luminatorul" au fost publicate o serie de materiale referitoare la viata bisericeasca din eparhia Chisinaului si Hotinului, acestea in majoritate semnate de preoti de tara, dascali, preoti-blagocini, protoierei, autori de predici sau de texte traduse: Mitrofan Ignatiev, F. Frolov, D. Ciolan, Gri. Dumbrava, VI. Baltaga, T. Stavila. Se intalnesc si nume laice, de tarani, spre exemplu "Taranul F. Buruiana" (decembrie 1912). intre acesti autori il gasim si pe Alexei Mateevici, care semneaza sugestiv: "Student al Academiei din Kiev". Articolele poetului sunt valoroase pentru cititor in primul rand prin frumusetea graiului matern, apoi si pentru tematica lor (bunaoara, "Din viata primilor crestini" (1912, ne. 11, p. 56-70) sau "De unde vine numele Mantuitorului nostru - Craciunul" (1912, nr. 12, p. 70-72). Limba noastra, sustine poetul, s-a nascut odata cu increstinarea noastra, de aceea si are mai putine cuvinte pagane decat alte limbi.
Dupa 1916, in programul de activitate a "Luminatorului" se simte o anumita revigorare. Revista devine o publicatie cu insemnate merite in opera de redesteptare nationala a romanilor basarabeni. Numarul doritorilor de a se abona la ea creste considerabil, in dosarele de arhiva din Chisinau s-au conservat unele documente in aceasta privinta, in raportul catre Consistoriu al blagocinilor pe anul 1917, gasim ca din judetul Orhei (cercul 2) au fost expediati pentru revista bani in suma de 77 rub. 50 cop.; blagocinul de la Balti (cercul 2) a expediat 14 rub. 87 cop.; blagocinul din judetul Chisinau (cercul 4) -140 de ruble. Banii adunati la Consistoriu urmau sa fie transferati pe adresa redactiei "Luminatorul".
intre colaboratorii revistei pe anii 1908-1918, intalnim un anonim, care semna cu sigla ruseasca 'T. M." si care nu si-a descoperit niciodata numele. Speram ca pe viitor va fi identificat acest necunoscut colaborator fidel al revistei, care si-a adus ostenelile carturaresti la luminarea crestinilor basarabeni insetati de cuvantul evanghelic in graiul mostenit de la strabuni.
Vom remarca in chip deosebit ca toti acei preoti de tara, autori de texte (predici si traduceri), au aparat prin lucrarea lor misionara tezaurul cel mai de pret al neamului - credinta si graiul, desi graiul lor in aceasta "lature a Tarii" era conservat intr-o forma atat de arhaica (din sec. XVIII), cum de mult nu se mai vorbea in restul Tarii, la lasi sau Bucuresti. Meritul lor este insa cu atat mai insemnat, mai inaltator, pentru ca ei au incercat sa-l scoata din "negura uitarii" in care a fost impins de o stapanire straina. Poti crede chiar ca poetul A. Mateevici a zamislit nemuritorul sau poem despre grai, tesandu-i randurile din paginile "Luminatorului"...
Acest sir de preoti luminati, in acele conditii obscure, cu ravna
vrednica de pomenire au ostenit la altarul neamului, luminand sufletele intr-un secol de intuneric, de dominatie straina, reusind sa infiinteze un jurnal bisericesc ca "Luminatorul", care, pentru o perioada de lunga durata, a fost unica publicatie de limba romana in Basarabia. Numarul lor nu e mic, si asta ne bucura, dar si ne intristeaza deopotriva, pentru ca multi dintre ei inca raman necunoscuti, uitati in pagini de istorie ce abia urmeaza sa fie scrise... Deocamdata, cel putin sa-i pomenim ca pe niste patrioti ce si-au indeplinit sfanta datorie fata de neam, deci, fata de generatiile urmatoare, deci, si fata de noi, cei ce traim astazi...
NOTE
1. Episcopul Serafim Ciceagov a carmuit eparhia Chisinaului si a Hotinului timp de sase ani: 1908-1914.
2. Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia in veacul al XIX-lea sub rusi, Chisinau, 1931, p. 285-296.
3. Arhiva Nationala a Republicii Moldova (in continuare ANRM), Fondul 208, inv. 4, dosar 3847, f. 160-164.
4. Boris Buzila, Din istoria vietii bisericesti din Basarabia, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, Editura Stiinta, Chisinau, 1996, p. 288.
5. Iosif Parhomovici, Episcopul Vladimir al Chisinaului (1904-1908), in RSIAB, voi. 18, a. 1928, p. 129-215.
6. Kisinevskie EparchialnTe Vedomosti (in continuare KEV), 1907, nr. 51-52, p. 20-25.
7. KEV, 1907, nr. 16, p. 555-558; vezi: Gurie Grosu
8. KEV, 1907, nr. 16, p. 556.
9. Ibidem.
10. Ibidem, p. 557.
KEV, 1907, nr. 51-52, p. 20-25. Ibidem, p. 20.
13. Iosif Parhomovici, op. cit, p. 129; KEV, 1907, nr. 51-52, p. 24.
14. KEV, 1907, nr. 51-52, p. 21.
15. Ibidem, p. 22.
16. Ibidem, p. 23.
17. Ibidem, p. 23-24.
KEV, 1907, nr. 32, p. 123, vezi: Jurnalul nr. 39. "Luminatorul", 1908, nr. 1, p. 2. Ibidem, colectiile anilor 1908-1918. Boris Buzila, op. cit, p. 288. "Luminatorul", 1911, nr. 4, p. 10-12.
23. Nicolae Popovschi considera gresit ca protoiereul Iustin Ignatovici a decedat la 1910. Vezi: N. Popovschi, op. cit, p. 264.
24. ANRM, Fondul 208, inv. 4, dosar 44871, f. 1-5.

Maria DANILOV
email: danilovmaria@yahoo.com

Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Chişinău

Biserica Sfinţii Constantin si Elena - Descarcă imaginea

Biserica cu hramul Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena din oraşul Chişinău a fost zidită din piatră la 1777, pe vârf de deal, la poalele căruia curge râul Bâc. Ctitorul bisericii, spătarul Constantin Râşcanu, a dorit să fie înălţat locaşul sfânt anume pe moşia sa, Visterniceni, şi a dăruit bani pentru construcţie. Inscripţia de pe piatra de mormânt în formă de obelisc din granit, mărturiseşte că: Această sfântă biserică din temelie s-au zidit cu cheltuiala robului lui Dumnezeu Constantin Râşcan, spătar, 1777". Dealul şi suburbia oraşului poartă numele lui Râşcanu.
Biserica a avut la început hramul Învierea Domnului în 1834, la cererea lui Iorgu Râşcanu, a fost schimbat hramul, în memoria ctitorului. Ea este considerată una din cele câteva biserici vechi medievale moldoveneşti, după aspectul său exterior, ce este obişnuit locaşurilor sfinte din secolul al XIII-lea.
Edificiul bisericii are formă de corabie, cu bolta semicilindrică, fără turlă, iar clopotniţa se înalţă deasupra pronaosului. Acoperişul de zinc este înfrumuseţat de un turnuleţ decorativ. în 1837 biserica şi cimitirul au fost înconjurate de un zid de piatră, cu poartă solidă, tot de piatră. Deasupra porţii se putea citi o inscripţie în limba română: "Ograda acestui sfânt lăcaş s-a făcut la anul 1837 cu stăruinţa starostelui Marcu Popov şi ajutorul a multor ctitori de bine, spre pomenirea trupurilor ci lăcuiesc aice".
Din depărtare biserica părea o cetate veche. Zidul şi poarta nu s-au păstrat, au fost dărâmate, iar zidul a fost înlocuit cu unul nou.
Ea a mai fost şi biserică de cimitir, cu necropolă, a familiei Râşcanu. Boierul moldovean este înmormântat la intrarea în biserică, iar în apropierea bisericii sunt înmormântaţi reprezentaţi ai unor mari familii de nobili şi boieri moldoveni: Donici, Krupenscki ş.a.
Între icoanele ce s-au păstrat în biserică sunt Sfânta Ecaterina, Maica Domnului, Hsus Hristos, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.
Biserica are şi cărţi bisericeşti, scrise în limba greacă, română şi slavonă, câteva din cele mai însemnate fiind: Antologhin grecesc (1686), Penticostaion grecesc (1687), Biblia (1755), Triodul grecesc (1777) tipărite la Veneţia; Triodian românesc (1731), Apostol românesc (1794), Evanghelia (1794), tipărită la Râmnic, România. Sunt şi cărţi tipărite la Chişinău: Liturghie (1815), Molebnic (1817), Psaltirea ( 1857), Antologhion (1861), Octioh, Triodion (1862), Trebnic (Molitvenic, 1908).
În altarul bisericii se află şi un aer, având dimensiunea 88/7,8 cm. Pânza este cusută cu aţă de mătase, în câteva culori şi cu fire de aur şi argint. Pe el este o inscripţie în greacă, care se traduce "Pomeneşte Doamne pe robii tăi Constantin, Ecaterina şi Evpraxia monahia, 1765". Ceea ce înseamnă că acest aer a fost dăruit bisericii de către ctitorul ei, data dovedeşte, că biserica funcţiona şi înainte de 1777.
În anii '70 ai secolului trecut biserica a fost închisă, zidul a fost demolat, iar mormintele din cimitir au început să fie distruse, unele au fost reînhumate în cimitirul din strada Doina din Chişinău. Timp de trei decenii biserica a rămas părăsită. In ultimii ani a fost împodobită cu un iconostas sculptat în lemn de sculptorul Roland Vieru. A fost alipit un pridvor şi construit un zid de piatră.
a scris Maria Brânzan

Bibliografie:
Anuarul Eparhiei Chişinăului şi Hotinului (Basarabia) Ediţie oficiala - 51, (1922).
Berechet Ştefan Gr. Cinci biserici vechi din Chişinău. Comisiunea monumentelor istorice. Secţia din Basarabia. Anuarul Chişinău, 1924. - p.l - 70, p.136 - 141
Ciobanii Ştefan, Chişinău, Muzeum, 1996.
Chişinău. Enciclopedie, Chişinău, 1996.
Ghid de monumente şi situri istorice din Republica Moldova, Chişinău, 1998.
Ghimpu, Vlad. Biserici şi mănăstiri medievale în Basarabia, Chişinău, 2000.
Mi hail, Paul. Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia, Chişinău, 1931

Din cartea: Locaşuri sfinte din Basarabia. – Ch. : Alfa şi Omega, 2001. – 288 p.- Din cuprins : Biserici din Chişinău. – P. 108-128.

Biserici vechi din Chişinău

Biserica Sfântul Pantelimon - Descarcă imaginea
A fost construită în 1891, după proiectul renumitului arhitect Al. Bernardazzi, cu suportul financiar al fraţilor loan şi Victor Sinadino, cetăţeni de onoare ai Chişinăului. In subsolul bisericii se afla un cavou rezervat pentru 26 răposaţi din neamul Sinadino. Pe lângă biserică funcţiona o şcoală parohială, înfiinţată în 1898 şi întreţinută financiar de câtre fraţii Anastasie şi Teodor Ciuflea. Este construită în stil neobizantin, are 2 tambure cu cupole, goluri arcuite, cu vitralii color. In anii '60 biserica a fost închisă. Localul a fost transformat în sală de degustare a vinurilor. Biserica a fost redeschisă în anii '90 ai secolului trecut.

Biserica Sfântul Dumitru - Descarcă imaginea

Construcţia bisericii a început la 1890, cu sprijinul preotului Petru Donici şi a fost finisată la 1902 cu suportul financiar al negustorului Dumitru Ciolacu. Biserica a fost construită din piatră, având şi o clopotniţă. A fost sfinţită cu hramul Sfântul Dumitru de la Salonic. La parohie funcţiona o şcoală, unde studiau 52 de elevi. Primul paroh al bisericii a fost preotul Efim Chişcuţă, care a condus lucrările de construcţie şi amenajare a locaşului.
în anii prigonirilor de după cel de-al doilea război mondial preoţii Gherasim Păduraru, Gheorghe Harghil şi alţii, care au slujit la biserica Sfântul Dumitru, au fost judecaţi şi exilaţi în lagărele comuniste din Siberia.
în anul 1963 biserica a fost închisă. Cupola şi clopotniţa au fost demolate. Initial, edificiul a fost transformat în atelier. Biserica şi-a reluat activitatea în anul 1990.


Bibliografie:
Anuarul Eparhiei Chişinăului şi Hotinului (Basarabia) Ediţie oficiala - 51, (1922).
Berechet Ştefan Gr. Cinci biserici vechi din Chişinău. Comisiunea monumentelor istorice. Secţia din Basarabia. Anuarul Chişinău, 1924. - p.l - 70, p.136 - 141
Ciobanii Ştefan, Chişinău, Muzeum, 1996.
Chişinău. Enciclopedie, Chişinău, 1996.
Ghid de monumente şi situri istorice din Republica Moldova, Chişinău, 1998.
Ghimpu, Vlad. Biserici şi mănăstiri medievale în Basarabia, Chişinău, 2000.
Mi hail, Paul. Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia, Chişinău, 1931


Din cartea : Locaşuri sfinte din Basarabia. – Ch. : Alfa şi Omega, 2001. – 288 p.- Din cuprins : Biserici din Chişinău. – P. 108-128.

"LA MOARTEA VLĂDICĂI DIONISIE"

(Gala Galaction – „Zile basarabene”)

Arhiereul basarabean Dionisie Erhan a trecut la cele veşnice. L-au cunoscut, l-au preţuit şi l-au iubit fraţii basarabeni, dar cealaltă lume românească prea puţin. Vlădica Dionisie a fost vicar în Basarabia, a fost episcop plin la Ismail şi cîtva timp locţiitor la Curtea-de-Argeş. Prin Bucureşti nu zăbovea, pragurile autorităţilor nu le bătea. Cine îl vedea întîia oară, afară doar dacă nu era un mare psiholog, nu putea să ghicească cu cine are de-a face. Un călugăr sfios, îmbrăcat în haine aspre, mai totdeauna cu băerile unei traiste, înfăşurate pe mîna stîngă, şi cu mănăniile înfăşurate pe mîna dreaptă... La început mai purta şi potcapetul caracteristic clerului basarabean. Mergea încet, cu capul cam la o parte, era spînatic şi ţinea ochii în pămînt... Cîte parale puteai să dai pe acest călugăr provincial, evident venit în Bucureşti pentru cine ştie ce nevoie a mănăstirii lui!...

Dar acesta era vlădica Dionisie. Dacă aveai prilejul să-1 priveşti în faţă şi să-1 auzi vorbind, era o revelaţie. Ochii lui de o rară limpezime, fruntea lui albă şi înaltă şi cuvîntul lui neaoş românesc, izvorînd ca din cronici, îţi dovedeau o preţioasă şi aparte personalitate.

De aproape cincizeci de ani de cînd trăiesc eu în Biserica Românească şi printre sfinţii ei slujitori, credeţi că am văzut şi am studiat sute de exemplare clericale. Vlădica Dionisie era un eminent exemplar. Nu învăţase carte oficială niciodată. Fusese şi rămăsese fiul, călugărul şi, pe urmă, stareţul mănăstirii Suruceni. Şi cu toate acestea era un mare cărturar bisericesc. Nu mai vorbesc de Sfînta Scriptură pe care o ştia de dinafară, dar vorbesc de lungile lui cetanii, în limba rusească, de multele cărţi pe care le aprofundase în pacea mănăstirii şi îndeosebi de literatura patriotică.

Vlădica Dionisie era, însă, mai mult decît un puternic autodidact. Era un suflet dăruit de sus cu incomparabilul dar al credinţei. Era o inimă încinsă de focul; tainei creştine. Convorbirea lui, mărturisirile lui particulare şi liturgice aveau căldura şi sclipirile sfîntului jeratic, pe care-1 purta ascuns sub haina lui de aba călugărească.

Am avut norocul să stau în preajma acestui principe al credinţei creştine multe ceasuri. Dacă ceea ce vorbeam împreună ar fi fost lucruri despre lume şi despre oameni, s-ar cuveni să nu le pomenesc. Dar este tocmai cazul despre care vorbeşte Sfînta Evanghelie: „ceea ce aţi grăit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri” (Luca, 12, 3).

Va veni vremea cînd credinţa cea vie, devotamentul doctrinei şi pilda vlădicăi Dionisie Erhan să fie larg mărturisite şi propovăduite, spre fericita lui pomenire şi spre întărirea inimilor.

Azi, la cîteva zile după plecarea lui dintre noi, vom evoca acele serafice sfinte liturghii, pe care le prezida arhiereul Dionisie. Uneori, prea fericit, făceam şi eu parte din soborul liturghisitor, alte ori stam într-un ungher, priveam şi aşteptam să-mi sosească momentul predicii. Vlădica Dionisie, înconjurat de preoţi, conducea dumnezeiasca slujbă. Nu privea pe nimeni, nu mai făcea nici o observaţie, nu mai vorbea de cît cu Mielul lui Dumnezeu, pe care îl slujea şi căruia i se închina pînă la pămînt...

O, de cîte ori aş fi voit să adun la această privelişte înalt pilduitoare pe teologii, pe dascălii noştri şi chiar pe colegii arhiereului Dionisie!

Din fericire, este o lume întreagă basarabeană care îmi este martoră şi care, o dată şi o dată, va şti să ştie să spună multe despre acest fiu al neamului nostru şi despre acest arhipreot al bisericii Mîntuitorului.

Dionisie Erhan a avut un rol puţin cunoscut lumii mai depărtate şi o activitate lungă în zilele măreţe ale Unirii. În mănăstirea Suruceni, al cărei stareţ era, călugărul Dionisie Erhan aduna pe prieteni, sfătuia, hotăra... în ceasurile cele grele premergătoare. Toţi basarabenii patrioţi de acum un sfert de veac au fost dacă nu ucenicii, dar cel puţin bine sfătuiţii vînjosului patriot Dionisie Erhan.

Discreţia rară a acestui om şi umilinţa lui monahală au acoperit pururea şi au stins luminile arătării în vileag. Precum foarte puţini ştiu despre teologul care era, tot aşa şi despre inima lui românească.

A plecat dintre noi, cu acelaşi pas anonim, cu aceiaşi înfăţişare de călugăr prost, cu aceiaşi smerenie admirabilă, cu care trecea pe străzile capitalei noastre. A închis ochii în pacea păzită de sfinţii îngeri a mănăstirii lui de baştină.

Auză vrednicul arhiereu Dionisie, cînd va veni în faţa Cerescului Stăpîn: — „Bine, slugă bună şi credincioasă!; intră întru bucuria Domnului tău!” (Matei, 25, 21).


(In «Informaţia zilei», an. III, nr. 620,. din 29 septembrie 1943, p. 1) Gala Galaction – „Zile basarabene”

Vlădica Ioanafan Kopolovici al Chişinăului (11 octombrie1972 - 12 mai 1987)

Biserica din Grinăuţi, ieri şi azi

Părintele Vasile Ferenţ, unul din preoţii de seamă ai bisericii din Grinăuţi-Moldova (sec. XIX)

În satul Grinăuţi-Moldova era un om, Coşuleanu Efrem. Omul acesta avea o fiică numită Frosea (Eufrosinia) preoteasă. Era singură la părinţi şi domnul Coşuleanu Efrem şi-a pus în gând să aducă în satul Grinăuţi-Moldova în funcţia de paroh pe ginerele său, care era preot.

Fiind bogat (avea circa 200 hectare de pământ, 500 gâşte, 100 de oi), majoritatea sătenilor îi erau fini şi fine. El s-a sfătuit cu dânşii să facă fiecare câte o plângere la Episcopia din Chişinău, precum că părintele Vasile Ferenţ nu face orânduielile cuvenite unui preot, ca să fie înlăturat din funcţia de preot paroh al bisericii cu hramul “Sf. Nicolae” din Grinăuţi-Moldova. Episcopia Chişinăului a reacţionat la plângerea creştinilor din Grinauţi- Moldova şi a trimis o comisie specială formată din 7 preoţi, cu scopul de a cerceta cazul.

La adunarea de obşte, care a avut loc în ograda bisericii din Grinăuţi-Moldova, fiecare plângere a fost cercetată în parte. Fiecare sătean explica în faţa comisiei episcopale plângerea sa. În cadrul adunării de obşte au fost discutate, nici mai mult nici mai puţin, 80 de plângeri, care erau ticluite împotriva părintelui Vasile Ferenţ.

Părintele Vasile stătea într-o parte de toată adunarea şi asculta întristat. La un moment dat, s-a apropiat de dânsul Nicolae Bădărău şi i-a zis: cinstite părinte, eu am să-ţi ţin apărarea. Preotul mirat i-a răspuns: toţi cu care am trăit bine, m-au trădat, dar cu tine Nicolae nu ne-am avut de bine, cum poţi tu acuma să-mi ei apărarea? Atunci Nicolae Bădărău a luat cuvântul în faţa întregii adunări şi a zis: Preacucernci părinţi, stimată adunare, toţi pe care i-aţi ascultat, 80 la rând, sunt necărturari, cum au putut ei să urmărească greşelile părintelui Vasile Ferenţ, fiind necărturari? Dacă părintele nu ştia rânduiala bisericească, nu ar fi susţinut examenele eparhiale şi nu ar fi fost trimis preot la noi în sat. Atunci preşedintele comisiei eparhiale i-a zis: domnule Nicolae, cât ţi-a plătit preotul ca să-i ţii parte? Atunci Nicolae Bădărău i-a răspuns: Preacucernice părinte, toţi preoţii sunt învăţaţi să ieie, dar să nu deie… Preşedintele comisiei s-a ruşinat de răspunsul bătrânului şi a pus punct discuţiei.

În urma acestei adunări, comisia eparhială, a hotărât restabilirea părintelui Vasile Ferenţ în funcţia de paroh al bisericii “Sf. Nicolae” din Grinăuţi-Moldova. Părintele Vasile a activat până în 1900, când a trecut la cele veşnice. A fost înmormântat în stânga bisericii din Grinăuţi-Moldova, mormântul părintelui Ferenţ s-a păstrat până astăzi.
Biserica din Grinăuţi-Moldova după anul 1900

În anul 1924, din satul Grinăuţi-Moldova a fost înaintat în Senatul Român, domnul Gheorghe Bădărău. Acesta, împreună cu Simeon Bădărău, Spiridon Anghel şi alţi creştini din localitate, au hotărât să reconstruiască biserica din Grinăuţi-Moldova şi în paralel să construiască alături o şcoală de 7 clase.

De la fiecare sătean s-a strâns câte 800 de lei pentru reconstrucţia bisericii şi construcţia şcolii. Oamenii care nu aveau suma respectivă, se răsplăteau în felul următor: agentul din sat Grimalschi vindea vaca, le cumpăra în loc un viţel, iar diferenţa de bani o dădea pentru biserică şi şcoală. În ciuda faptului că anul 1924 a fost un an secetos, totuşi sătenii n-au dat înapoi şi în anul 1925 a fost reconstruită biserica şi construită o şcoală modernă de 7 clase.

Din anul 1900 până în 1930, paroh al bisericii din Grinăuţi-Moldova a fost părintele Mihail Donos. Părintele Mihail Donos era un preot aspru şi cerea de la elevi să ştie la perfecţie cele trei rugăciuni începătoare, pentru ca să poată primi Sfânta Împărtăşanie. După 1930, preot devine feciorul părintelui Mihail Donos, părintele Andrei Donos. Acesta, la rândul său, primind o biserică nouă, s-a ocupat de corul bisericesc, selectând membrii corului din rândul elevilor şcolii de 7 clase din Grinăuţi-Moldova.

În timpul prigoanei comuniste (1944-1989)
În urma evenimentelor din 1944, părintele Andrei Donos se refugiază la Iaşi. În biserica din Grinăuţi-Moldova, bunelul Simeon Bădărău îl aduce din centrul raional Ocniţa, cu căruţa, pe părintele Vasile Moschiţchi.

În 1948, este numit în funcţia de paroh părintele Pavel din Mihălăşeni. Acest părinte, până în anul 1949, făcea o slujbă la Mihălăşeni şi una la Grinăuţi-Moldova.

Din iulie 1949 la Grinăuţi-Moldova a fost îndreptat părintele Gheorghe Moroşanu (originar din s. Clocuşna, Ocniţa). Părintele Gheorghe Moroşanu a păstorit în condiţii grele. Odată, în timpul Postului Mare, în anul 1952, a fost întâlnit de directorul şcolii şi secretarul de partid, care i-au zis: leapădă, măi, felonul ista şi hai cu noi la şcoală, vei preda muzica, noi ţi-om da salariu, vei merge cu noi la distracţii, în pădure, ţi-om da fete tinere, tot ce-ţi trebuie ţie. La ce rost să-ţi pierzi tinereţea cu 2-3 moşnegi în biserică. Preotul i-a zis unuia câine păros, iar celuilalt dobitoc umflat. Şi a intrat în biserică plângând. Atunci bunelul Simeon Bădărău l-a întrebat: De ce plângi, cinstite părinte? Iar părintele i-a povestit toate cele întâmplate. Eram de faţă când bunelul i-a zis: să vezi ci-o să fie cu dânşii.

În 1958, preoteasa părintelui Gheorghe Moroşanu (Liusia) îl convinge pe preot să treacă în Ocniţa. Dar în Ocniţa, pr. Gheorghe a slujit numai 6 luni, după care, din 1959 până în 1969, a fost deportat în Ucraina, în localităţile Klembovka şi Babcinţî, reg. Iampol.

În 1958, în satul Grinăuţi-Moldova este trimis în locul pr. Gheorghe Moroşanu, părintele Gheorghe Strugaru. La un praznic în Grinăuţi – Raia, în 1959, dascălul Andrei Solodchi a zis o frază, precum că lui i-a fost mai bine în timpul românilor, decât în prezent. La această frază i-a răspuns aspru Dumitru Colesnic: Ce, ţie nu îţi place puterea sovietică? Cu această întrebare discuţia a luat sfârşit.

Dumitru Colesnic a mers la Sovietul Sătesc şi a declarat ce a zis dascălul Andrei Solodchi. Preşedintele Sovietului Sătesc de atunci, tovarăşul Berco, a zis: trebuie de scris că preotul a zis, dar nu dascălul, şi, în acest fel, vom putea închide biserica din sat. Plângerea a fost înaintată pe numele părintelui Gheorghe Strugaru la Episcopia din Chişinău. Şi, astfel, părintele Gheorghe Strugaru a fost înlăturat din funcţia de preot paroh al bisericii din Grinăuţi-Moldova, biserica rămânând sub supravegherea starostelui Ion Lupu.

Starostele Ion Lupu şi cu bunelu Simeon Bădărău au păzit biserica timp de 29 de ani, până în anul 1988.
Fiindcă biserica trebuia să achite la “Raifinotdel”, secţia financiară, suma 1400 de ruble, Ion Lupu, împreună cu Semion Bădărău, au umblat prin sat, au strâns jertfă şi au plătit suma respectivă, iar banii rămaşi i-au folosit pentru vopsirea bisericii pe dinafară.

Într-o zi, moş Vanica Lupu (bunelul preotesei Mariana Gheras) a găsit uşa de la pălămăria bisericii deschisă şi a aflat că biserica a fost jefuită de nişte infractori necunoscuţi. Dar furtul nu a răcit inimile starostelui Vanica Lupu şi Semion Bădărău, dimpotrivă, ei iarăşi strâng jertfă şi vopsesc biserica pe dinăuntru şi ograda.

Autorităţile din Edineţ nu au reuşit să închidă biserica, pentru că în momentul când cinovnicii de partid au întreprins o vizită în parohie, ograda bisericii era plină de lume, care lucrau la repararea sfântului lăcaş. Cheile de la biserică au rămas la Semion Bădărău. După moartea lui, cheile s-au aflat la feciorul său - Alexei Bădărău. Pe parcursul acestor 29 de ani, toate necesităţile creştinilor le îndeplineau părintele Casian Coţaga şi starostele Alexei Bădărău.

Din 1985 până în 1988 biserica din Grinăuţi-Moldova a fost ajutată de părintele Fiodor din Dângeni, raionul Ocniţa. Părintele Constantin Ursachi de la Edineţ, aflat într-o vizită la Grinăuţi, le-a zis sătenilor: oameni buni, aici trebuie preot. Dumnezeu a auzit cuvintele blagocinului Constantin Ursachi şi în anul 1988 a fost îndreptat preot la biserica din Grinăuţi-Moldova părintele Gheorghe Plevan.

Construcţia bisericii de piatră din Grinăuţi-Moldova (1991-1995)
În anul 1991, la părintele Gheorghe Plevan a venit preşedintele colhozului, domnul Bobeico Constantin, împreună cu primarul de atunci, Serghei Nesteriuc, şi i-au spus: părinte, această biserică e veche, ar fi bine să zidim una nouă. Cum părinţii voştri v-au lăsat-o pe aceasta, aşa şi voi trebuie să lăsaţi ceva urmaşilor voştri.

Părintele le-a răspuns: nu avem bani pentru aşa construcţii. Atunci preşedintele colhozului i-a spus că dispune de 5 milioane de ruble şi cu aceşti bani ar putea începe construcţia bisericii. La care dl Nesteriuc a adăugat că şi primăria va da ajutor pentru construcţia sfântului lăcaş. La auzul acestor cuvinte s-a alăturat şi directorul de colectare a pâinii din Gara Rediul Mare, domnul Mihail Ursan. Dumnealui a dat ajutor 2 milioane de ruble. În acelaşi timp, Alexei Bădărău şi Petru Negritu au fost însărcinaţi din partea bisericii să strângă ajutor de la creştinii din sat, stabilind taxa de 50 de ruble de la fiecare persoană.

În anul 1995 biserica nouă a fost sfinţită de ÎPS Vladimir, Mitropolit al Chişinăului, în data de 26 noiembrie 1995. La sfinţirea bisericii au mai participat pr. Gheorghe Moroşan, pr. Vasile Plăcintă şi alţi clerici.

Biserica din Grinăuţi-Moldova de la 2001 încoace
Pr. Gheorghe Plevan a deservit parohia din Grinăuţi-Moldova timp de 16 ani, până în 2006. În anul 2001, PS Doremidont, Episcop de Edineţ şi Briceni, a trimis ajutor părintelui Gheorghe, pe diaconul Rostislav Gadâmba, iar ca dascăl - pe soţia diaconului (Veronica Gadâmba).

În anul 2005, diaconul Rostislav Gadâmba a fost hirotonit preot de către PS Doremidont în satul Maramonovca, Donduşeni.

În anul 2006, după o boală grea, pr. Gheorghe Plevan a decedat, fiind înmormântat de către un sobor de preoţi în frunte cu PS Doremidont, în faţa bisericii vechi din Grinauţi-Moldova.

După înmormântare, preotul Rostislav Gadâmba a fost numit în funcţia de paroh al bisericii cu hramul “Acoperământul Maicii Domnului” din Grinăuţi-Moldova.

Odată cu venirea părintelui Rostislav Gadâmba, începe reparaţia bisericii vechi. În anul 2001, biserica a fost gazificată şi vopsită pe dinafară. Astfel, biserica veche a fost transformată în biserică de iarnă. Dar aceasta avea nevoie de reparaţie capitală în interior. După moartea pr. mitrofor Gheorghe Plevan, pr. Rostislav Gadâmba a făcut un apel către credincioşii din Grinăuţi-Moldova, cu scopul de a strânge suma de bani necesară pentru reparaţia bisericii vechi. La apel au răspuns pozitiv mai mulţi oameni de bună-credinţă, printre care dnii Marcel Răducanu şi Anatol Rusu, fraţii Maranciuc, familiile Negritu, Ursu şi alţi creştini din localitate. În prezent se fac pregătiri pentru a acoperi cu tablă biserica veche. Toate lucrările se fac cu ajutorul sătenilor şi a creştinilor de pretutindeni.

În anul 2008 a fost acoperită cu tablă cupola bisericii de la clopotniţă de către Nicolae Căpăţână şi fraţii Maranciuc.

Vasile BĂDĂRĂU şi Mihail BORTĂ

Flux, Ediţia de Vineri Nr.200977 din 07 august 2009

Fotografii din Basarabia interbelică

Trimise de către domnul Maurice Lenoir http://mlenoir.blogspot.com/

BIBLIA DE LA CHIŞINĂU

BIBLIA DE LA CHIŞINĂU — BIBLIA ADICĂ SFÂNTA SCRIPTURĂ. Traducere integrală a Sfintei Scripturi în limba română efectuată la Chişinău, după originalele ebraic şi grec, de preoţii profesori Gala Galaction (Grigore Pişculescu) şi Vasile Radu, ambii profesori la Facultatea de Teologie din capitala Basarabiei.

Apare la Editura Fundaţiei Culturale Regale din Bucureşti sub îngrijirea profesorului academician Al. Rosetti şi este lansată în ziua de 10 noiembrie 1938, la împlinirea a 250 de ani de la tipărirea Bibliei lui Şerban Cantacuzino numită şi “Biblia de la Bucureşti”.

Titlu complet: “Biblia adică Sfânta Scriptură. Tradusă după textele originale ebraice şi greceşti, de Prof. Pr. Vasile Radu şi Gala Galaction. Cu o scrisoare adresată de traducători. Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938”.

S-a tipărit pe hârtie velină subţire (1376 plus 10 pagini) în exemplare de format mic uşor portabile. Biblia de la Chişinău este un strălucit monument de limbă românească, înalt apreciat de teologii şi oamenii de litere români.

Zaharia Stancu numeşte Biblia de la Chişinău “o capodoperă, asupra căreia istoria literaturii române nu poate să treacă“. Nicolae Popescu-Prahova a numit Biblia de la Chişinău “cunună a Facultăţii de Teologie basarabene”, iar autorizatul profesor Nicolae I. Nicolaescu de la Facultatea de Teologie din Bucureşti apreciază că aceasta “întrece în valoare exegetică şi frumuseţe literară toate traducerile anterioare şi constituie o piatră de hotar în istoria Bibliei româneşti”. Inşişi traducătorii precizează în Prefaţa la prima ediţie că au transpus textul biblic într-o limbă românească “aşa cum am deprins-o din gura mamei, aşa cum am învăţat-o în cărţile clasicilor români şi aşa cum ne-au impus-o astăzi, către mijlocul veacului al XX-lea, treapta ei de dezvoltare şi de îmbogăţire”. Gândul şi dorinţa traducătorilor Bibliei de la Chişinău au fost ca aceasta “să se răspândească şi în colibe şi în palate, şi pe mesele cărturarilor şi pe pupitrele studenţilor, şi printre iubitorii cucernici şi printre iubitorii de poezie”.

S-a tipărit în tiraje noi în 1939 şi 1940. Toate ediţiile sinodale ale Sfintei Scripturi în limba română ulterioare Bibliei de la Chişinău (1968, cu binecuvântarea Patriarhului Iustinian; 1982, cu binecuvântarea Patriarhului Iustin; 1988, cu binecuvântarea Patriarhului Teoctist) au la bază traducerea chişinăuiană a preoţilor profesori Gala Galaction şi Vasile Radu.

www.cubreacov.wordpress.com

Preotii refugiati din Basarabia: destine de martiri

Ziua de 28 iunie 1940 a ramas in istoria Basarabiei drept una cumplita, de rascruce, in care au fost schingiuite si desfiintate zeci de mii de destine ale unor oameni nevinovati.

Patruzeci si opt de ore in care trebuia sa te salvezi. Cele patruzeci si opt de ore au modificat soarta noastra. Prin cea de–a doua nota ultimativa a ministrului sovietic de externe, in patru zile, incepand cu orele 14.00, Basarabia trebuia evacuata. Pe 29 iunie 1940, in zori, tancurile armatei rosii au intrat in Basarabia. Trupele sovietice au trecut Prutul, punand stapanire pe orasul Herta si chiar pe o parte a judetului Dorohoi. In 48 de ore, teritorii importante erau sub controlul sovieticilor. Cele 48 de ore de calvar au adus oceane de lacrimi, au semanat moarte, durere, despartiri. Printre cei care au fost maltratati si supusi la umilinte au fost si sute de preoti.

Arhimandritul Felix Dubceac, originar din comuna Voloave, judetul Soroca, refugiat de la manastirea Rudi si adapostit la manastirea Sfanta Ana de la Rohia, apoi stabilit in Detroit, SUA, viata lui incluzand 50 de ani de slujire preoteasca, consemneaza: «In a doua inrobire a Basarabiei, Stalin a dat ordin sa fie deportati preotii din sate, iar manastirile sa fie prefacute in colhozuri si scoli komsomoliste. Toate icoanele si cartile din bibliotecile manastirilor sa fie arse. Limba si alfabetul slavon sa fie in toate scolile primare, secundare si universitare. Iar Visarion Puiu, cel dintai episcop de Hotin si Balti, apoi Mitropolit al Bucovinei, a trebuit sa paraseasca tara ca sa nu fie omorat de ocupantii bolsevici. Acest mare ierarh al Bisericii noastre, un mare sprijinitor al saracilor si studentilor romani, a suferit saracia fortata a exilului in Germania si Franta, departe de George Enescu si Constantin Brancusi, dar, mai insingurat si mai sarac decat cei doi compatrioti ai sai, avut–a loc intr–un cimitir din afara Parisului» («Evocari si marturisiri din urmarea lui Hristos», Detroit, 1994).

La fel de evocatoare sunt declaratiile facute chiar de preotii refugiati in ziua de 28 iunie1940. Iata declaratia 00222, ce apartine preotului Gheorghe Geamatan, refugiat din parohia Elisaveta, judetul Balti: «Pe 28 iunie, pe cand ma pregateam sa plec la slujba, pe la orele 17.00 am vazut pe strada Balti–Soroca tancuri rusesti si, la aproximativ o ora, la vreo suta de avioane rusesti au impanzit cerul deasupra Baltilor si satului. M–am intors acasa si, luandu–mi familia, am pornit pe jos spre Stefanesti. Cand am parasit satul, oamenii plangeau ca rusii ii ocupa. M–au oprit sa–mi faca perchezitie, desi enoriasii mei s–au opus. Oricum, am parasit parohia fara hrana, fara cai, fara a–mi lua ceva bani.»

Declaratia 00253 apartine preotului Teodor Armasu din parohia Galateni, judetul Hotin: «M–am refugiat pe 28 iunie 1940, prima zi de evacuare, parasind parohia pe la orele patru dupa masa, cand enoriasii m–au informat ca trupele sovietice au trecut Nistrul la Neverotoveni. Nu am avut niciun transport, trasurile si caii din comuna au fost sechestrati de autoritatile bolsevice. Nu a mai circulat niciun tren incepand cu ora trei in noaptea de 28 iunie, astfel am fost nevoit sa apuc pe un drum la intamplare. Traiam clipe de panica si disperare. Am plecat pe jos cu ceva bagaje in mana. Dar, fiind suferind si auzind huruitul tancurilor comuniste, care era asurzitor, am lasat si acel bagaj, bucuros ca pot scapa cu zile si trece peste Prut. In aceeasi zi, seara, am ajuns la Lipnic, unde in gara era un tren militar de evacuare… Astfel, pe 29 iunie 1940, la orele trei dupa masa, am ajuns la Iasi. Sotia, impreuna cu copilul de 7 ani, ramanand in Basarabia inca mult timp…»

Preotul Serafim Chicu, refugiat din parohia Sinesti, judetul Balti, declara: « In zilele de 30 iunie, 1 si 2 iulie 1940 am vazut si am simtit o atitudine fatisa antiromaneasca, pe drumuri, la fiece pas. s–au grupat bande care savarseau omoruri si jafuri, bolsevicii prezidau toate adunarile cu caracter antiromanesc» (declaratia 00159).

Parintele Sergiu Sofronie, paroh in comuna Dumitresti, judetul Soroca, face urmatoarea marturisire: «Sambata–dimineata am oficiat slujba in curtea bisericii din Dumitresti. In timp ce oficiam, avioanele rusesti brazdau cerul cu zgomotul lor asurzitor. Am stat la masa cu enoriasii mei, le–am dat ultimele sfaturi in calitatea mea de preot. Lumea s–a cuprins de cea mai mare durere si mahnire. Am venit acasa si mi–am impachetat partial cateva lucruri, mobila am dat–o locuitorilor din sat, iar casa am lasat–o la voia intamplarii… Arhiva am predat–o unui om de incredere. In zorii zilei, plangand ca un copil, am pornit pe jos spre Balti. Tot ce auzeam erau huiduielile rusilor despre romani… Drumul pana la gara Balti a fost umilitor, eram perchezitionat si interogat, mai nu m–au arestat. In gara am ajuns duminica, 30 iunie, pe 2 iulie am ajuns la Ungheni, iarasi interogatoriu, perchezitii si lovituri. Pe 3 iulie 1940 am trecut Prutul flamand, dezbracat, dar calvarul ramasese deja in urma» (declaratia 00220).

Sirul acestor marturii de–a dreptul cutremuratoare poate fi continuat. Am zeci de documente ce atesta tragedia din 28 iunie 1940. Multumesc istoricului care mi le–a pus la dispozitie!

Cei care au ramas sa slujeasca Sfantul Altar in bisericile din Basarabia au fost torturati si deportati, prigoniti de regimul sovietic. Preotul Alexandru Baltaga din Calarasi, judetul Lapusna, a ramas acasa. Nascut la 1861 in comuna Lozova, dupa absolvirea seminarului este numit paroh al Bisericii din Calarasi, unde a slujit pana in 28 iunie 1940. A fost un model al preotimii basarabene. A votat Unirea de la 1918, a fost decorat atat de biserica ortodoxa tarista, cat si de biserica ortodoxa romana. Ramas pe 28 iunie 1940 in Basarabia, este arestat in timp ce oficia Sfanta Liturghie. Este purtat prin inchisorile NKVD–iste, apoi deportat in Tataria, unde moare pe 3 august 1941. Astfel si–a incheiat viata martirica Alexandru Baltaga, la varsta de 80 de ani.

(Vezi: Preotii romani din Basarabia torturati de bolsevici, autor preot Vasile Tepordei.)

Istoria nationala e stiinta cea mai temeinica pentru intarirea constiintei de neam, e cea mai in masura de a lega si mai mult solidaritatea dintre azi si ieri, dintre trecut si prezent, de a adanci in sufletele noastre cultul stramosilor, pe care se sprijina taria si maretia unei patrii, atentiona Eugen Lovinescu.

Pentru martirii celor 48 de ore, pentru 28 iunie 1940, ca sa nu se mai repete, aprindeti o lumanare intru intarirea constiintei de neam …

Antonina Sarbu

Mănăstirea Căpriana - "Viaţa monastică şi măsurile de rusificare a mănăstirilor din Basarabia în a doua jumătate a sec. XIX - începutul sec. XX

Prima mentiune documentară a Caprianei este cea din 1420, când într-un hrisov al vremii mănăstirea este menţionată într-un act de stabilire a hotarelor unui boier. O a doua şi mult mai importantă menţiune documentară datează din 1429 - un uric prin care Căpriana primeşte statutul de mănăstire domnească din partea domnului Alexandru cel Bun. În acest act lăcaşul sfânt este numit „mănăstirea de la Vâşnovăţ unde este egumen Chiprian”. Aici se aminteşte că mănăstirea este ctitoria răzeşilor din satul Mereni. Fiica unui dintre cei mai de vază oameni ai locului şi nepoată a egumenului mănăstirii, Marena, avea să devină soţia domnului. Doamna Marena a dăruit mănăstirii un pretios epitrahil brodat între anii 1427 si 1431. Este cea mai veche broderie de acest fel cunoscuta pâna astazi. Pe ea erau reprezentate, pe lânga chipurile sfânte, şi portretele lui Alexandru cel Bun şi al sotiei sale.
După anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus (1812), mănăstirea Căpriana a trecut în 1813 în subordinea Casei Bisericii din Chişinău a nou formnatei Arhiepiscopii a Basarabiei, în fruntea căreia s-a aflat mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (1746 – 1821). Acesta a întreprins importante lucrări de restaurare a bisericii de piatră cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. În 1840 a fost ridicată o a doua bisercă a mănăstirii, cu hramul Sfântul Gheorghe, iar în 1903 o a treia biserică „de iarnă”, cu hramul Sfântul Nicolae.
Biserica Adormirea Maicii Domnului este edificiul principal al Mănăstirii Căpriana. Construită în secolul XVI, pe timpul domnitorului Petru Rareş, a fost reconstruită în primul sfert al sec. XIX de către mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Este o biserică de tip moldovenesc din piatră prelucrată cu pereţii tencuiţi la suprafaţă. Este de o importanţă internaţională. Ultima restaurare a fost executată în 1993.

Stareţii mănăstirii Căpriana 1775-1918
Arhimandritul Antim (1775-1811)
Mitropolitul Gavriiil Bănulescu-Bodoni (1811-1821)
Din 1837 mănăstirea Căpriana a fost cârmuită de stareţi, călugări de la Sfântul Munte Athos din mănăstirea bulgărească Zograful :
Igumen Ilarion (1837-1843) În 1840 a zidit o mică biserică de iarnă cu hramul „Sf. Mare mucenic Gheorghe” şi un corp de case cu două beciuri. Către anul 1918 această bisericuţă a fost prefăcută în trapeză.
Arhimandrit Metodie (1843-1859) Acest stareţ a început construcţia unui corp de chilii cu două nivele, dar nu a reuşit să-şi vadă lucrarea terminată, încetând grabnic din viaţă.
Ieromonah Teoctist (1859-1860) A sădit în apropiere de mănăstire o livadă mare de pomi fructiferi.
Arhimandrit Cosma (1860-1882) Sub conducerea acestui stareţ, în anul 1862 au fost finistate lucrările la corpul cel mare de chilii cu două nivele început de răposatul stareţ Metodie. După care a mai construit încă trei blocuri pentru chilii. A reparat iconostasul din biserica cea mare a „Sfintei Adormiri.”
Ieromonah Grigorie (1882-1890) Acest stareţ a reparat acoperişul bisericii mari. Prin mijlocirea şi cu aportul său a fost înalţată biserica de iarnă a schitului Condriţa.
Arhimandrit Teofilcat (1891-1916) Sub conducerea acestui stareţ, cu stăruinţa lui a fost construită biserica mare de iarnă cu hramul „Sf. Mucenic Gheorghe”. Pe banii jertfiţi de credincioşi a fost cumpărat un clopot mare de 182 de puduri. A făcut reparaţie la biserică, la corpurile de chilii. A construit apeduct pentru aprovizionarea mănăstirii cu apă. A construit moară, două hambare pentru pâine. A muncit mult pentru înflorirea spirituală şi materială a mănăstirii.
Ieromonah Iacov , rus 1916-1918 Acest stareţ nu a adus nici un folos mănăstirii. A făcut mănăstirii mai multe pagube., la plecarea sa, a vandut şi a luat tot ce a putut din bunurile bisericii.
În anul 1918 în această mănăstire se găseau Ieromonah Iacov , rus , după care a fost numit protosinghelul Gherontie Guţu, basarabean, 2 ieromonahi, 5 ierodiaconi, 13 monahi, 51 fraţi, 165 desetine de pământ.

fragment din "Viaţa monastică şi măsurile de rusificare a mănăstirilor din Basarabia în a doua jumătate a secolului XIX - începutul secolului XX" de doctorandă Rodica Neagu.

Monastery of Saint Parascheva (Hancu Monastery)

A few lines that highlight the over age fights along our historical becoming, illustrated by words of Kogalniceanu, named the first defender of our national interests; Kogalniceanu refers to princes of Moldavia that for the centuries led a spirited defense against constant Turkish invasions (safeguarding much of Western Europe):

“Many times defeated, many times conquered, but never broken down and never hopeless, they may use all the opportunities since 1366 until 1688 being all the time in defense. Mircea the Old, Vlad the Impaler, Stephen the Great, Michael the Brave, Sherban Cantacuzino have been the greatest enemies of pagans, defenders of Saint Cross”.

(M. Kogălniceanu, an excerpt from the inaugural speech on November 24, 1843
in the opening of National History classes

at the Academia Mihaileana)

In fighting enemies of orthodoxy, Romanian prices-patriot has shown great courage and strength what is a vivid characteristic of theirs and of theirs attendants. Among praiseworthy are Hînculeşti kin. Alexandru Xenopol marked about them: “This family wrote a lot of beautiful memorial pages, numerous as the stars in the sky, in the our people Chronicle of sufferings.”

One of the most distinguished members of this noble family was Mihalcea Hîncu. „first of the brave Bessarabians”, he were remarkable in the revolt against the despot Gheorghe Duca and laid the foundation of a monastery, carrying his name today.

So, with the our Lord benediction, in a peaceful and picturesque place, the second half of XVII century established the (Hîncu nunnery) Monastery of Saint Parascheva, she is considered the Patron Saint and Protector of Moldavia. The December 9th, 1678 in an historic act is signed the outset of monastery.

There are many legends in Lapusna-land on Monastery origins. The archive data show the hardships to which were exposed the community of monastics along history. Even more questions generated today.

Along centuries, with a lot of endure, the Monastery survived and reopened in 1992 for divine service. Nowadays the monastery holds prayers and services in recognition of the heritage of the founders. Under the leadership Bishop Petru (Musteaţă) and Igumeni Parascheva (Cazacu) the monastery is opened for Christians and those who find consolation in this place blessed by God.

With the blessings of His Grace, Petru, Bishop of Hâncu is to open the official site of Hâncu Monastery with the data found in archives narrating about rich history of this monastery and the news&events occuring in the monastic community.

We invite you to visit our sacred monastery for to glorify the Lord altogether.

www.eph.md

Mitropolia Moldovei şi Mitropolia Basarabiei sau Dubluri Religioase

„Patriarhia de la Bucureşti a dovedit lipsă de stimă faţă de conducerea
Moldovei şi a contribuit, prin acţiunile date, la dezmembrarea teritorială
a Republicii Moldova”
( Preşedintele Mircea Snegur,
într-un discurs rostit în Plenul Parlamentului Republicii
Moldova, 24 decembrie 1992 )


„ România... îi susţine pînă în prezent pe naţionaliştii de la noi. Este vorba de acea Românie cu care ne judecăm acum la Strasbourg. Ca să vezi, în aceşti ani, nouă ne-au creat o mitropolie a Basarabiei subordonată patriarhului român Teoctist.”

( Preşedintele Vladimir Voronin,
interviu pentru Rossiiskaia gazeta şi Trud,2001)


După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 s-au produs schimbări şi în organizarea Bisericii Ortodoxe Române. Autocefala din 1885, Biserica Ortodoxă Română este ridicată la rang de Patriarhie prin Legea din 3 noiembrie 1925, avînd în componenţa ei, ca persoana juridică, şi Biserica Ortodoxă din Basarabia, ce a fost înfiinţată prin hotărîrea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române din 15 noiembrie 1923, cînd Arhiepiscopia Chişinăului a fost ridicată la rangul de Mitropolie.
Organizarea acesteia s-a făcut prin Legea pentru organizareaBisericii Ortodoxe Române din 1925, iar arhiepiscopul de Chişinău, Gurie Grosu, a fost numit mitropolit al Basarabiei prin Înaltul Decret Regal din 21 aprilie 1928. Noua Mitropolie avea trei eparhii: Arhiepiscopia Chişinău lui, Episcopia Cetatea Albă-Ismail şi Episcopia Hotin-Bălti. În urma Ultimatumului din 26 iunie 1940 şi a întrării Armatei Sovietice în Basarabia la 28 iunie 1940, bisericile şi mănăstirile din Basarabia sunt închise, transformate în depozite de marfă, spitale, cazarme militare, „case de odihnă”. Mitropolia Basarabiei, cu Consiliul Eparhial şi cu Casa Eparhială, este declarată Casa Armatei Roşii. Pînă în 1941, cînd autorităţile române revin în Basarabia, fuseseră devastate sau distruse peste 200 de biserici şi mănăstiri, preoţii şi călugării sunt ucişi sau deportaţi, în număr foarte mare, iar bisericile şi mănăstirile sunt dărîmate sau secularizate.
În 1944 Mitropolia Basarabiei va fi desfiinţată, iar în locul ei va fi organizată o Episcopie, creată de Biserica Ortodoxă Rusă pe scheletul istoricei „ eparhii Chişinăului şi Hotinului” înfiinţată în urma cuceririi ţariste din 1812. Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove constituie 1 din cele 124 de filiale canonice locale ale Bisericii Ortodoxe Ruse, în ordine fiind a 117-a eparhie, cu numele de Kişiniovscaia ( a Chişinăului), parte componentă a „ trupului bisericesc rus”.
La 21 mai 1989, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii îl numeşte episcop al Chişinăului şi al Moldovei pe Nikolai Vasilievici Kantarian (colonel în rezervă), sub numele Vladimir. În 1990 Vladimir este ridicat la treapta de arhiepiscop al Chişinăului. La 3 ianuarie 1991, Sinodul de la Moscova a aprobat organizarea Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove pe baza Statutului Bisericii Ortodoxe Ruse şi confirmat de către Ministerul Justiţiei al Federaţiei Ruse la 30 mai 1991. În 1992 Vladimir este ridicat la treapta de Mitropolit al Moldovei.
La 24 martie 1992 a fost adoptată Legea nr. 979-XII privind Cultele în Republica Moldova.
La 9 aprilie 1992, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române publică un comunicat oficial prin care declară că „ nu a recunoscut niciodată desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, cu sediul la Chişinău, şi a Mitropoliei Bucovinei cu sediul la Cernăuţi ”.
Pe baza Legii cultelor, o parte a clerului si a credincioşilor din Republica Moldova se asociază şi la 14 septembrie 1992 are loc la Chişinău Adunarea de reactivare a Mitropoliei Basarabiei. Petru Păduraru, episcop de Bălţi, este numit mitropolit locţiitor, iar o delegaţie de clerici este trimisă la Bucureşti pentru a cere Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să primească noua Mitropolie a Basarabiei sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române, aşa cum fusese după 1918.
Sfîntul Sinod va răspunde acestei cereri, la 19 decembrie 1992, prin „Actul Patriarhal şi Sinodal al Patriarhiei Române privind recunoaşterea reactivării Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa în Chişinău”, care proclamă: „Biserica Ortodoxă Română, Mama spirituală a poporului român ce răspunde cu părinţească şi frăţiască dragoste dorinţei sfinte a fraţilor noştri de peste Prut şi cererii scrise, din 14 septembrie 1992, a Adunării eparhiale de constituire, prezidată de Prea Sfinţitul Episcop Petru şi compusă de reprezentanţii preoţilor şi mirenilor dreptmăritori români din Republica Moldova, ca tradiţionala Mitropolie Ortodoxă a Basarabiei să-şi reia activitatea sub oblăduirea canonică şi cu binecuvîntarea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mai ales că aceasta n-a reunoscut niciodată desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei.
Reacţia PatriarhuluiMoscovei, înregistrată la 24 decembrie 1992, a fost deosebit de dură: Întîistătătorul Bisericii ruse a acuzat Patrirhia Romînă de “ ingerinţă anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova, care este parte a Patriarhiei Moscovei”. Totodată, Patriarhul Alexei al II-lea şi-a exprimat “ protestul energic” şi a făcut apel “ să fie corectate cît mai curînd posibil nedreptăţile existente, pentru binele unităţii ortodoxe şi mîntuirea sufletelor fiilor Bisericii din Moldova. Motivele politice, naţionaliste şi de altă natură nu trebuie să intervină în domeniul bisericesc, întrucît acest lucru duce inevitabil la consecinţele negative pentru Biserică”.
În 1992 situaţia bisericească din Republica Moldova era paradoxală deoarece “ intelectualii şi o parte din credincioşi luptau pentru independenţa faţă de Moscova, iar în interiorul Bisericii Ortodoxe din Moldova s-au creat trei grupări: prima, cea mai numeroasă, reprezintă grupa conservatoare, ce luptă în mod deschis şi din urmă cu toate metodele şi formele legitime şi nelegitime pentru păstrarea Bisericii moldoveneşti în cadrul jurisdicţiei Bisericii de la Moscova. Frica faţă de unirea cu România, pierderea fotoliilor, incapacitatea de-a munci conform legii bisericeşti adie a serapionism şovin rusesc…; a doua categorie o reprezintă susţinătorii unirii spirituale - deci, trecerera Bisericii Ortodoxe din Moldova sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române; iar a treia direcţie o reprezintă cei care luptă pentru independenţă şi autonomie.
La 8 octombrie 1992, Mitropolia Basarabiei solicită guvernului să fie recunoscută, dar nu primeşte răspuns.
La 16 octombrie 1992, Ministerul Culturii si Cultelor cere guvernului un aviz favorabil recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei. Guvernul refuză să dea acest aviz, deşi Ministerul de Finanţe (la 14 noiembrie 1992), Ministerul Muncii si Protecţiei Sociale ( la 8 februarie 1993), Ministerul Învăţămîntului (la 8 februarie 1993) şi Departamentul de Stat pentru Privatizare (la 15 februarie 1993) comunică guvernului şi presedintelui ţării că nu au obiecţii în legătură cu recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei.
Chiar şi Comisia pentru Cultură şi Culte a Parlamentului Republicii Moldova face cunoscut la 11 martie 1993 (în urma unei scrisori a episcopului Petru Păduraru) că statutul şi activitatea Mitropoliei Basarabiei sunt în conformitate cu legislaţia statului şi cere guvernului să recunoască noua Mitropolie pentru a nu agrava situaţia socială şi politică din Mldova.
Anul 1993 va fi şi anul unei intense corespondenţe între Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi Sanctitatea Sa Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, cu privire la problema canonicităţii şi continuităţii Mitropoliei Basarabiei. Semnificativă este scrisoarea din 19 mai 1993 a Prea Fericitului Teoctist care îi spune Sanctităţii Sale Alexei al II-lea: „Exercitarea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocşi din Basarabia între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992 a fost un act nedrept şi abuziv din punct de vedere al realităţii istorice şi al normelor de drept canonic deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice, care au lezat dreptul istoric”.
La 17 noiembrie 1993, prin Hotărîrea nr. 719, Guvernul Republicii Moldova, condus de Andrei Sangheli, recunoaşte existenţa legală doar a Mitropoliei Moldovei, declarată „parte inseparabilă a trupului bisericesc rus”.
Patriarhia Română recunoaşte acestei structuri ruse doar dreptul de jurisdicţie asupra diasporei ruse din Basarabia, ceea ce presupune, prin reciprocitate, exercitarea în Federaţia Rusă a jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Române prin Exarhatul Plaiurilor. La 20 octombrie 1995, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a acordat Mitropoliei Basarabiei rangul de Exarhat al Plaiurilor cu drept de jurisdicţie extrateritorială asupra diasporei ortodoxe române din spaţiul ex-sovietic şi asupra diasporei basarabene din întreaga lume.
Drumul Mitropoliei Basarabiei către recunoaştere şi legalitate a fost facut sub focul persecuţiei, cu foarte multe semnale politice din partea autoritaţilor statului.
Mitropolia Basarabiei a fost acuzată că:
1) a declanşat războiul în Transnistria;
2) subminează autoritatea statului şi stabilitatea Republicii Moldova;
3) este o „agentură străină”;
4) este unealta României etc.
Din păcate, astfel de acuzaţii aberante au fost aduse şi de cei mai înalţi demnitari ai statului moldovean în declaraţii publice. Astfel, Andrei Sangheli, şeful guvernului de la Chişinău declara în scrisoarea adresată, la 1 martie 1992, Prea Fericitului Patriarh Teoctist: Reactivarea Mitropoliei Basarabiei este „un amestec în treburile interne ale Moldovei”.
La rîndul său, fostul preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, declara în discursul pronunţat la 24 decembrie 1992 în faţa Parlamentului Republicii Moldova: „ Patriarhia Română a contribuit la dezmembrarea teritorială a Republicii Moldova”
Idei asemănătoare a exprimat şi actualul preşedinte al Moldovei, Vladimir Voronin, în interviul acordat în 2001 ziarelor „Rossiiskaia gazeta” şi „Trud”.
Victor Stepaniuc, liderul fracţiunii comuniste din Parlament, declara că problema Mitropoliei Basarabiei este artificială şi că este creată de formaţiunile politice care, la începutul anilor ’90, doreau unirea Moldovei cu România.
Nu este de mirare, aşadar, că mulţi preoţi au fost bătuţi, călcaţi în picioare, ameninţaţi cu arma, alungaţi din biserici. Publicaţiile „Ţara” şi „Alfa şi Omega” au publicat zeci, sute de articole despre astfel de acte violenţe şi abuzive.
Mai mult, la 21 noiembrie 1994, Serviciul de Stat pentru Culte de pe lîngă guvernul Republicii Moldova a dat publicităţii o notă în care Mitropolia Basarabiei era acuzată că:
1) îşi desfăşoară activitatea ilegal;
2) preoţii ei nu respectă normele canonice;
3) face prozelitism;
4) propagă ideile Bisericii Ortodoxe Române;
5) activitatea ei este mai mult politică decît religioasă şi este susţinută din interior (de unii deputaţi, de reprezentanţi ai opoziţiei şi ai autorităţilor locale, de unii primari etc), dar şi din exterior (de Guvernul Român care, prin Hotărîrea nr. 612 din 12 noiembrie 1993, a finanţat activitatea Mitropoliei Basarabiei cu 399,4 milioane lei);
6) activitatea Mitropoliei Basarabiei este instigatoare şi provoacă tensiuni de ordin religios şi socio-politic cu urmări imprevizibile deoarece:
a) nu există în Moldova o unitate administrativ-teritorială cu numele Basarabia; crearea unui grup religios cu numele Mitropolia Basarabiei este un act antistatal, nelegitim şi de negare a statului suveran şi independent Republica Moldova;
b) Mitropolia Basarabiei a fost creată pentru a înlocui vechea episcopie a Basarabiei întemeiată în 1925 (recunoscută prin Decretul Regal nr. 1942 din 4 mai 1925); dacă acest act ete recunoscut valid din punct de vedere juridic sunt recunoscute efectele acestui act al unui stat străin pe teritoriul Republicii Moldova;
c) existenţa Mitropoliei Basarabiei destabilizează Biserica Ortodoxă a Moldovei şi societatea moldovenească;
d) recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei va duce la dispariţia Mitropoliei Moldovei etc.
Mitropolia Basarabiei va cere recunoaşterea sa şi în 1995, 1996, 1997 dar în zadar, deşi faţă de alte culte Guvernul Republicii Moldova a avut o atitudine binevoitoare, recunoscînd „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” (22 iulie 1993), „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea – Miscarea Reformată” (19 iulie 1994), „Biserica Ortodoxă Rusă din Moldova” (28 august 1995), „Federaţia (religioasă) a Comunităţii Evreieşti” (9 iunie 1994), „Uniunea Comunităţii Evreilor Mesianici” (1 septembrie 1997).
Refuzul guvernului de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei şi persecuţiile suferite de clerul şi credincioşii ei au dus la procese în Moldova şi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
La 12 septembrie 1995, Judecătoria Buiucani din Chişinău dă caştig de cauză Mitropoliei Basarabiei, care ceruse guvernului să fie recunoscută, dar Curtea Supremă de Justiţie anulează, la 18 septembrie 1995, această hotărîre. La 19 iulie 1996 Judecătoria Buiucani dă o altă hotărîre prin care respinge cererea Mitropoliei Basarabiei de a fi recunoscută de guvern. Această hotărîre este casată, la 21 mai 1997, de Tribunalul Municipiului Chişinău care trimite dosarul spre examinare Curţii de Apel a Republicii Moldova. Aceasta, prin decizia din 19 august 1997, dă caştig de cauză Mitropoliei Basarabiei constatînd că:
1) prin art. 31, paragrafele 1 şi 2 din Constituţie se garantează dreptul la libertatea conştiiţei;
2) cultele sunt libere şi se pot organiza potrivit statutului propriu în condiţiile prevăzute de legile Republicii Moldova;
3) refuzul guvernului de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei încalcă:
a) Legea cultelor;
b) art. 18 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
c) art. 5 din Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale;
d) art. 8 din Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice.
Biserica Ortodoxă Rusă şi-a extins jurisdicţia asupra Basarabiei „ nu conform canoanelor bisericeşti, ci în urma încălcării lor, cînd teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost alipit forţat în 1812 la Rusia Ţaristă şi în 1940 la U.R.S.S., fără ca populaţia Basarabiei să fie consultată în această privinţă”. Biserica Rusă a profitat de această ocupaţie politică şi şi-a extins jurisdicţia asupra noului teritoriu anexat. Astfel, au fost încălcate: „Canonul 34 apostolic; canonul 8 al Sinoului III ecumenic, care obligă că nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de mult şi dintru început sub mîna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub stăpînirea lui, pe aceasta să o dea înapoi; şi canoanele 13, 21 şi 22 ale Sinodului de la Cartagina, precum şi canonul 2 al Sinodului II Ecumenic, care interzic episcopului unei anumite eparhii să-şi întindă puterea asupra altei eparhii. Biserica Ortodoxă Rusă „ este vinovată de încălcarea canoanelor menţionate mai sus, care condamnă extinderea şi menţinerea unei Biserici naţionale asupra altei etnii, în cazul nostru, jurisdicţia Bisericii Ruse asupra românilor ortodocşi din R. Moldova. De aceea, pretenţiile Patriarhiei Moscovei de a avea jurisdicţie asupra românilor din Basarabia, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice şi nedrepte.Trebuie să fie clar, canoanele nu admit cuceriri canonice, ca urmare a unor cuceriri teritoriale!”
Intervine preşedintele de atunci al Republicii Moldova, Petru Lucinshi, care cere să se facă recurs la Curtea Supremă de Justiţie. Aceasta respinge, la 9 decembrie 1997, acţiunea Mitropoliei Basarabiei şi anulează hotărîrea din 19 august 1997 a Curţii de Apel.
Vlad Cubreacov, deputat în Parlamentul Moldovei şi în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, face o interpelare în Parlament pe tema refuzului guvernului de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei. În urma acestei intervenţii, adjunctul primului ministru adresează o scrisoare preşedintelui Parlamentului în care califică neintemeiat refuzul guvernului de a nu recunoaşte Mitropolia Basarabiei şi apreciază că „dezbaterile febrile” cu privire la Mitropolia Basarabiei au un caracter pur politic.
În această situaţie, Mitropolia Basarabiei mai are o singură cale: să se adreseze Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Prin urmare, la 3 iunie 1998 depune o plîngere împotriva Republicii Moldova. Cererea va fi înregistrată la CEDO la 26 ianuarie 1999 cu nr. 45701/99 şi va fi declarată admisă la 7 iunie 2001.
Serviciul de Stat pentru Culte de pe langă guvern reacţionează după plangerea la CEDO din 3 iunie 1998 a Mitropoliei Basarabiei şi, la 29 iunie 1998 declară:
1) în Republica Moldova nu există o unitate administrativă „Basarabia”;
2) cultul creştin ortodox a fost recunoscut la 17 noiembrie 1993 sub numele de Mitropolia Moldovei; Mitropolia Basarabiei fiind un „element schismatic” al Mitropoliei Moldovei;
3) statutul Mitropoliei Basarabiei este copia statutului Bisericii Ortodoxe din altă ţară (aluzie la Biserica Ortodoxă Română).
Declaraţia pare absurdă deoarece Ministerul Justiţiei (la 22 iunie 1998), Ministerul Muncii si Protecţiei Sociale (la 25 iunie 1998), Ministerul Finanţelor (la 6 iulie 1998) şi Ministerul Educaţiei (la 7 iulie 1998) fac cunoscut că statutul Mitropoliei Basarabiei nu contravine legilor Republicii Moldova şi că nu au obiecţii privind recunoaşterea ei.
La 15 martie 1999, Mitropolia Basarabiei adresează guvernului o nouă cerere de recunoaştere. La 20 iulie 1999, primul ministru motivează refuzul guvernului astfel:
1) Mitropolia Basarabiei nu este un cult în sensul legii, ci un grup schismatic al Mitropoliei Moldovei;
2) Guvernul Moldovei nu va aproba cererea Mitropoliei Basarabiei pînă cînd negocierile în curs dintre Patriarhul rus şi Patriarhul român nu vor găsi o soluţie religioasă conflictului provocat prin reactivarea Mitropoliei Basarabiei.
La 10 ianuarie 2000, deputatul Vlad Cubreacov a primit o scrisoare de la adjunctul procurorului general al Republicii Moldova, care îşi exprimă părerea că refuzul guvernului de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei încalcă Legea Cultelor şi art. 6, 11 şi 13 din Convenţia Drepturilor Omului.
Prin atitudinea sa, Guvernul Republicii Moldova şi-a atras criticile unor organisme internaţionale. Astfel, Federaţia Internaţională a Drepturilor Omului, în Raportul său anual pe 1997, critică refuzul guvernului de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei, atrage atenţia că numeroase biserici au fost transferate în patrimoniul Mitropoliei Moldovei şi condamnă violenţele fizice împotriva preoţilor Mitropoliei Basarabiei şi lipsa de protecţie a acestora din partea autorităţilor.
Aceeaşi federaţie, în Raportul său anual pe 1998, critică art. 4 din Legea Cultelor care nu oferă protecţie credincioşilor cultelor nerecunoscute de guvern şi condamnă din nou actele de violenţă şi de vandalism la care a fost supusă Mitropolia Basarabiei cu membrii ei.
La 2 octombrie 2001 au avut loc audierile publice la CEDO, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, Adversarul Mitropoliei Basarabiei era atuci reprezentat de Ministrul Justiţiei Ion Morei, care a spus Curţii: ” E adevărat că nu am nici un precedent legal prin care să-mi susţin cauza. Şi e adevărat că oponentul meu a prezentat un număr considerabil de precedente în sprijinul cauzei sale- legalizarea Mitropoliei Basarabiei. Dar, în ciuda acestui fapt, tot nu trebuie să-i daţi cîştig de cauză, căci, dacă legalizaţi Mitropolia Basarabiei, ţara va exploada! Moldova va dispărea! Va fi o revoluţie! Forţele reacţionare- în primul rînd politicienii din Partidul Popular Creştin Democrat-vor distruge tînăra republică.
Reprezentantul Mitropoliei Basarabieia a argumentat, în replică, în felul următor: guvernul Moldovei afirmă că nu vrea să intervină într-o dispută religioasă, respective o chestiune care privea doar cele două Biserici Ortodoxe. Ceea ce „ era complet fals şi, ca argumentaţie, nul. Căci guvernul intervenise deja! Prin simplul fapt că recunoştea una dintre ele, deci se implicase deja, direct, în această problemă”. Prin simplul fapt că guvernul înregistrase o biserică-Mitropolia Moldovei-şi nu pe cealaltă! Deci, „ deja era tendenţios - ori le înregistra pe toate, ori pe nici una. Discriminarea era limpede.
La 13 decembrie 2001 CEDO hotărăşte în unanimitate că Republica Moldova a încălcat, în cazul nerecunoaşterii Mitropoliei Basarabiei, art. 9 şi 13 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Statul a fost obligat să plătească Mitropoliei Basarabiei 20.000 euro despăgubire morală şi 7.025 euro pentru cheltuielile de judecată.
Guvernul Republicii Moldova a atacat decizia CEDO şi a cerut rejudecarea cazului, dar la 27 martie 2002 CEDO respinge cererea Guvernului Republicii Moldova. În acest fel, hotărîrea CEDO din 13 decembrie 2001 a rămas definitivă.
În sfarşit, Mitropolia Basarabiei, care la 19 februarie 2002 ceruse pentru a XI-a oară guvernului să fie recunoscută ca structură religioasa distinctă, subordonată canonic Patriarhiei Române, este recunoscută şi admisă în legalitate la 30 iulie 2002 ca urmare a hotărîrii Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO).
Dar suferinţele Mitropoliei Basarabiei nu au luat sfîrşit odată cu recunoaşterea şi întrarea ei în legalitate, deoarece a apărut o problemă nouă, problema succesiunii. Mitropolia Basarabiei trebuia recunoscută de guvern şi ca succesoare de drept a fostei Mitropolii a Basarabiei dinainte de 1944, mai ales că, la 26 septembrie 2001, guvernul Republicii Moldova a aprobat prin Hotărîrea nr. 1008 modificarea întrodusă în statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova (Mitropolia Moldovei) prin care aceasta este declarată şi recunoscută succesoarea de drept a Mitropoliei Basarabiei.
La 8 februarie 2002, Înalt Preasfinţitul Mitropolit Petru şi deputaţii Iurie Roşca şi Vlad Cubreacov atacă la Curtea de Apel a Republicii Moldova, în procedura de contencios administrativ, Hotărîrea 1008 a guvernului.
La cererea Guvernului Tarlev, Curtea de Apel a respins, la 20 octombrie 2003, cererea petiţionarilor pe motiv că ar fi de competenţa Curţii Constituţionale. Hotărîrea Curţii de Apel a fost atacată cu recurs la Curtea Supremă de Justiţie, care a anulat decizia Curţii de Apel şi a acceptat să examineze pe fond, în prima instanţă, litigiul patrimonial dintre Mitropolia Basarabiei, pe de o parte, şi Guvernul Republicii Moldova şi Mitropolia Moldovei, pe de altă parte.
La 2 februarie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a anulat Hotărîrea Guvernului nr. 1008 din 26 septembrie prin care Mitropolia Moldovei (subordonată canonic Patriarhiei Moscovei) fusese declarată succesoarea fostei Mitropolii a Basarabiei. Cu acest prilej, deputatul Vlad Cubreacov (PPCD), care a reprezentat în instanţă Mitropolia Basarabiei a declarat: „ Este o zi mare în istoria Mitropoliei Basarabiei şi a justiţiei naţionale întrucît s-a făcut dreptate într-un litigiu atît de dureros, care vizează patrimoniul Mitropoliei, uzurpat de către structura locală a Patriarhiei Moscovei, prin complicitate cu guvernul comunist de la Chişinău . Acest lucru s-a făcut ţinînd cont de atenţia sporită a Consiliului Europei faţă de evoluţia acestui caz. Decizia Curţii deschide o nouă etapă în procesul de recîştigare a drepturilor Mitropoliei Basarabiei.”
Deoarece Curtea Supremă de Justiţie anulase, la 2 februarie 2004, Hotărîrea nr. 1008 a Guvernului din 26 septembrie 2001 prin care Mitropolia Moldovei fusese recunoscută succesoarea juridică a Mitropoliei Basarabiei, dar în acelaşi timp statuase că Mitropolia Basarabiei ar putea fi doar succesoare istorică, canonică şi spirituală a Mitropoliei Basarabiei de pînă la 1944, Mitropolia Basarabiei a iniţiat în 2004 un nou dosar la CEDO pentru a demonstra că în accepţia legilor Republicii Moldova, la CEDO şi a primului protocol din Convenţia Europeană, ratificat de Republica Moldova, succesiunea istorică, canonică şi spirituală înseamna, de fapt, succesiunea de drept. Cînd se va obţine recunoaşterea acestui fapt vor putea fi recuperate proprietăţile şi bunurile Mitropoliei Basarabiei, confiscate sau naţionalizate.

Miron Sergiu.