Scurtă istorie a ziarului „Curierul Ortodox” ( Rep. Moldova ) de la apariţia lui până în zilele noastre. de Dr. Nicolaie Fuştei

Astăzi societatea aşteaptă o prezenţă mai vie a Bisericii, o prezenţă cam de tip "sectar". Sectarul merge din casă în casă şi se interesează direct de credinţa omului, de nevoile lui directe. Deşi trecem printr-o criiza economica, este de datoria noastră să amplificăm munca de iluminare religioasă a creştinilor ortodocşi. O problemă fundamentală rămâne nevoia conştientizării credincioşilor pen­tru o participare eficientă, reală, responsabilă la Sf. Liturghie, la viaţa bisericească. Pentru rezolvarea acestei probleme poate servi, în mare măsură, presa bisericească. Desigur, Biserica are de rezolvat multe chestiuni, dar pe primul plan, credem că ar trebui plasat învăţământul religios care ar putea fi realizat nu atât prin şcolile teolo­gice, c&acirrc;t prin mijloacele de informare în masă. Astfel că existenţa periodicelor bisericeşti nu mai este un moft al cuiva, ci o necesitate stringentă.

De aceea presupunem că apariţia ziarului „Curierul Ortodox” ca organ de presă a Bisericii Ortodoxe din Moldova a fost un lucru firesc.

Istoria, nu atât de lungă a ziarului Curierul Ortodox” ar putea fi împărţită în trei etape: prima cuprinde anii 1995-1996, cea de a doua ţine de anii 1997-1999 şi cea de a treia etapă începe din a. 2000 şi continuă până în prezent.

În continuare vom prezenta succint aceste etape pe fiecare în parte şi vom începe cu prima etapă pe care am numito convenţional „etapa devenirii”.

Necesitatea unei publicaţii bisericeşti apăruse demult. Cu prilejul vizitei ÎPS în primăvara anului 1995 la biserica &qquot;Sf. Dumitru" din Chişinău, s-a discutat şi problema editării unui ziar ortodox în Moldova, căci noi probabil eram ultimiii din fosta URSS unde încă nu apăruse un periodic bisericesc. Peste câteva zile au fost invitaţi la Mitropolie, părintele Pavel Borşevschi, dl Vasile Ciobani (încă nu era preot) şi dl Nicolae Fuştei. Tot atuncii au fost emise şi decretele cu privire la numirea lui Nicolae Fuştei în calitate de redactor-şef, iar a viitorului părinte Vasile Ciobanu în calitate de secretar responsabil.

La 2 iunie 1995 între Mitropolia Chişinăului şi a Moldovei, - în persoana Mitropolitului Vladimir şi biserica Sfântul Dumitru” - în persoana protoiereului-paroh Pavel Borşevschi, este încheiat un Contract de constituire a publicaţiei „Curierul Ortodox” S.R.L. Iar la 9 iunie 1995, este înregistrat la Camera Înregistrării de Stat pe lângă Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova, Statutul publicaţiei periodice „Curierul Ortodox” SRL: cu nr. 10405326.

De fapt, încă în 1994 la Academia Teologică fusese înregistrat un ziar cu acelaşi nume - "Curierul Ortodox", dar nu se ştie din ce motive în decurs de un an nu s-a reuşit editarea nici a unui număr.

Nou-formata redacţie a publicaţieii după ce în decurs de o lună a înregistrat periodicul "Curierul Ortodox", la 24 iunie editează varianta română şi cea rusă - „Pravoslavnii Vestnik".

Cu timpul în colectivul redacţiei au mai venit Larisa Erşov - corector, Larisa Ciobanu - contabil, Dumitru Tolico - redactor tehnic, diaconul Nicolae Bujor, corespondent şi fotograf şi d-na Mariana Silvestrovici, un traductor de forţă.

Curierul Ortodox", ca şi toate celelalte ziare, are statut de SRL. Ca membri fondatori sunt: Mitropolia Moldovei (70 %) şi parohia "Sf. Dumitru" din Chişinru (30%).

În viziunea fondatorilor şi a membrilor redacţiei "Curierul Ortodox" trebuia să fie un mijloc de iluminare religioasă a citito­rilor, a creştinilor ortodoccşi de la noi din ţară. Pe lângă acestea, ziarul trebuia să răspundă intereselor mai multor categorii de cititori. În paginile ziarului urmau să fie publicate articole ce ţin de apărarea credinţei ortodoxe, de istoria, cultura noastră, de problemele cu care se confruntă soci­etatea, şi foarte multe materiale referi­toare la educaţia religioasă în şcoală. Această concepţie despre ziar reiese din „Adresarea Înaltpreasfinţitului Vladimir - Mitropolit al Chişinăului şi al întregii Mold­ove - către cititori”, publicată în primul număr al ziarului.

Pentru început ziarul se difuza prin intermediul protopopilor.

Dar începând cu anul 1996, fiecare doritor putea să se aboneze la ziar la orice oficiu poştal din Moldova. Preţul de abonare era de 16 lei 50 de bani. Creştea şi numărul abonaţilor.

Multora nu le-a fost pe plac acti­vitatea ziarului, redacţia a primit scrisori chiar de peste hotare, de la nişte sectanţii din Kiev, în care chemaţi să se pocăiescă pentru materialele antisectare publicate. Însă atacurile veneau nu doar din partea sectanţilor.

Unele ziare din Republica Moldova, au încercat să-i intimideze pe colaboratorii „Curierului Ortodox”, numindu-i „trădători de neam", „aliaţi ai lui Smirnov", alţii, dimpotrivă, trimiteau la Mitropolie mesaje în care cei de la Curier erau numiţi agenţii ai României.

Cea de a doua etapă a istoriei „Curierului ortodox” poate fi numită convenţional „etapa confruntărilor”.

Chiar în primul număr al ziarului din 1997 redacţia publică o adresare către cititori în care adie a alarmă, probabil că redacţia simţea răcirea în relaţiile cu fondatorul principal, Mitropolia Moldovei. În această adresare se spunea: „Stimaţi cititori, existenţa ziarului depinde de numărul abonaţilor. Vă rugăm să contribuiţi la creşterea numărului cititorilor noştri”.

Datorită conflictului dintre cele două Patriarhii a Moscovei şi a României, referitor la jurisdicţia asupra creştinilor ortodocşi din Republica Moldova numărul românofobilor a crescut chiar şi la Mitropolie. Aceştia au încercat să implice în disputa dintre cele două Biserici şi ziarul „Curierul Ortodox”, propunând spre publicare nişte materiale denigratorii la adresa ierarhilor români.

Relaţiile cu fondatorul principal – Mitropolia Moldovei au devenit foarte tensionate în special în timpul cât a activat ca secretar la Mitropolie, prot. Teodor Roşca. Acesta obişnuia să trimită la redacţie materiale selectate de prin ziarul „Glasul Moldovei” cu injurii la adresa Bisericii Ortodoxe Române şi a preafericitului Patriarh Teoctist. Evident că astfel de materiale nu puteau fi publicate explicându-i pr. Teodor că un creştin nu poate spune despre alt creştin, care e şi mai în vârstă ceea ce se stipula în materialele propuse de d-lui. Că conflictul acesta este artificial şi va dispare, însă ura şi vrajba la care chemaţi, nu se tratează aşa de uşor, ea poate rămâne pentru totdeauna. Însă opinia redacţiei nu a fost luată în seamă. Insistând să publicăm materialele trimise, care nici nu erau semnate. Evident că redacţia nu putea să publice nişte materiale anonime, considerând că dacă aperi un adevăr, trebuie să-ţi asumi responsabilitatea şi pentru metodele pe care le foloseşti. A fost totuşi publicat un material selectat de pr. Teodor Roşca întitulat „Din raportul asupra cererii de aderare a Republicii Moldova la Consiliul Europei (noiembrie, 1995)”. Materialul a văzut lumina tiparului cu menţiunea că a fost „selectat de către secretarul Mitropoliei Chişinăului şi a Moldovei, prot. Teodor Roşca”.

Mare a fost nemulţumirea secretarului Mitropoliei, pentru această menţiune. Pe atunci probabil a încolţit în mintea demnitarului de la conducerea Mitropoliei, ideea de a înfiinţa alt ziar care ar fi la dispoziţia lui, pentru a „apăra interesele Bisericii din Moldova”. Deoarece în concepţia acestuia „Curierul Ortodox” a devenit un ziar „antibisericesc”.

Relaţiile se înrăutăţesc într-atâta încât începând cu nr. 22 (53), din 16-30 noiembrie 1997 ziarul nu mai apare ca publicaţie a BOM ci ca „publicaţie creştin-ortodoxă din Republica Moldova”.

Sub această formulă ziarul apare şi pe parcursul anului 1998.

În octombrie 1997, în urma unei întâlniri a membrilor redacţiei "Curierul Ortodox" cu Î.P.S. Vladimir, s-a hotărât că Mitropolia Chişinău, pe lângă cele două publicaţii pe care le avea - "Cu­rierul Ortodox" şi "Православный Вестник" - va mai avea şi un buletin informativ.

Cu mari speranţe era aşteptată apariţia nou­lui periodic, crezând că acesta va contribui, împreună cu „Curierul Ortodox”, la iluminarea religioasă a creştinilor ortodocşi.

În ianuarie 1998 apare primul număr al noului ziar „Clopotniţa Moldovei”. Ca redactor şef a fost numit Andrei Hropotinschi. Pentru început nu era clar de ce în fruntea unui ziar bisericesc a fost pusă o persoană certată cu buna cuviinţă şi cu etica de jurnalist care pentru "succesele" obţinute în munca de jur­nalist, s-a învrednicit de titlul "cel mai scan­dalos jurnalist din Moldova", iar Prezidiul Uniunii Jurnaliştilor din Moldova la 24 septembrie 1996 a hotărât excluderea lui Andrei Hropotinschi din rândurile Uniunii Jurnaliştilor din Moldova, în baza Statutului UJM, Art.10 p. 1 "pentru nerespectarea sistematică a Statutului", Art.10, p. 2 "pentru... abuz de serviciu, încălcarea normelor de morală şi etică profesională".

Însă cu timpul s-au clarificat toate. În numărul din 4 aprilie 1998 al „Clopotniţei Moldovei”, s-a întreprins un atac informaţional înverşunat împotriva „Curierului Ortodox”, afirmându-se că „toate dispoziţiile sosite de la Mitropolia Moldovei şi Chişinăului întâmpinau o atitudine refractară în această redacţie" (a "Curierului Ortodox" - nota noastră). Se mai afirma că chipurile "Curierul Ortodox" este băgat pe gratis în cutia poştală a cititorului şi că "este sponsorizat de... Mitropolia Basarabiei sau de pe aiurea".

Ca urmare la această provocare, redacţia „Curierului Ortodox” este nevoită să i-a o atitudine. Răspunsul va veni, dar după ce vor trece sărbătorile de Paşti. Nu era cazul să înceapă gâlceava chiar în timpul Sfintelor Sărbători. Abia în nr. 9 din luna mai apare articolul dlui Fuştei Nicolae „Lupul „paznic” la oi, sau Hropotinschi „apărătorul” Bisericii”. Articolul a stârnit interes, fiind retipărit şi de alte ziare din Moldova („Luceafărul” şi „Молдавские Ведомости»).

Reacţia dlui Hropotinschi şi a părintelui său spiritual prot. Teodor Roşca a fost foarte violentă.

După cum se menţiona în PS-ul la varianta rusă a acestui articol publicat în «Православный Вестник» şi «Молдавские Ведомости», prin intermediul unor forţe interlope se pregătea o răfuială fizică cu redactorul şef al ziarului „Curierul Ortodox”, autorul articolului mai sus menţionat. Răfuiala nu a avut loc datorită intervenţiei Î.P.S. Vladimir.

A trecut o lună de la apariţia articolului "Lupul „paznic” la oi sau Hropotinschi "apărătorul" Bisericii". Era şi firesc ca cel vizat să reacţioneze cumva la cele relatate. A reacţionat aşa cum era obişnuiit s-o facă. Pentru început a scris două arti­cole în "Glasul Moldovei", în care şi-a vărsat nes­tingherit veninul, semnânndu-le cu un pseudonim "Fluture Blăniţa". Apoi a urmat o "Scrisoare" adresată redactorului "Curierului Ortodox", publicată în "Clopotniţa Moldovei", nr. 21, din care cel ce nu citise "scriso­rile" din "Glasul Moldovei" poate crede că Hropo­tinschi era un mieluşel nevinovat si dornic de pace.

Dar nu avea nici un rost să se ducă un dialog cu redactorul de la „Clopotniţa Moldovei”, de aceea a fost rugat că , dacă eventual nu va găsi de cuviinţă să înceteze a trimite "scrisori", să nu-l mai numească pe dl Fuştei Nicolae frate întru Hristos, pentru că nu sunt fraţi întru Hristos. „Hristosul meu este Cel Răstignit şi Care a înviat, iar hristosul lui Hropotinschi este cel pe care nici pământul nu-l primeşte şi şede neîngropat în Piaţa Roşie, lângă zidurile Kremlinului la Moscova”.

Dar nişte atacuri în presă nu puteau duce la dispariţia ziarului „Curierul Ortodox”, de aceea dl Hropotinschi intentează o acţiune de chemare în judecată în care în calitate de recalamat este numită redacţia ziarului „Curierul Ortodox”, iar coreclamat Nicolae Fuşeti pe motivul că i-a fost lezată onoarea şi demnitatea în articolul lui Nicolae Fuştei „Lupul „paznic” la oi, sau Hrpotinschi „apărătorul” Bisericii”, cerând incasarea de la redacţie a sumei de 200 de salarii minime – 3600 de lei, şi de la autorul-reclamat a sumei de 100 de salarii minime – 1800 de lei. Evident că suma de 5400 de lei era prea mare pentru redacţie, astfel că dacă judecata i-ar fi dat dreptate lui Hropotinschi, ziarul şi-ar fi încetat existenţa încă în toamna anului 1998.

La sfârşitul lunii noiembrie 1998, au fost convocaţi la Mitropolie redactorii şefi ai celor două ziare „Curierul Ortodox” şi „Clopotniţa Moldovei”, ca „să se împace”. Însă în loc de împăcare spiritele s-au încălzit şi mai mult, încât dl. Hropotinschi a declarat că de fapt „Curierul Ortodox” este un ziar ilegal, deoarece apare în limba română şi nu în cea de stat. La acest atac dl Fuştei Nicolae a răspuns că în acest caz, de fapt Biserica din Moldova mai are două ziare ilegale: „Звонница Молдовы” şi „Православаный Вестник”, care apar în limba rusă şi nu în limba de stat.

La despărţire nu s-a atestat vre-o încercare de reconciliere, pentru că poziţiile părţilor erau prea diferite.

Dar totuşi întâlnirea aceasta, sau poate discuţiile pe care le va fi avut dl Hropotinschi cu Î.P.S. Vladimir au dus la aceea că la 29 decembrie 1998, dl Hropotinschi înaintează Judecătoriei Botaniaca o Cerere de recurs, în care spune că „În urma discuţiilor avute cu reclamatul Nicolae Fuştei, redactorul-şef al ziarului „Cureirul ortodox”, în prezenţa Î.P.S., Mitropolitul Chişinăului şi al întregii Moldove, am convenit să-mi retrag Acţiunea de chemare în judecată, lucru pe care-l fac prin prezenta cerere”.

Situaţia ziarului devenise atât de critică, încât în primăvara anului 1998 redacţia este nevoită să apeleze la ajutorul cititorilor stipulând următoarele: „Apariţia de mai departe a publicaţiei "Curierul Ortodox" depinde doar de Dvs”.

În a doua jumătate a anului 1998, situaţia financiară a publicaţiei s-a înrăutăţit. Datorită propagandei împotriva ziarului „Curierul Ortodox” organizate în rândul clerului din Moldova, s-a micşorat numărul de cititori, de aceea redacţia este nevoită să aducă la cunoştinţa cititorilor că din cauza lipsei de bani, până la găsirea unei soluţii favorabile, ziarul va apare doar pe patru pagini.

Soluţia aşa şi nu a mai fost găsită, ba şi mai mult, până în luna aprilie 1999 nu a apărut nici un număr al ziarului.

În primăvara anului 1999 se întrezăreşte o speranţă, că lucrurile se vor schimba spre bine.

În rezultatul discuţiei PS. Dorimedon, care pe atunci îndeplinea şi funcţia de preşedinte al „Departamentului de catehizare şi învăţământ religios, misionarism, activitate antisectară şi antischismatică a Bisericii Ortodoxe din Moldova”, cu Î.P.S. Vladimir, s-a convenit că „Curierul Ortrodox” fa fi organul de presă al acestui Departamet. În rezultatul acestui dialog, cu cheltuiala PS Dorimedont, în aprilie 1999 apare pe 8 pagini (nr. 1-8) numărul de Paşti, în varianta română şi în cea rusă.

Speranţele redacţiei erau mari, mai ales luând în consideraţie cele spuse de PS Dorimedont în Cuvânt către cititor: „Din cauza diferitelor greutăţi ale vremii în care trăim, publicaţia "Curierul Ortodox" a fost nevoită să-şi întrerupă apa­riţia în primele luni ale anului 1999. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduim să preluăm din nou publicarea ziarului - de aceasta dată ca organ de presă al Departamentului de Catehi­zare şi învăţământ Religios, Misiona­rism, activitate Antisectara şi Antischismatică a Bisericii Ortodoxe din Moldova.

La început ziarul va apare o singu­ră data pe lună, pe 3 pagini (spre; deosebire de 4 pagini în ultimele nu­mere ale anului trecut), unde vom prelua unele teme promovate anteri­or ca, de exemplu, "Mărturisirea de credinţă a Bisericii Răsăritene Orto­doxe" a Sf., Irh Petru Movilă, ciclul de lecţii pentru programul preuniversitar de studiere a religiei în scoală, etc.

Cu binecuvântarea ÎPS Mitropolit Vladimir, dorim să vedem publicaţia "Curierul Ortodox" un ziar de promo­vare a valorilor creştine, a curăţiei Ortodoxiei, întemeiată pe Sfânta Tra­diţie şi pe Sfânta Scriptură, pe învă­ţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi a Sfintelor Şapte Sinoade Ecumenice, precum şi pe Izvorul nesecat al istoriei ortodoxe a neamului nostru, a întregii Ortodoxii, fără de care nu am putea fi întregi, nici deplini.(...)

Nădăjduim întru Domnul, că va fi introdusă şi disciplina "religia" în sistemul de învăţământ preuniversitar din Republica Moldova, astfel ca publicaţia "Curierul Ortodox" să fie şi un ziar metodico-didactic pentru cadrele pedagogice din do­meniu, precum şi pentru cele din învăţământul teologic.(...)

În toate aceste porniri sperăm sa Vă avem alături, iubiţi părinţi protopopi, parohi, clerici, vieţuitori ai mănăstirilor profesori şi elevi al şcolilor teologice şi enoriaşi. Iar publicaţia "Curierul Ortodox" să ne fie o adevărată punte de dialog şi împărtăşire a durerilor şi bucuriilor noastre şi o pavăză contra tuturor învăţaturilor pierzătoare de suflet”.

Cele stipulate de PS Dorimedont exprimau tocmai dorinţa membrilor redacţiei.

Însă lucrurile au luat o altă întorsătură. Datorită intrigilor P.S. Iustinian, episcop de Tiraspol şi Dubăsari, Departamentul condus de PS. Dorimedont a fost desfiinţat, chiar dacă începuse a da roade lucrul membrilor acestui Departament.

Ca o consecinţă a acestor acţiuni „Curierul Ortodox” iarăşi se reîntoarce la statutul său de publicaţie a Bisericii Ortodoxe din Moldova. Anume în această formulă apare al doilea număr (nr. 9-14) din a. 1999.

În acel an au mai văzut lumina tiparului doar două numere, 15 şi 16 în luna decembrie.

Apariţia lor se datorează faptului că „Clopotniţa Moldovei” practic încetase să mai apară, după ce redactorul şef Hropotinchi Andrei căzu-se în dizgraţie şi la intervenţia primarului Chişinăului, dl Urecheanu, conducerea Mitropoliei a fost nevoită să-l elibereze din funcţie. Astfel că de fapt în toamna anului 1999 ziarul „Clopotniţa Moldovei” şi-a pierdut toţi cititorii, şi practic a încetat să mai existe ca ziar republican iar Mitropolia nu putea să rămână fără un ziar oficial, cu atât mai mult că apăruse şi nişte probleme care trebuiau mediatizate.

Astfel ajungem la cea de a treia etapă a istoriei „Curierului Ortodox”, numită de noi „etapa supravieţuirii”, care cuprinde anii 2000-2005.

Este numită astfel deoarece deşi nu a atins situaţia din primii ani de existenţă, când apărea de două ori pe lună, cu un tiraj care atingea cifra de 7000 exemplare, totuşi această perioadă se deosebeşte şi de cea de a doua, prin faptul că nu mai există o duşmănie deschisă între unii membri ai conducerii Bisericii Ortodoxe din Moldova şi membrii redacţiei. Situaţia în mare măsură se explică prin schimbările care au avut loc în Secretariatul Mitropoliei. La etapa actuală, încă nu se observă o colaborare ca în prima etapă, între Mitropolie şi organul ei de presă „Curierul ortodox”, ceea ce permite să admitem că ziarul „Curierul Ortodox” încă mai are statutul copilului „teribil”, al Mitropoliei, la această concluzie ajungem dacă ţinem seama că pe parcursul a celor zece ani de existenţă a ziarului, conducerea Mitropoliei, doar o singură dată a găsit de cuviinţă să felicite colectivul de la redacţia ziarului cu ocazia Învierii Domnului (1998), chiar dacă în toate documentele oficiale, şi in calendarele anuale editate de Mitropolie se stipulează că „Curierul Ortodox”, este ziarul eparhiei de Chişinău.

În prezent, deşi cu un tiraj mai modest, şi apărând doar o dată pe lună, „Curierul Ortodox” continuă să-şi îndeplinească scopul pentru care şi fusese conceput.

Ba mai mult, acum redacţia pentru a putea mai efectiv să-şi îndeplinească misiunea foloseşte şi reţeaua internet. Astfel din 12 februarie 2002 apare şi varianta electronică a publicaţiei „Curierul ortodox” care până în prezent a fost vizitată de peste 8000 de utilizatori din peste 50 de ţări ale lumii.

Fiecare doritor poate să consulte această pagină la adresa http://www. curier.tk, sau http://www.geocities.com/cortodox. Din septembrie 2004 ultimul număr al ziarului apare şi în format PDF.

Pe parcursul acestor ani, publicaţia noastră elec­tronică a devenit cunoscută în multe ţări ale lumii, fiind vizitată de cititori din astfel de ţări ca: Australia, Austria, Azerbaidjan, Belgia, Bra­zilia, Canada, Chehia, Croaţia, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Israel, Italia, Japonia, Lituania, Marea Britanic, Mexic, Moldova, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Rusia, Singapore, Spania, SUA, Suedia, Tuvallu şi Ungaria. A crescut consi­derabil numărul vizitatorilor. Dacă în prima lună de prezenţă pe internet am avut 124 de vizitator, cu 277 afişări, în ianuarie 2003 am avut deja 255 de vizitatori cu 499 afişări iar în mai 2005, avem ??? vizitatori. Deci numărul vizitatorilor a crescut cu 206%, iar numărul afişărilor cu 180%. In total am avut 8650 de vizitatori.

Pe adresa electronică a ziarului au sosit peste 50 de mesaje.

Ne face o deosebita plăcere cuvintele de încurajare şi sprijin exprimate de cititorii noştri. Daniel din Bucureşti ne scrie: Mi-a plăcut site-ul dumneavoastră. Aş fi interesat şi de alte site-uri din Republica Moldova. Aici în ţară nu prea aflăm multe veşti de la fraţii noştri de peste Prut; Adrian din Chişinău: Să ştiţi că gă­sesc "Curierul Ortodox" ca fiind ceva extraordi­nar. Domnul să vă aibă mereu în paza Sa şi să vă îndrume pe calea mân­tuirii; Dumitru din Chişinău: Va mulţumesc pentru ce faceţi.

Au mai sosit mesaje din partea citito­rilor: Malancus Elena, Franţa Bob Dumitru, Lăpuşna; Rick Havoc, Bucureşti; Nicador, Miercurea-Ciuc; Stancu Marin-Iulian, Bucureşti; Violeta, Toronto (Canada); Măria, Bucureşti; Iurie, Chişinău; Bulugan Adrian, Bârlad; Leonid, Chişinău; Cucu Alina Ramona, Bacău; Radu Trifan, Bucureşti; Moldovan Nicolae, Bârlad ş. a.

Din cele expuse până acum vedem că viaţa „Curierului Ortodox” pe parcursul celor zece ani de existenţă nu a fost deloc uşoară. Cine le-a ajutat colaboratorilor ziarului să învingă toate greutăţile şi să supravieţuiască?

Răspunsul la această întrebare îl găsim într-un interviu cu redactorul şef dl Nicolae Fuştei care a recunoscut următoarele: „În primul rând, credinţa în Dumnezeu cel Adevărat. Probabil pentru că nu căutăm ale noastre, ci facem ceea ce credem că este spre binele întregului corp bisericesc, al creştinilor, Dumnezeu ne ajută. Mai avem noroc de un duhovnic cum este părintele Pavel Borşevschi. Dacă astăzi mai rezistăm, în mare măsură este meritul lui. Are atâta energie şi tact, încât reuşeşte să ne "încarce" şi pe noi, iar când e cazul - să ne mai şi potolească.

Evident că şi cititorii au contribuit la menţinerea acestui ziar prin răvaşele lor încurajatoare.

Astfel Cotlău Victor din s. Leuşeni r-nul Teleneşti intr-o scrisoare la redacţie spune: „Îmi pare bine că a ieşit de sub tipar ziarul acesta, care luminează minţile oamenilor buimăciţi de politică şi cărţile scrise de mâna antihriştilor”. La fel şi Maria Palii din s. Văscăuţi, raionul Orhei, scrie că a îndrăgit publicaţia „Curierul Ortodox” şi se consideră o prietenă a noastră. Cititoarea Tatiana Popuşoi din s. Vadul Raşcov scrie: „Când poştaşul îmi aduce ziarul Dumneavoastră, sunt atât de fericită de parcă L-aş fi văzut pe Dumnezeu”.

Cei de la „Curierul Ortodox” au rămas profund impresionaţi de gestul nobil al unei fetiţe de 14 ani, Tatiana Cociug, care a donat ziarului 5 lei, poate că ultimii bănuţi pe care-i avea. Cine dintre bogaţi ar fi fost în stare la un astfel de gest?

A rămas recunoscătore redacţia părintelui Chiril, dăscăliţei Tatiana şi epitropului Tudor de la biserica "Sf. Arhangheli" din penitenciarul din Soroca, care au hotărât să jertfească pentru "Curierul Orto­dox" un salariu lunar; soţilor Ciorap, care au donat ziarului două icoane pentru a fi vândute, iar banii câştigaţi să fie folosiţi la editarea ziarului.

Din punct de vedere financiar redacţiia a avut ajutorul aceluiaşi părinte Pavel. Ziarul şi-ar fi încetat existenţa încă în 1998, dar a rezistat pentru că parohia "Sf. Dumitru" din Chişinău a plătit atunci cheltuielile tipografice. În 1999 ar fi fost editate doar două numere, pentru că banii de la abonaţi nu ajung nici măcar pentru cheltuieli tipografice”, iar dacă a apărut şi al 167-lea număr să ştiţi că este meritul aceleiaşi parohii şi aceluiaşi părinte Pavel Borşevschi.

Fuştei Nicolae, doctor habilitat şi specialist la Academia de Ştiinţe din Moldova pe istorie modernă şi contemporană., cercetător la Institutul de Istorie al Academie de Ştiinţe a Moldovei.

material preluat din ziarul Curierul Ortodox, versiunea electronică www.geocities.com/cortodox/

CAZUL PREOTULUI BORIS NICOLAEV DIN BARABOI (ANUL 1961)

ASASINAREA PREOTULUI DE LA BARABOI

Prin 1960, URSS declansase o campanie acerba de distrugere si demolare, in modul cel mai barbar, nu doar a sfintelor locasuri, ci si a preotimii… Cazul preotului si a bisericii din satul Baraboi, r. Donduseni, pare a fi cel mai rasunator din sirul altor crime comise de antihristi. Chiar si dupa 46 de ani, lumea continua sa vorbeasca despre tragedia preotului si a dascalului, asasinati la comanda singrului partid aflat pe atunci la putere.

Desi, pe atunci, cazul parea a fi investigat, organele de militie nu au gasit niciun vinovat. Din contra, au dat vina pe starea de ebrietate a fetelor bisericesti, motiv din care s-a si rasturnat chipurile caruta, provocand moartea preotului. In acele conditii, satul a inceput propria investigatie. Aceasta s-a incheiat cu o crancena razbunare asupra unuia dintre presupusii asasini ai parintelui Boris Nicolaev si a dascalului Trifon Rabei.Pentru asasinarea preotului si a dascalului asa si nu a fost condamnat nimeni. Moartea presupusului asasin, insa, a provocat condamnarea, in baza unor sentinte extrem de dure, a 19 persoane. In acel dosar, 4 oameni au fost condamnati la moarte prin impuscare, 2 - la privatiune de libertate pe un termen de 15 ani, 4 - la 13 ani de inchisoare, 3 - la 12 ani, 2 - la 10 ani, 2 - la 8 ani si 2 - la 5 ani de puscarie.

Alexandru Gandrabur este unul dintre cei doi condamnati la 15 ani de inchisoare. Acum are 80 de ani si traieste tot la Baraboi. El spune ca a fost condamnat pe nedrept si ca aceasta nedreptate mai apasa ca o povara asupra sa si asupra familiei sale.

Preotul si dascalul in aceeasi caruta

Pe 4 ianuarie 1961, Vasile Lisnic, un om care se stabilise cu traiul la Baraboi, l-a luat pe preotul Boris Nicolaev si pe dascalul Trifon Rabei la inmormantarea tatalui sau, intr-un sat vecin, Chetrosica, aflat la o distanta de vreo 7 km. «Sigur ca s-a intentionat ca fetele bisericesti sa se retina la inmormantare. Dupa funeralii, Vasile Lisnic si-a luat copiii si nevasta si a plecat acasa. Preotul si dascalul urmau sa se intoarca la Baraboi cu Alexandru Lisnic, care isi asigurase fratele, Vasile, ca va aduce acasa fetele bisericesti… Cand se intorceau in sat, pe mosia Baraboiului, cam la trei kilometri de primele case, in cale le-au iesit vreo sase oameni, calari pe cai, si i-au ucis. Pe preot l-au omorat pe loc, rasturnand caruta in mlastina unui iaz. Dascalul, fiind un om mai voinic, s-a prefacut mort. Asasinii au fugit, dar, nu zabava, au revenit. Ei au constatat ca dascalul nu mai era», povesteste Alexandru Gandrabur varianta satului.

Intre timp, dascalul parcursese o cale scurta, dupa care incepu sa strige: «Oameni buni, ajutati-ma! Eu sunt dascalul de la Baraboi!» Asta au auzit satenii, dar nu au iesit sa vada ce se intampla. «Asasinii, auzind ca dascalul striga, l-au ajuns din urma, i-au umplut gura cu pamant si i-au dezbatut plamanii. L-au lasat in camp, unde, in scurt timp, a fost gasit de catre anagajatii fermei de gaini. Unul dintre muncitorii de la acea ferma l-a intrebat cine a comis crima. In ultimele clipe de viata, dascalul a aratat pe degete ca erau cinci. Asa s-a si stins…», continua sa povesteasca barbatul.

Satul a organizat propria judecata

Alexandru Gandrabur spune ca, in timpul cositului de vara, lumea de pe camp a gasit carja dascalului. La cosit era si Alexandru Lisnic, cel care a spus ca, daca lumea il va chema la biserica, va spune cine a comandat asasinarea celor doua fete bisericesti. «De aici a si pornit totul…»

In acel an, timp de 10 luni, organele de drept nu au condamnat pe nimeni pentru acea crima, motiv din care satul a hotarat sa faca propria sa cercetare. Pe 15 octombrie 1961, cand in localitatea vecina era hram, crestinii din Baraboi s-au adunat la biserica. Ei l-au chemat si pe Alexandru Lisnic, ca sa afle de la el cine a pus la cale omorul preotului si al dascalului.

«Adunarea a durat de dimineata pana seara. La biserica s-a adunat multa lume. In acea zi la biserica a venit si un elev de clasa 10-a care a fotografiat de pe gardul bisericii. Cei care au fost fotografiati au si fost condamnati. Asa am fost condamnat si eu, chiar daca nu eram in nicio imagine foto», spune Gandrabur.

Tot in acea zi, spre seara, multimea l-a ucis pe Lisnic. Cineva spune ca a fost impuns cu un suvac, altii marturisesc ca Lisnic ar fi fost legat cu o franghie si tras prin curtea bisericii. Nu sunt excluse ambele variante…

Alexandru Gandrabur crede ca, daca nu ar fi fost ucis Lisnic, partidul comunist ar fi suferit o mare rusine… «Atunci cand, la biserica, avea loc macelul, o femeie a dat fuga pana la presedintele sovietului satesc, care era la bufet si bea… El i-a raspuns femeii ca nu-i pasa de tot ce se intampla.»

«Se stie ca partidul a pus la cale totul. Daca i-ar fi judecat pe cei care au executat asasinarea, nu ar fi avut de suferit cele 19 persoane, printre care au fost si trei femei. Au facut satul de ras! Sa fi lucrat cumsecade militia, ar fi fost ordine, pana la urma. Asa, insa, au distrus si Baraboiul, si oamenii din sat. Oriunde in alta parte, daca lumea afla ca esti din Baraboi, erai respins, fiind considerat un asasin», mai spune Gandrabur. «Eu aveam socotelile mele cu oamenii din partid, de asta m-au si arestat», presupune el.

Reabilitat dupa 12 ani de inchisoare

Dupa acea rascoala de la biserica, tot in 1961, Gandrabur a fost condamnat la 15 ani de inchisoare. «Eu am fost reabilitat… Am trimis o cerere la Prezidium, la Sovietul Suprem. Nu mi-au raspuns, lasand problema mea la o parte, cu toate ca pedeapsa era deja scoasa. Am facut degeaba 12 ani de inchisoare. Am fost inchis la Soroca, Cricova si Goieni», isi aminteste omul printre lacrimi, dar si cu o doza de sarcasm la adresa acelei perioade din istoria satului sau. «Primarul sa fi sunat la politie, nu s-ar fi intamplat o crima atat de urata. Toti au tacut. Este clar ca omorul lui Lisnic a fost unul planificat, ca sa nu se afle a cui a fost comanda de asasinare.»

Alexandru Gandrabur mai spune ca lumea comenteaza si pana astazi acest caz si consecintele lui. Oamenii spun ca presedintele sovietului satesc a murit de frica, paznicul de la ferma de cai, de unde au fost luati caii pentru asasini, tot a murit subit, iar responsabilului de la ferma de gaini care cunostea cateva detalii, i s-au administrat niste injectii, fiind transformat in neom…

«Cineva, din sat, pentru ca nu putea pleca pe lumea cealalta, inainte de moarte, a recunoscut ca a fost si el printre faptasi si si-a cerut iertare. Dar cine a mai fost acolo? Nu se stie nici pana azi!»

La inchisoare, Alexandru Gandrabur a citit o carte «plina de minciuni» cu titlul «Crima in numele crucii», scrisa de Pavel Meniuc, fost corespondent al ziarului sovietic «Tinerimea Moldovei». Cu toate ca cineva i-a furat cartea, el mai tine minte ca in acele pagini era scris ca preotul si dascalul ar fi fost in stare de ebrietate. Batranul crede ca cele scrise erau o comanda politica, ca sa acopere crima. Dar asta nu a fost totul. A mai urmat si un film, pe care Alexandru Gandrabur l-a vizionat in inchisoarea de la Soroca. A rugat de trei ori sa-l vada. Filmul se numea «Prestuplenie vo imea boga». «Imi amintesc, preotul si dascalul parca ciocneau paharele, mergand intr-o caruta. Actiunea avea loc pe fundalul cantecului »Mai Volodea, dealu-i mare«. In film se arata cum s-a rasturnat caruta in iazul in care nici nu ar fi fost apa», relateaza Gandrabur despre filmul sovietic realizat in baza acelui subiect odios.

Statul - dator cu 1964 de lei pentru 12 ani de nedreptate

Intrebat daca a incercat sa se reabiliteze in urma nedreptei condamnari, Gandrabur spune: «S-apoi ce daca am incercat? Am fost la Curtea Suprema de Justitie. Unul ma trimitea la Snegur, iar altul la Lucinschi. Imi reveneau 1964 de lei. Nu i-am mai vazut… De atunci am hotarat sa nu mai merg nicaieri, ca tot e degeaba.»

Cei 12 ani de inchisoare au fost nespus de grei si pentru sotia lui Alexandru Gandrabur, Maria, acum de 79 de ani. Ea ramasese acasa cu trei copii mici. «Trei copii de crescut si normele pe deal de muncit…», asa descrie ea cei 12 ani de singuratate. Acum fiicele, Tatiana si Larisa, o ajuta sa se gateasca de Pasti. Acum cativa ani, feciorul lor, Volodea, a suferit o boala grea si a decedat. Despre cei 12 ani, traiti fara tata, Tatiana isi aminteste cum urmarea bocetul mamei si rugaciunile indelungate, soptite in fata icoanelor.

19 condamnati pentru viata asasinului

Si preotul, si dascalul au fost inmormantati in cimitirul din Baraboi. In 2006, osemintele parintelui Boris au fost stramutate in curtea bisericii, unde a fost construit un cavou.

«Pentru ca a murit preotul si dascalul, nu a fost condamnat nimeni. Iar pentru moartea presupusului asasin au fost condamnati 19 oameni», spune protoiereul mitrofor Grigore Spoiala, preot in Baraboi de aproape 20 de ani.

«In acele timpuri a fost o mare rusine. Se considera ca preotul a fost asasinat de catre oamenii din sat. Atunci cand am fost trimis sa slujesc la Baraboi, alti preoti ma intrebau daca nu imi este frica. De aproape 20 de ani, de cand sunt aici, pe acesti oameni ii consider buni crestini», adauga parintele. El isi mai aminteste un alt caz, in care un preot de la Petreni, r. Drochia, si preoteasa sa au fost asasinati intr-un mod barbar. Acestia au fost arsi cu fierul de calcat pe burta.

Din 1961, de cand fusese omorat parintele Nicolaev, biserica ramasese in voia sortii. Mai tarziu, din 1965 pana in 1973, aceasta devenise sala de sport… Parintele Grigore zice ca, atunci cand a venit sa slujeasca la Baraboi, nu a gasit decat peretii bisericii.

Liuba Cebotari s-a nascut in 1960. In acea toamna, cand s-a intamplat macelul, a fost botezata. Ea spune ca, din 1961, dupa moartea preotului, totul fusese distrus, clopotnita fiind dusa la scoala. Dupa asta, ani in sir in sat nu a mai venit niciun preot…

Cei din Baraboi spun ca lumea si acum vorbeste despre acest caz tragic. «La piata centrala sau la sanatoriu, toti isi amintesc de omorul preotului de la Baraboi.»

Cei cativa oameni din sat cu care am discutat despre aceasta tragedie spun ca nici preotul si nici dascalul nu consumau alcool, asa cum se barfea dupa moartea lor, in 1961. Ei vorbesc despre cei doi ca despre niste buni crestini si oameni cumsecade.

Intrebata a cui sa fi fost initiativa de asasinare a celor doua fete bisericesti, Tamara Cojocari a raspuns fara ezitare: «A comunistilor!»

Si Alexandru Cibotari, de 80 de ani, spune ca tot ce hotara partidul comunist era mai mult decat o lege…

In sat nu era zapada, ci mult noroi

Pe fiul preotului Boris Nicolaev, Leonid, l-am gasit la Chisinau. In 1961 Leonid avea 12 ani. In acel moment de impas, acasa, la Baraboi, era doar cu mama. Surorile mai mari, Ala si Veronica, isi faceau studiile la Chisinau. El isi aminteste ca, dupa inmormantarea tatalui sau, impreuna cu familia a plecat din sat, sa locuiasca la Chisinau. Din cate isi aminteste, Leonid spune ca tatal nu-i permitea sa faca sotii si ca era bun. El mai tine minte ca, in iarna in care a fost inmormantat tata, in sat nu era zapada, ci mult noroi… Dupa 1961, fiul preotului nu s-a mai intors la Baraboi decat acum doi ani. In aceasta primavara se gandeste sa plece incolo, ca sa inlocuiasca fotografia de pe mormantul tatalui sau cu una innoita.

Etnologul Grigore Botezatu este din Baraboi. Mai multi ani la rand el a cercetat cazul asasinarii preotului si al dascalului din sat. El isi aminteste ca, in 1961, pe langa cartea «Crima in numele crucii», scrisa de Pavel Meniuc la comanda Comitetul Central al Comsomolului si filmul «Pristuplenia vo imea Boga», au fost scrise si numeroase articole prin ziarul «Pravda» care pe atunci se edita in milioane de exemplare si era raspandit pe intreg teritoriul URSS. «In acele articole se spunea ca preotul si dascalul erau bauti. Autopsia, insa, aratase ca dascalul nu avea gram de alcool in sange. Mai mult decat atat, in acele pagini se spune ca majoritatea celor care s-au adunat la biserica era in stare de ebrietate. Oare de cat alcool era nevoie pentru cei 1500 de oameni, adunati la biserica. Asta ar insemna ca mama venea bata la biserica, de mana cu copilul sau?», se intreaba Grigore Botezatu.

Etnologul mai spune ca, prin moartea preotului, se planifica si inchiderea bisericii.

«Asta facea parte din campania antireligioasa, ateista, antinationala, criminala si sangeroasa a comunistilor. Acesta a fost cel mai rasunator caz cu un sfarsit atat de tragic. Justitia de pe atunci dadea vina pe fetele bisericesti, pe crestini, pe betie si pe ritualurile religioase. Totul se facea cu un singur scop: ca sa indeparteze oamenii de ritualurile religiase pentru ca biserica era in opozitie comunistilor», afirma Grigore Botezatu.
Anastasia NANI

Focul lui Voronin

Anul trecut, in ajun de Pasti, am urmarit pe viu toate actiunile comunistilor. Pastele, sarbatorit, in felul lor, de comunisti, coincidea cu ziua de nastere a lui Vladimir Lenin, politica initiata de el conducand la distrugerea bisericilor si la persecutarea credinciosilor…

In acea dimineata, toata somitatea partidului s-a grabit sa ajunga la monumentul lui Lenin. Cu garoafe rosii, insotiti si de pionieri, care habar nu aveau cine este cel pe care au venit sa il onoreze, si de cativa pensionari nostalgici dupa painea de cateva copeici, comunistii de azi pareau a fi in largul lor.

Dupa ce s-au inchinat la monumentul lui Lenin, seara, in aceeasi componenta, partidul a venit smerit la biserica ca sa se inchine in fata icoanelor si sa impartaseasca lumina sfanta.

Presedintele Voronin era «eroul» serii. Daca de dimineata el «a impartasit» ideologia lui Lenin, in acea noapte sfanta, liderul comunist le impartea credinciosilor Focul Sacru, adus de la Ierusalim. Dupa traditionalul inconjur al bisericii, de trei ori, al celor doi Vladimiri, IPS si presedintele, insotiti de «elitele» partidului comunist, dar si de crestini, o buna parte dintre enoriasi s-a pomenit afara, fiind impiedicati de paza comunistilor sa asiste in Catedrala la sfanta liturghie. Chiar daca comunistii erau in biserica, pozand smeriti in fata icoanelor, credinciosii, ramasi ofensati pe pragul locasului, asociau acea noapte sacra, pe care au asteptat-o un an intreg, dar de care nu se puteau bucura din cauza invaziei comunistilor in biserica, cu crancena campanie a PCUS impotriva a tot ce este sfant.

Acum cateva zile, in ajun de Pasti, am fost in satul Baraboi, unde, in anii «60 ai secolului trecut, recurgand la o crima barbara, sovieticii le-au interzis crestinilor »accesul« la Dumnezeu.
Anastasia NANI

Ziarul de Gardã, Nr. 124 (5 Aprilie 2007)

190 de ani de la înfiintarea Mitropoliei Chisinaului si Hotinului (Nicolae Fuştei)

NICOLAE FUŞTEI (foto) este doctor habilitat şi specialist la Academia de Ştiinţe din Moldova pe istorie modernă şi contemporană.

În urma încheieri Pacii de la Bucuresti, în situatia când trupele rusesti urmau a se retrage peste apele Prutului, devenit granita naturala cu Rusia, dar si «râu blestemat», teritoriul dintre Prut si Nistru, a ramas în afara granitelor Mitropoliei Moldovei. Acest lucru a creat mari dificultati pentru desfasurarea normala a activitatii parohiilor din zona.

Deocamdata Mitropolitul Gavriil stabilit la Chisinau, actiona mai curând din propria initiativa, si din inertie, ca pastor al crestinilor din Basarabia, nefiind împuternicit de nimeni s-o faca, deoarece în provincia nou cucerita de rusi nu era nici o unitate administrativ-teritoriala bisericeasca oficiala. Aceasta stare de incertitudine nu putea satisface pe nimeni. De aceea era si firesc ca Mitropolitul Gavriil Banulescu-Bodoni sa înceapa o activitate energica pentru înfiintarea în acest teritoriu a unei noi eparhii. Aceasta initiativa reprezinta cel dintâi merit al lui Gavriil Banulescu-Bodoni în noua sa calitate[1]

Tinând seama, de conditiile sociale, politice, nationale, bisericesti - dependenta de Sinodul rusesc - în care îsi desfasura activitatea, Mitropolitul Gavriil pentru început, la 6 august 1812 adreseaza o scrisoare cu nr. 769, catre comandantul armatelor rusesti amiralul P.V. Ciceagov, prin care propune instituirea eparhiei din Chisinau dupa aceeasi organizatie, pe care o avea biserica din Moldova[2]. În acest raport Mitropolitul Gavriil argumenteaza propunerea sa astfel: «Când ma gaseam la Petersburg dupa ce s-a primit acolo stirea despre încheierea pacii cu Poarta Otomana, potrivit careia râul Prut este fixat ca granita si toate pamânturile aflate între Prut si Nistru sunt anexate la Rusia, Sf. Sinod si oberprocurorul lui au discutat chestiunea înfiintarii în aceasta regiune a unei eparhii noi, cât pe motivul numarului însemnat al bisericilor, care se gasesc 749 în 755 de sate si orase, atât si din cauza deosebirii acestei provincii de alte eparhii ale Rusiei si din cauza departarii acestei provincii de alte eparhii ale Rusiei si din cauza deosebirii de limba si de obiceiuri a popoarelor, care o locuiesc, propunând ca eu si cu episcopul Vicar sa ma mut în aceasta eparhie .

În ocârmuirea acestei eparhii sa mi se îngaduie sa ma acomodez obiceiurilor de aici când aceasta nu este în contrazicere cu legile civile si bisericesti fundamentale ale Rusiei, acestea ca o atentie fata de alipirea de curând facuta a populatiei locale la imperiul rusesc, fiindca aceasta cere linistea poporului acestuia...si fiindca si din punct de vedere civil lor li s-au lasat în vigoare drepturile lor vechi moldovenesti...»[3]

În Jurnalul sau Mitropolitul Gavriil a însemnat chiar si personalul pe care dorea sa-l aiba în proiectata eparhie a Chisinaului si Hotinului.

Referatul sub Nr. 1080 cu propunerile Mitropolitului Gavriil privitor sa organizarea noii eparhii este trimis Oberprocurorului sinodal A.N. Golitin la 4 noiembrie 1812[4]. Noua eparhie urma sa cuprinda nu numai teritoriul dintre Prut si Nistru ci si cele dintre Nistru si Bug, cu orasele Tiraspol, Dubasari, Ovidiopol si Odesa, precum si orasele Herson, Oceacov, Olviopol din gubernia Herson[5]. Astfel ca, mitropolitul Gavriil roaga, ca la episcopia din Chisinau sa fie atasata si o parte din episcopia Ecaterinoslavului, si anume regiunea Ociacovului, care avea peste o suta de biserici.

Tinând seama de deprinderea clerului si poporului din provincie de a avea mai mult respect si încredere fata de scaunul mitropolitan [6], care sa fie la Chisinau, lasând Sinodului de a o rândui într-o clasa corespunzatoare, Gavriil Banulescu a insistat ca noua unitatea teritorial-administrativa bisericeasca sa aiba rang de Mitropolie.

Sfântul Sinod gasind cele expuse de Mitropolitul Gavriil în referatul sau, pe cât de temeinice pe atât si de folositoare pentru acest colt de tara, a prezentat la 4 decembrie 1812 la rândul sau un referat special împaratului Alexandru I, adaugând ca în ce priveste denumirea clasei pentru aceasta eparhie, pâna la hotarâre, sa se lase personal Mitropolitului Gavriil aceasta treapta pe care o are înca de când conducea Eparhia Kievului, cu numirea de Exarh al Sinodului, Mitropolit al Chisinaului si Hotinului[7]

Dupa o cercetare amanuntita Sinodul a cazut de acord ca propunerile din referatul Mitropolitului Gavriil despre înfiintarea unei eparhii în Basarabia si despre mijloacele pentru întretinerea casei Arhieresti, a Dicasteriei, a Seminarului si a Episcopului Vicar; cât si cele referitoare la felul de conducere a eparhiei si clasificarea ei, care sunt lasate personal Exarhului Mitropolit Gavriil, sa ramâna în toata puterea lor mai adaugând la aceste si unele propuneri care au fost sugerate de Guvernatorul Scarlat Sturza si Ober-procurorul Sinodal A. Golitin, acestea fiind înaintate Împaratului Alexandru I, spre cercetare, pentru a lua decizia definitiva[8]

Pacea de la Bucuresti din mai 1812 a fost încheiata de rusi în graba[9], deoarece guvernul rus stia ca Napoleon se pregateste sa mearga cu batalioanele sale, încercate în numeroasele batalii în diferite tari, împotriva aliatului sau, Rusia.

Un razboi foarte greu pentru rusi, cu multe retrageri si dezamagiri cumplite, a îndreptat atentia acestora în întregime spre telurile si problemele militare. Evident când ardea Moscova, rusilor nu le «ardea» de organizarea bisericeasca în Basarabia.

Astfel ca timp de peste un an, statutul Mitropolitului era incert. Desi continua sa se considere, în continuare, ca întâi-statator al Bisericii din teritoriul anexat de Rusia, practic, încetase sa mai fie ierarh eparhiot semnând documentele ca «Mitropolit si Exarh» fara «proin», dar si fara precizarea locului unde îsi exercita functia de exarh. Abia la 21 august (stil vechi) 1813 la Teplit Alexandru I a pus urmatoare rezolutie pe prima pagina a referatului Sfântului Sinod în privinta formarii unei noi eparhii în Basarabia: «Asa va fi»[10]. Astfel aparu ucazul tarului Alexandru I prin care se înfiinta noua «Arhiepiscopie a Chisinaului si Hotinului» care cuprindea Basarabia precum si întreaga gubernie a Hersonului cu orasele Odesa, Tiraspol, Ananiev si Elisabetgrad, vechia Ucraina a Hanului, peste care se extindea mai înainte jurisdictia bisericeasca a mitropolitului Proilavei.

Noua eparhie pastra înca vechea împartire a arhidiecezei sale în protopopii, care erau noua la numar si anume: Hotin, Soroca, Greceni, Falesti, Orhei, Lapusna, Hotarniceni, Codru si Basarabia de jos. Protopopii aveau sa controleze si sa supravegheze bisericile si pe preotii din protopopiatele lor[11]. Eparhia Chisinaului si Hotinului avea la acel moment 812 biserici dintre care 712[12] în Basarabia si pâna la 100 în stânga Nistrului[13]

Este cunoscut ca tarul dispusese prin ucazul sau ca în noua arhidieceza sa se aplice «obiceiurile locale, fiindca s-a îngaduit poporului Basarabiei pastrarea vechilor sale drepturi moldovenesti». De fapt, permisiunea rusilor pentru organizarea bisericii Basarabene dupa traditia Bisericii Moldovenesti nu este ceva iesit din comun fiind dictata de politica lui Alexandru I fata de provinciile, populate de alte nationalitati decât rusa. Pentru moment rusii au pastrat deosebirile nationale. Anume prin aceasta se explica constitutiile Finlandei (1809) si Poloniei (1815). Dreptul de autonomie recunoscut Basarabiei chiar în Regulamentul provizoriu din 1812 în paragraful 6 declara: «Populatia Basarabiei îsi pastreaza legile ei», prevedere repetata apoi în «Asezamântul organizarii oblastiei Basarabia» din 1818. În acest act cu privire la pastrarea dreptului anterior se stipula urmatoarele: «În procedura civila, întrebuintarea limbii moldovenesti, se confirma pentru asigurarea dreptului, privilegiilor si legilor locale, acordate cu înalta mila pentru totdeauna regiunii Basarabia. Din aceasta cauza Tribunalul regional civil în afaceri litigioase ale persoanelor particulare, se va conduce de drepturile si obiceiurile moldovenesti»[14]

Explicatia rezistentei legilor locale, o gasim în faptul ca guvernul rus încerca sa câstige simpatia populatiei bastinase, dorind sa faca din Basarabia un centru de atractie pentru veci.

Pe de alta parte un rol însemnat în acest proces istoric a jucat si mentalitatea boierilor si taranilor basarabean: ei doreau constant sa se judece si sa traiasca dupa obiceiul pamântului si legile civile. Guvernul rus la acel moment nu a putut ignora aceasta particularitate a noii provincii, cu atât mai mult ca însasi pastrarea legilor pamântului nu atingea de fel ordinea publica. Folosind prilejul, Mitropolitul Gavriil a stiut sa apere si interesele preotimii basarabene.

Aflându-se în fruntea Arhiepiscopiei Chisinaului si Hotinului, Mitropolitul Gavriil a facut lucruri bune pentru românii din Basarabia si Transnistria, în primul rând reusind ca toti românii din Rusia, care locuiai în diferite regiuni dupa ordinea civila, sa fie uniti bisericeste în aceleasi unitate administrativ-teritoriala sub un singur omofor, cel al mitroplitului Gavriil. Lucrul acesta este de o însemnatate deosebita deoarece mentine unitatea spirituala a românilor rupti de la trupul tarii.

Note bibliografice

---

[1] Boris Buzila. Din Istoria vietii bisericesti din Basarabia. Editura Fundatiei Culturale Române, Editura Stiinta, Chisinau, 1996, p.34.

[2] Ion Nistor. Op. cit. p. 224

[3] Arhiva Consistoriului din Chisinau. Dosarul Nr. 224; Stefan Ciobanu. Op. cit. p. 35

[4] Înfiintarea eparhiei Chisinaului si Hotinului, în Arhivele Basarabiei, Nr. 1, Chisinau, 1929, p. 32; Referatul original a fost iscalit de membrii Sfântului sinod si prezentat Împaratului, care si-a pus rezolutia la început. Referatul, fara iscaliturile membrilor Sinodului, ca o lege însemnata, s-a publicat în Polnoe sobranie zaconov Rossiiscoi imperii, vol. XXXII (1812-1815), p. 613, Nr. 25442, si s-a reprodus în Trudî Bessarabscogo Tercovno Istoricesco-Arheologicescogo Obscestva, vol. IX. p. 4; Referatul a fost publicat în traducere româneasca în Arhivele Basarabiei, Nr., 2, 1929.

[5] Nicolae Fustei. Mitropolia Chisinaului si a Moldovei, în «Chisinau. Enciclopedie, Chisinau, 1997, p.

[6] N. Popovschi. Istoria Bisericii din Basarabia, în veacul al XIX-lea sub rusi, Chisinau, 1931, p. 33; De fapt nu doar clerul si poporul din Basarabia avea mai mult respect si încredere fata de scaunul mitropolitan, aceeasi stare de lucru era manifestata si în alta parti ale Moldovei. Spre exemplu Episcopia Romanului era numita în multe hrisoave tot «Mitropolie», vezi Mircea Pacurariu. Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Chisinau, 1993, p. 153.

[7] Arhivele Basarabiei, Nr. 1, Chisinau, 1929. P. 35

[8] Arhivele Basarabiei, Nr. 1, Chisinau, 1929, p.42

[9] Împaratul Alexandru I ruga pe Cutuzov sa urgenteze încheierea pacii cu turcii, apelând la dragostea lui pentru patrie, promitându-i o glorie vesnica. În scrisoarea sa din 22 martie 1812, împaratul îi scria: «Orice pierdere de timp în actualele împrejurari este cel mai mare rau». C.f. V.K. Nadler. Împaratul Alexandru I si ideea Uniunii Sacre. Riga, 1886, vol. I (în limba rusa), p. 241 nota.

[10] Înfiintarea eparhiei Chisinaului si Hotinului. Referatul Sfântului Sinod pentru înfiintarea eparhiei Chisinaului si Hotinului, înaintat «Întru tot luminatului singurstapânitorului, Marelui Domnitor, Împaratului si Singur tiitor a toata Rusia», în Arhivele Basarabiei, Nr. 1, Chisinau, 1929, p. 32.

[11] Ion Nistor. Op. cit. p. 226

[12] ibidem

[13] Iustin St. Fratiman. Câteva date privitoare la întemeierea Societatii istorico-arheologice bisericesti din Chisinau., în Revista Societatii istorico-argheologice din Chisinau, volumul XII, Chisinau, 1920, p. 43;

[14] N. I. Lazarevski. Russcoe constitutionnoe pravo. SPb, 1913, p. 235 s.a.; A. Boldur. Autonomia Basarabiei, Op. cit. p 44.

Mitropolia Basarabiei - scurt istoric. Justificare.

Reactivarea episcopiilor Mitropoliei Basarabiei

– un act juridic şi o reparaţie morală

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 22 octombrie 2007 - care a avut drept scop definitivarea noului Statut de Organizare şi Funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române, în consens cu noua Lege a Cultelor din România (Legea 489/2006) - luând act, cu binecuvântare, de hotărârea Mitropoliei Autonome a Basarabiei referitoare la reactivarea eparhiilor sale sufragane (Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia de Bălţi, Episcopia Basarabiei de Sud şi Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria), le-a înscris juridic în Statutul Bisericii Ortodoxe Române, la capitolul Organizare, unde, potrivit sistemului tradiţional de organizare a Bisericii Ortodoxe, fiecare mitropolie are în componenţă eparhii sufragane. Pentru aceasta, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ţinut seama de următoarele considerente:

1. Teritoriul din stânga râului Prut, locuit de strămoşii românilor încă din secolele III-IV d. Hr., a depins din punct de vedere canonic-duhovnicesc de Patriarhia de Constantinopol;

2. În anul 1401, când Patriarhia Ecumenică a recunoscut canonicitatea Mitropoliei Moldovei (înfiinţată în anul 1386), acest teritoriu făcea parte din Mitropolia Moldovei, care era păstorită de ierarhi români, cu reşedinţa la Suceava şi apoi la Iaşi. Când Biserica Ortodoxă Rusă şi-a proclamat autocefalia, în sec. XV (recunoscută de Patriarhia Ecumenică abia în 1589), aceasta nu avea jurisdicţie canonică asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru.

3. Foarte târziu, în anul 1812 - anul anexării lui injuste de către Imperiul ţarist - acest teritoriu a fost inclus, în mod necanonic, în jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse, care, în 1813 a înfiinţat pe acest teritoriu - reorganizat ca o nouă gubernie, numită Basarabia - eparhia de Chişinău, cu scopul rusificării populaţiei româneşti din partea de răsărit a Moldovei.

4. În 1918, după proclamarea independenţei Basarabiei şi votarea de către Sfatul Ţării de la Chişinău a unirii cu Ţara Mamă, România, Eparhia rusă a Chişinăului, dependentă de Patriarhia Moscovei, şi-a încetat activitatea, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române a înfiinţat Arhiepiscopia română a Chişinăului.

5. În 1922, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înfiinţat încă două eparhii în Basarabia – Episcopia Hotinului, cu reşedinţa la Bălţi şi Episcopia Cetăţii Albe, cu reşedinţa la Cetatea Albă –, iar în 1927, Arhiepiscopia Chişinăului a fost ridicată la rang de Mitropolie, având ca eparhii sufragane episcopiile menţionate mai sus. Acestora li s-a adăugat, în anul 1941, din raţiuni pastoral-misionare (ţinând seama de persecuţia stalinistă împotriva Bisericii Ortodoxe din zonă), Misiunea Ortodoxă Română pentru Transnistria, cu statut de eparhie.

6. Mitropolia Basarabiei cu cele patru eparhii sufragane ale sale a funcţionat până în anul 1944, după care a fost forţată de către puterea comunistă sovietică să-şi întrerupă activitatea.

7. În anul 1992, ca urmare a dezmembrării Uniunii Sovietice şi a proclamării Republicii Moldova ca stat independent şi suveran, a fost posibilă, în condiţii de libertate, reactivarea Mitropoliei Basarabiei, în dependenţă canonică de Biserica Ortodoxă Română, ca Mitropolie Autonomă de stil vechi calendaristic (calendarul iulian).

8. În data de 30 iulie 2002, autorităţile de stat ale Republicii Moldova au înregistrat Mitropolia Autonomă a Basarabiei ca entitate juridică religioasă, prin înscrierea acesteia în Registrul de Culte.

9. În noiembrie 2004, Adunarea Eparhială a Mitropoliei Autonome a Basarabiei a încheiat procesul de reactivare a vechilor sale eparhii sufragane (început încă din anul 1992), având următoarele titulaturi: Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia de Bălţi, Episcopia Basarabiei de Sud şi Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria (s-a ţinut seama de configuraţia actuală a graniţelor Republicii Moldova).

10. În anul 2006, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a recunoscut Mitropolia Autonomă a Basarabiei, ca „succesoare spirituală, canonică şi istorică a Mitropoliei Basarabiei care a funcţionat până în anul 1944 inclusiv”, cu eparhiile ei componente: Arhiepiscopia Chişinăului (înregistrată juridic încă din decembrie 2004), Episcopia de Bălţi, Episcopia Basarabiei de Sud şi Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria. Această hotărâre a confirmat juridic un drept istoric şi canonic al Mitropoliei Basarabiei.

Prin urmare, în luna octombrie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a luat act, cu binecuvântare, de această recunoaştere oficială a reactivării eparhiilor care au aparţinut Mitropoliei Autonome a Basarabiei, dar nu a luat nici o decizie de organizare efectivă a acestor eparhii, în sensul alegerii de episcopi şi crearea aparatului administrativ corespunzător, întrucât Mitropolia Autonomă a Basarabiei nu a iniţiat o astfel de organizare.
Aceste eparhii ale Mitropoliei Autonome a Basarabiei au fost reactivate din punct de vedere juridic pe teritoriul canonic al Mitropoliei Autonome a Basarabiei şi în interiorul graniţelor statului independent Republica Moldova, fără a se nega însă dreptul la existenţă a Mitropoliei ruse a Chişinăului „şi a întregii Moldove” ca eparhie a Bisericii Ortodoxe Ruse, pentru că Patriarhia Română respectă dorinţa credincioşilor ortodocşi de a aparţine în mod liber fie de Patriarhia Română, fie de Patriarhia Moscovei. Coexistenţa celor două Mitropolii ortodoxe în Republica Moldova se explică astăzi prin faptul că acest teritoriu nu mai este parte componentă nici a statului român, nici a statului rus, ci este un stat nou, independent.
Ţinându-se cont de această situaţie specială, Patriarhia Română militează pentru coexistenţa paşnică şi cooperarea frăţească între cele două Mitropolii ortodoxe dependente de două Patriarhii ortodoxe surori, care vor ajuta Biserica Ortodoxă din Moldova să-şi dezvolte activitatea sa misionară şi pastorală într-o vreme a secularizării şi a proliferării sectelor religioase.

Biserica Ortodoxă Română doreşte ca cele două Mitropolii Ortodoxe din Republica Moldova să cultive nu cearta şi conflictele, ci dialogul şi cooperarea frăţească. În acest sens, Patriarhia Română a ajutat ambele Mitropolii, oferindu-le cărţi de cult şi cărţi teologice, tipărite în România sau permiţând ca ele să fie retipărite în Republica Moldova. De asemenea, Patriarhia Română a oferit posibilitatea multor tineri din ambele Mitropolii să studieze în Facultăţile de Teologie Ortodoxă din România, îndemnându-i să cultive respectul şi preţuirea atât faţă de Patriarhia Română, cât şi faţă de Patriarhia Moscovei. Dialogul frăţesc şi cooperarea frăţească, mai ales între cele două Mitropolii, sunt cele mai bune căi de a rezolva problemele existente pe plan local şi de a ajuta cele două Patriarhii surori să găsească împreună o soluţie canonică şi pastorală adecvată complexităţii situaţiei din zonă, pentru apărarea şi promovarea Ortodoxiei.