Problema jurisdicţiei canonice a Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova: cauze istorice.

Studiu de  teolog Romeo Cemârtan.

Raportul dintre Biserică şi Stat în Rusia Ţaristă

Evoluţia raporturilor dintre Stat şi Biserica Ortodoxă în Rusia Ţaristă cunoaşte mai multe etape şi reprezintă un proces al cărui scop şi finalitate era întărirea statalităţii cu ajutorul Bisericii şi pe baza ei.
Astfel, o primă etapă care se cere a fi elucidată este chiar perioada secolelor IX-X, când are loc procesul de formare a statului unitar Rusia Kieveană. Este incontestabil faptul că în acest proces un rol important revine credinţei religioase a poporului.
Însă, la baza credinţelor multiple şi păgâne ale slavilor de răsărit se afla principiul “om – natură”, ceea ce nicidecum nu simboliza noua mentalitate şi necesitate de a întări statalitatea. Se cerea o nouă formulă, care s-ar rezuma la raportul “om - om, societate, stat”.
Cneazul Vladimir (980-1015), având simţul politicianului, a ştiut să folosească atuurile timpului în scopul întăririi puterii sale (adică a statalităţii Rusiei Kievene), recurgând la încreştinarea sa (987) şi a întregului popor (988), decizie cauzată de câţiva factori:
a. doctrina creştinismului care este favorabilă ideii de slujire şi supunere faţă de puterea conducătoare – factor ideologic.
b. pe teritoriul slavilor de răsărit creştinismul ortodox era relativ cunoscut şi chiar împărtăşit de reprezentanţi ai aristocraţiei – factor intern favorabil (factor social).
c. relaţiile de colaborare între Rusia Kieveană şi Constantinopol (Bizanţul) – factorul extern, catalizator al încreştinării.
d. interesele politice externe şi tendinţa lui Vladimir de a nu fi mai prejos decât conducătorii creştini europeni – factor de interes şi prestigiu (motivaţia personală a cneazului).
A doua etapă este definită de sec. X – începutul sec. al XIII-lea, perioada formării structurii bisericeşti în Rusia. Sigur că rolul cel mai important în acest proces i-a revenit conducerii laice, care a dirijat şi format exact ceea de ce avea nevoie în prosperarea şi evoluţia sa. Cnezii kieveni şi-au direcţionat influenţa în următoarele direcţii:
a) crearea episcopiilor şi mitropoliilor.
b) asigurarea bazei materiale pentru structurile bisericeşti (în acest scop, se strângea zeciuiala, ca formă de impozit feudal destinat nevoilor Bisericii).
c) începând cu sec. al XII-lea Biserica devine şi proprietar funciar.
d) susţinerea şi asigurarea cu literatură religioasă şi obiecte de cult etc. 
Această etapă a fost definitorie în stabilirea relaţiei dintre Biserică şi Stat în Rusia, în virtutea unor împrejurări:
1. iniţiativa cneazului de a primi creştinismul şi a-l ridica la nivelul de religie oficială.
2. activitatea şi influenţa cnezilor ruşi în viaţa bisericească, prin aceasta susţinând dezvoltarea şi extinderea ei. “Cnezii ruşi erau stăpânii “bisericii lor”. Ei hotărau nu doar problemele administrative a scaunelor episcopale, ci şi problemele “duhovniceşti”…”(2).
În această perioadă în Rusia s-a încercat realizarea idealului bizantin – simfonia dintre puterea laică şi cea sacramentală – cu alte cuvinte, armonia relaţiilor dintre Biserică şi Stat. Acest ideal s-a format în Imperiul Bizantin, pe timpul celui mai ilustru împărat, Iustinian (527-565), care a dorit să uniformeze politica statului la principiile şi aspiraţiile Bisericii Creştine. Dar, în realitate, această simfonie nu a fost atinsă niciodată, Biserica ajungând deseori folosită ca o unealtă eficace în interesele puterii statale.
În acest mod, s-a creat situaţia de supunere a Bisericii faţă de cnezii ruşi, proces stimulat şi de modelul bizantin al relaţiilor împărat – Biserică. Din punct de vedere canonic, Biserica Rusă se supunea Constantinopolului, însă avea, de facto, un statut special şi deosebit, deoarece ea reprezenta o organizaţie bisericească naţională şi statală, ceea ce i-a asigurat o oarecare independenţă.
În fine, sec. XI – începutul sec. al XIII-lea în Rusia se caracterizează prin uniunea şi colaborarea statului cu Biserica, graţie intereselor comune (economice, politice şi ideologice). În această uniune, Biserica era cea care susţinea autoritatea cnezilor şi a statului, în general (prin canonizarea dinastiilor de cnezi; răspândirea creştinismului şi misionarismul pe teritoriile noi supuse de ruşi etc). La rândul său, statul susţinea această activitate, acordând clerului rolul de ambasadori sau purtători de cuvânt şi reprezentanţi ai cnezilor etc. Totuşi, multe din sferele de activitate ale statului erau intangibile pentru conducătorii religioşi, ceea ce nu putem afirma despre viaţa bisericească, care, în această perioadă a fost completamente supusă, controlată şi direcţionată de puterea laică.
Începând cu sec. al XIII-lea, însă, raportul Biserică - Stat în Rusia se schimbă, în virtutea faptului că Biserica se întăreşte economic şi, încetul cu încetul îşi revendică independenţa. Sigur, la acest moment nu putem afirma că au existat careva acţiuni radicale din partea Bisericii, însă unele dovezi vorbesc clar despre neînţelegerile şi neconcordanţa între conducerea laică şi cea religioasă a Moscovei.
Un asemenea eveniment l-a constituit şi conflictul dintre Mitropolitul Kievului şi al Moscovei – Isidor, partizan al unirii cu Roma, care, fără a consulta principile rus Vasile al II-lea Orbul (1425-1462), a proclamat unirea Bisericii Ruse cu Roma. Ca urmare, Vasile al II-lea l-a întemniţat pe Isidor şi în 1448 a fost ales un nou Mitropolit al Moscovei – Iona, pentru care nu s-a mai cerut confirmarea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, după cum se obişnuia. Astfel, din 1448, prin alegerea mitropolitului rus Iona, Biserica Rusă s-a considerat autocefală (independentă). Este un punct de cotitură în evoluţia structurii statutului Bisericii Ruse, căci urmează după acest eveniment alte schimbări importante:
- în ianuarie 1589 Biserica Rusă a fost ridicată la nivelul de Patriarhie (nu fără intervenţia marelui cneaz Ivan al III-lea).
- în februarie 1593 un Sinod bisericesc al Patriarhiilor de Răsărit, întrunit la Constantinopol, a acordat Patriarhiei Ruse locul al 5-lea în ordinea onorifică după cele 4 vechi patriarhate ale Răsăritului (Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim).
Deci, poziţiile Bisericii Ruse se întăresc pe plan internaţional, iar începând cu mijlocul sec. al XV-lea (după căderea Constantinopolului sub turci şi căsătoria marelui principe Ivan al III-lea al Moscovei (1462-1505) cu nepoata ultimului împărat bizantin – Sofia Paleologina) a început să circule în Rusia legenda despre Moscova ca “a treia Romă”, mit ce va constitui baza ideologică a Imperiului Ţarist în epoca modernă. “Călugărul Filotei, unul dintre contemporanii marelui cneaz Vasile al III-lea al Moscovei (1505-1533), într-o scrisoare adresată acestuia, expunea emfatic ideologia noii autocraţii astfel: ”Moscova este moştenitoarea marilor capitale ale lumii: Prima Romă a căzut sub păgâni; a doua Romă a căzut sub turci; Moscova este a treia Romă, iar a patra nu va fi niciodată”(1, p.51 şi p. 276). Sentimentul de mândrie şi încredere în viitorul Rusiei ca proteguitoare a creştinătăţii a fost alimentat şi de faptul că de acum încolo patriarhi, episcopi şi călugări din cele patru patriarhii vor veni după milostenie la Moscova.
Astfel, Biserica Rusă, întărită economic şi cu prestigiu internaţional, a devenit un concurent pentru puterea laică, în sensul că existau momente de disensiune şi rivalitate între capii celor două direcţii ale puterii. Aceste contradicţii încep să apară încă de pe timpul lui Ivan al III-lea, şi continuă tot mai mult în perioada domniei ţarului Ivan al IV-lea. Deşi, aparent, interesele politice şi ideologice ale Statului şi Bisericii Ruse coincideau şi ele ar fi trebuit să se susţină reciproc, totuşi exista rivalitatea între ţarul Ivan al IV-lea (primul cneaz rus care şi-a luat titlul de “ţar”) şi Mitropolitul Moscovei Macarie. “Simţând o necesitate acerbă de bani şi pământuri în scopul creării gărzii personale, de curte, Ivan al IV-lea a recurs la confiscarea unei părţi din averile şi banii Bisericii”. (3)
Deşi Biserica pierdea mult din averile sale, totuşi Ivan al IV-lea nu a reuşit s-o supună. Acest lucru s-a întâmplat însă ceva mai târziu, la 1565-1572 prin introducerea “opricinei”. 
Confruntarea între puterea laică şi bisericească a fost inevitabilă, deoarece:
- Biserica, deţinând 1/3 din proprietăţile funciare ale Rusiei, era unul dintre marii feudali, care rivaliza cu Statul.
- Biserica avea mari privilegii şi imunităţi, pe care feudalii laici, sigur că, nu le aveau.
- Ideologii clerici sigur că ascultau de capul Bisericii în defavoarea ţarului şi Patriarhia nu dorea să se împace cu ameninţările în adresa statutului său material şi politic.
Astfel, toate acestea erau o piedică pentru reformele laice care îşi propuneau să întărească puterea statală. În rezultatul acestor măsuri, într-adevăr, statul se întăreşte atât pe plan intern, cât şi extern. Limitarea autonomiei bisericeşti a imprimat puterii laice un caracter teocratic. “Marele stat în care Ortodoxia era religia oficială, pretindea să devină un nou Imperiu Bizantin, care acum era sub turci. Măreţiei statului trebuia să-i corespundă şi măreţia bisericească”. (3)
Acestei formule i-a corespuns şi noul Sinod bisericesc din 1589, în timpul căruia a fost ales Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii – Iov. În cadrul acestui Sinod s-a decis o nouă procedură de alegere a patriarhului: acesta urma să fie ales de Sinodul clericilor şi să fie confirmat de ţar. Sinodul a legiferat şi principiul autocefal al Bisericii Ruse în raport cu Patriarhia Constantinopolului, însă a acceptat dependenţa puterii bisericeşti faţă de cea laică. Astfel, a fost creată o situaţie de status-quo, acceptată tacit de Biserică.
A doua jumătate a sec. al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea a adus noi schimbări în aceste relaţii. De fapt, relaţia Biserică – Stat a evoluat în dependenţă de evoluţia politico-socială a Rusiei. Este vorba despre Monarhia absolută care caracterizează Rusia începând cu sec. al XVIII-lea şi despre apariţia burgheziei. Aceste două particularităţi au permis puterii laice să nu mai întreţină relaţii de “aparentă prietenie” cu Biserica, recurgând la sprijinul burgheziei oraşelor şi a militarilor. Astfel, are loc tot mai mult secularizarea averilor mănăstireşti şi a bogăţiilor bisericeşti, minimalizarea privilegiilor juridice şi administrative a clericilor cu excepţia patriarhului (Sinodul 1649). Astfel, dacă la sfârşitul sec. al XVI-lea Biserica deţinea 1/3 din pământurile arabile, atunci în 1678 – doar 21%, iar spre 1719 – 17%.
Deci, o nouă etapă de confruntare pentru întâietate între Biserică şi Stat, o constituie Sinodul din 1649, care a întărit şi mai mult intervenţia şi influenţa Statului asupra Bisericii. Patriarhul Nicon a luat atitudine faţă de aceste măsuri, numindu-le “diavoleşti”. În primii ani de păstorire a lui Nicon, însă, s-a reuşit stabilirea unui echilibru între cele două puteri, în scopul consolidării pe plan extern a Rusiei şi realizării intereselor ei - atât cucerirea Ucrainei, cât şi războiul cu ReciPospolita. Astfel, ţarul Alexei Mihailovici nu mai intervine în acţiunile patriarhului ce ţin de sfera bisericească, mai mult decât atât, chiar a admis participarea lui Nicon în treburile politicii interne şi externe în care era interesată Biserica. Deci, s-a creat o uniune dintre puterea laică şi bisericească – ţar şi patriarh. Dar perioada “dublei puteri” nu putea dura mult timp, în special că Nicon dorea să intervină tot în mai multe sfere şi să-şi impună părerea. Astfel, din 1658 în “uniunea celor doi înţelepţi” intervine o fisură, care încet-încet a dus la răcirea relaţiilor lor şi, în fine, patriarhul renunţă la Patriarhie şi părăseşte Moscova. În următorii ani, Sinodurile bisericeşti îl condamnă la exil în mănăstirea Terapont.
Exilarea lui Nicon a fost însoţită şi de supunerea Bisericii faţă de ţar, care se baza pe răspunsul patriarhilor de la Răsărit care confirma superioritatea puterii ţarului faţă de cea bisericească; ţarul – este locţiitorul lui Dumnezeu pe pământ, lui trebuie să i se supună toţi, inclusiv şi patriarhul (de remarcat că în acea perioada patriarhiile orientale îl considerau pe ţar ca pe un potenţial eliberator al popoarelor creştine de sub stăpânirea otomană). În timpul patriarhului Andrian (1690-1700), Biserica a fost nevoită să renunţe la tendinţa sa de impunere faţă de puterea laică, la dorinţa de superioritate şi să se împace cu decăderea influenţei sale în viaţa politico-statală a Rusiei.
În concluzie, afirmăm că puterea ţaristă a reuşit să realizeze reforma bisericească, supunând Biserica şi centralizând statul Rus. Astfel, Prima Patriarhie Rusă s-a menţinut între 1589-1700, iar la moartea patriarhului Andrian, ţarul Petru cel Mare a lăsat Biserica Rusă, timp de 20 ani, fără patriarh. Concepţiile luministe ale lui Petru I, precum şi experienţa unor ţări europene pe care le-a vizitat (Olanda şi Anglia, unde regele este şi capul Bisericii), l-a determinat pe ţar să desfiinţeze demnitatea patriarhală în Biserica Rusă la 1721, înlocuind-o cu un Sinod dirigent, cu reşedinţa la Petersburg. Legătura dintre ţar şi Sf. Sinod dirigent se făcea printr-un “ober-procuror”, care pe parcurs a devenit mai important decât Sinodul, în detrimentul Bisericii. Ober-procurorul cenzura actele Sinodului şi opunea ”veto” hotărârilor sinodale pe care statul le credea inoportune. Prin această reformă a lui Petru I, autocratismul ţarilor s-a impus deseori în viaţa Bisericii Ruse, tulburându-i mersul ei firesc.
Situaţia în Rusia s-a schimbat abia la 1905, când s-a acordat confesiunilor şi cultelor religioase deplină libertate. Totuşi, când o comisie mixtă de clerici şi mireni au cerut ţarului să restabilească patriarhatul în Biserica Rusă, Nicolai al II-lea a amânat aprobarea. Lucrul acesta se va realiza abia în timpul evenimentelor din octombrie 1917 – deci are loc restaurarea Patriarhiei în Biserica Ortodoxă Rusă, primul patriarh fiind ales Tihon Belavin (1917-1925).
Noul regim politic, instaurat în toamna 1917, a aplicat ideea separării Bisericii de Stat, cu toate consecinţele ce derivă din aceasta: - statul laic; - secularizarea averilor bisericeşti şi mănăstireşti; - excluderea învăţământului religios din şcolile de stat; - întreţinerea bisericilor şi clericilor de către credincioşi. Noua situaţie era legiferată prin “Decretul pentru noul regim al Cultelor” promulgat de Sovietul suprem la 23 ianuarie 1918. (4, p. 7)
Evoluţia raportului Biserică – Stat în Rusia Ţaristă nu a fost uniformă. Perioade de ascensiune şi decădere atât a rolului Bisericii, cât şi a relaţiei ei cu statul au fost caracteristice pe parcursul celor aproximativ 1000 ani de creştinism rus. În linii mari, însă, putem convenţional vorbi despre 3 perioade:
1. Sec. X-XIII – formarea structurilor bisericeşti în Rusia şi tendinţa de a realiza idealul bizantin – simfonia dintre puterea laică şi sacramentală.
2. Sec. XIII-XVII – începutul rivalităţii dintre Biserică (care se întăreşte economic, devine autocefală, iar din 1589 e ridicată la nivelul de Patriarhie) şi Stat. Totuşi, în unele momente se realiza compromisul dintre cei doi capi ai puterii, în scopul realizării miturilor despre “Moscova – a treia Romă” şi “Rusia – continuitoarea Imperiului Bizantin”. Începând cu ţarul Ivan al IV-lea, însă, Biserica a fost strâmtorată, atât ca feudal, cât şi ca participant în treburile statului. Limitarea privilegiilor clericilor şi secularizarea averilor bisericeşti a condus la caracterul teocratic al puterii laice.
3. Sec. XVIII – 1918 – monarhia absolută, iluminismul şi reforma lui Petru I au imprimat o nouă perioadă în evoluţia raportului Biserică – Stat în Rusia, şi, de fapt, la 1721 Patriarhia Rusă este desfiinţată, fiind înlocuită de Sinodul dirigent, completamente supus ţarului.
Astfel, Biserica Rusă a devenit un mijloc ideologic de a reprezenta şi realiza interesele statului.


I. 2. Biserica şi Politica promovată de Imperiul Rus în Basarabia 1812-1918

Prin tratatul de Pace de la Bucureşti din 1812 teritoriul dintre Prut şi Nistru este anexat de Imperiul Ţarist, Turcia cedându-l, fără nici un drept juridic şi istoric. Astfel, ca rezultat al războiului ruso-turc (1806-1812), Imperiul Ţarist s-a apropiat tot mai mult de multrâvnitul Constantinopol, obiectiv suprem, pentru ţarul Petru I şi ulteriorii ţari ai Rusiei. Însă, după cum am arătat în subcapitolul anterior, Constantinopolul nu era doar un simbol al puterii laice şi un obiectiv pur politic, ci şi quintesenţa ortodoxiei, deci esenţa viabilităţii miturilor despre “Moscova – a treia Romă” şi “Rusia – continuatoarea Imperiului Bizantin”.
Aşadar, în calea sa spre Constantinopol, Statul Rus şi Biserica Ortodoxă Rusă (care după Reforma lui Petru I devenise docilă statului) aveau interese la fel de mari, care le-au unit eforturile, în ciuda rivalităţilor de altă dată. Deci, Basarabia a devenit o jertfă în calea expansiunii ruse, chiar dacă mottoul frumos al ei era “eliberarea ortodocşilor de sub păgâni”.
Activitatea misionară a Bisericii Ortodoxe Ruse, rezultat al conlucrării Bisericii cu Statul, a convertit o mulţime de popoare necreştine de pe teritoriile nou-cucerite ale Rusiei. Cu atât mai uşor avea să fie supunerea teritoriilor populate de creştini, iar pentru aceasta urma să se aplice strategii bine gândite de deznaţionalizare şi rusificare a băştinaşilor. “Noul teritoriu anexat (…) aducea Imperiului Rus importante avantaje (…), constituind un pas important în direcţia strâmtorilor, în urma căruia era atinsă linia Dunării la vărsare. Pentru prima dată, Rusia ocupa un teritoriu locuit de o populaţie creştin-ortodoxă care se aflase sub dependenţa Porţii. Acest fapt va obliga Petersburgul să acorde o atenţie specială acestei provincii, căreia îi va reveni rolul de “vitrină” europeană a vastului imperiu. Locuitorii creştini, aflaţi sub dominaţie otomană, trebuiau convinşi că sub oblăduirea pravoslavnicei viaţa lor se va îmbunătăţi sub toate aspectele. Prin această politică se pregătea terenul pentru noi anexiuni în Sud-Estul Europei” (5, p. 47-48).
Astfel, aspectul spiritual a fost foarte important în cadrul metodelor de administrare a Basarabiei pentru întreaga perioadă de dominaţie ţaristă, prin aceasta încercându-se să se ajungă la obiectivul final – rusificarea şi supunerea totală a Basarabiei. Prin urmare, “fiind smulsă cu forţa din trupul Principatului Moldova, Basarabia a devenit, după 1812, o colonie şi sub aspect spiritual. Regimul ţarist urmărea scopul distrugerii culturii naţionale româneşti” (6, p. 29). Iar cultura era concentrată în jurul bisericilor, unde copiii şi tinerii studiau religia şi elemente ale vieţii civice. Ca rezultat, factorul predominant în politica guvernului ţarist faţă de Basarabia anexată deveni rusificarea forţată a populaţiei autohtone şi intensificarea procesului de asimilare spirituală a românilor basarabeni.
Acest proces a fost ascendent şi în continuare ne propunem să urmăm evoluţia lui.
Din start se cere a scoate în evidenţă situaţia vieţii bisericeşti dintre Prut şi Nistru până în 1812: Basarabia intra sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei din Iaşi, care la rândul ei, se afla sub jurusdicţia Patriarhiei din Constantinopol şi cuprindea trei eparhii (vezi 7, p. 2). Basarabia deveni după 1812 parte integrantă a Imperiului Ţarist. În curând, limba română a fost înlăturată din instituţiile oficiale, începându-se o politică de rusificare, prin administraţie, şcoală şi Biserică, iar baza socială a acestor măsuri erau coloniştii neomogeni etnic, cărora li s-au acordat importante privilegii în Basarabia. În mod firesc, acestei politici i-a corespuns şi noua organizare Bisericească care a fost aplicată Basarabiei:
- Între anii 1808-1812 – în timpul ocupaţiei principatelor – ţarul Alexandru I, fără nici un temei juridic, l-a numit ca “exarh” al Bisericilor din Ţara Românească şi Moldova pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (vezi biografia în 8, p. 364). După Pacea de la Bucureşti, el s-a stabilit la Chişinău, considerându-se întâi – stătător (conducător) al Bisericii de pe teritoriul anexat la Rusia.
- Mitropolitul a înaintat în noiembrie 1812 Sinodului rus cererea de înfiinţare a unei noi eparhii pentru teritoriul proaspăt anexat, ceea ce contrazicea canonul 34 Apostolic şi canonul 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) care se referă la înfiinţarea eparhiilor după principiul naţional şi neamestecul unei eparhii în jurisdicţia altei eparhii (9, p. 38-39). Alexandru I a aprobat cererea în august 1813 şi prin acest act Biserica Rusă a devenit complice la anexarea Basarabiei.
- După ce a organizat Eparhia Chişinăului, mitropolitul a reuşit să înfiinţeze Seminarul Teologic de la Chişinău, în cadrul căruia studiile se realizau în limba rusă, limba română fiind un obiect obligatoriu de studiu.
- În septembrie 1813 mitropolitul Gavriil înaintează Sf. Sinod Rus un raport în care arată necesitatea de a deschide o tipografie la Chişinău, “pentru îndrumarea preoţilor şi a creştinilor”(10, p. 36). Către mai 1814 tipografia din Chişinău a fost deschisă şi în curând apar mai multe lucrări bisericeşti în limba română (vezi 6, p. 34-36). Ştefan Ciobanu aprecia că “sub aspect tehnic, cărţile tipărite de Mitropolit sunt o continuare a vechii arte româneşti de tipar” (10, p. 52).
- În 1816 pe lângă Seminarul Teologic s-a deschis “Pensionul nobilimii”, prima şcoală laică sub regimul rusesc, în care se pregăteau cadre pentru servirea noului regim (12).
- A fost continuată tradiţia învăţământului bisericesc, fiind înfiinţate şcoli parohiale, ele menţinând vie conştiinţa naţională a basarabenilor prin studierea în limba română conform manualilor şi tradiţiei româneşti (anume aceasta a şi fost cauza suspendării lor în 1855).
- Mitropolitul a acordat şi o deosebită atenţie reorganizării mănăstirilor basarabene, numind un “supraveghetor” asupra mănăstirilor şi schiturilor. Paralel cu această reorganizare au fost desfiinţate mai multe mănăstiri şi schituri, iar în cele rămase au fost aduşi călugări de origine ucraineană şi rusă (vezi 11, p. 8; 7, p. 96-97).
Trecerea la cele veşnice a mitropolitului Gavriil (1821) a fost folosită de Sf. Sinod ca un pretext pentru a modifica rangul Bisericii din Basarabia, “căreia i se dăduse titlu de mitropolie, luându-se în consideraţie demnităţile persoanele ale mitropolitului”. De-acum încolo, Sf. Sinod cere ca, acea eparhie să intre în rangul al doilea, cu gradul de arhiepiscopie (13, p 354).
Arhiepiscopul Dimitrie Sulima (1821-1844), care a urmat la scaunul eparhial (vezi biografia 5, p. 54 şi 10, p. 53), a continuat să susţină învăţământul, tipărirea de cărţi în româneşte şi în timpul serviciului divin predica atât în rusă, cât şi în limba română (14, p. 19-20). Totuşi, o dată cu decesul mitropolitului Gavriil, stăpânirea rusă a trecut la rusificarea făţişă a populaţiei autohtone, activând în toate domeniile, dar, mai ales în cel bisericesc. Dominaţia rusă a transformat Biserica într-un instrument de rusificare a populaţiei româneşti:
- Seminarul Teologic a fost reorganizat în 1823 după regulamente ruseşti, fiind subordonat Direcţiei Academiei Teologice din Kiev. În urma acestei reorganizări, Seminarului din Chişinău i-au rămas numai clasele superioare împărţite în trei secţiuni. Limba română a continuat să fie obiect de studiu şi după 1823.
- O nouă reformă a învăţământului teologic a avut loc în 1841, când în programa şcolară s-au introdus obiecte de studiu cu caracter practic şi a fost înlesnit accesul tinerilor absolvenţi ai Seminarului din Chişinău în unele instituţii de învăţământ superior din Imperiul Rus.
- Din această perioadă amintim şi zidirea a câtorva biserici mănăstireşti (la Dobruşa, Japca, Hâncu, Hirova etc). Această reconstrucţie a schimbat arhitectura bisericilor din “veche moldovenească” în “rusească” (15, p. 66). O realizare deosebită a fost ridicarea în 1836 a Catedralei Eparhiale din Chişinău, care a devenit un simbol spiritual al stăpânirii ruse.
În timpul arhiepiscopului Irinarh Popov (1844-1858) s-a desăvârşit organizarea Bisericii din Basarabia după sistemul rusesc. “Se pare că încă din timpul lui Dimitrie Sulima, preoţii români au început să poarte reverenzi cu croială specific rusească şi cruci pastorale, aşa cum au numai preoţii ortodocşi din Rusia, să folosească pe alocuri limba slavonă în slujbe. Numele multor preoţi români au început să fie rusificate încă din anii când se găseau în Seminar. (...) în a doua jumătate a secolului întâlnim preoţi români, cu numele de Danilevschi, Laţcov, Florov, Cernovanov, Vlaicov, Stoicov, Popovschi şi altele. Se urmărea şi căsătoria absolvenţilor cu fete rusoaice şi ucrainence, în vederea rusificării familiilor preoţeşti...” (15, p. 68).
Rusificarea şi înstrăinarea clerului se datoreşte, în primul rând, faptului că pe scaunul vlădicesc de la Chişinău au păstorit episcopi ruşi, promotori consecvenţi al politicii de asimilare forţată a românilor din Basarabia. Prin urmare, păstoriile arhiepiscopilor Irinarh Popov (1844-1858) şi Antonie Şocotov (1858-1871) au fost o nouă pistă pentru accentuarea rusificării, care a căpătat un chip deosebit sub Pavel Lebedev (1871-1882), “reprezentant tipic al naţionalismului rus, din dispoziţia căruia au fost distruse multe din cărţile de cult româneşti” (8, p. 367).
- Din 1871 limba română a fost suprimată oficial şi definitiv în toate instituţiile de învăţământ, de cult şi civile (10, p. 56).
- Rusificarea se făcea mai ales prin şcolile îndrumate de Biserică (şcolile parohiale, mănăstireşti sau “şcoli spirituale”, vezi 8, p. 367), la acest moment reuşindu-se impunerea limbii ruse, manualelor şi tradiţiilor ruse.
- În 1871 a fost suspendată şi apariţia revistei clericale în limba română “Buletinul eparhiei basarabene”, editându-se un “Buletin eparhial” în limba rusă.
- Lebedev a închis peste 300 biserici şi locaşuri sfinte.
- Câţiva ani mai târziu, în 1873, Basarabia a primit statut de gubernie, astfel nemaifiind nici o deosebire de alte provincii ruseşti (16, p. 396).
- Tipografia din Chişinău a editat tot mai puţine cărţi, iar în 1883 a fost desfiinţată. În pofida acestui fapt, cărţile româneşti circulau în manuscrise şi pe ascuns, păstrând viu spiritul românesc chiar în cei mai grei ani de asuprire rusească (16 p. 457).
- În timpul păstoriei, arhiepiscopul Pavel “...a prigonit pe toţi preoţii basarabeni care oficiau serviciul divin în limba română, a strâns toate cărţile româneşti de pe la biserici şi şi-a încălzit cu ele reşedinţa vreme de câţiva ani” (17, p. 120).
Succesorul lui Pavel Lebedev a fost Serghie Lapidevschi (1882-1891), care a trebuit să depună efort pentru a calma spiritele, îngăduind să se facă serviciul divin în limba română şi redeschizând tipografia bisericească.
Următorii arhiepiscopi ai Basarabiei continuă să neglijeze limba populaţiei majoritare peste care păstoreau; ei nu erau aleşi canonic, ci erau impuşi de Sinodul Bisericii Ruse, cu misiunea de a servi expansionismul rus.
Procesul de rusificare a Bisericii a condus şi la apariţia diferitelor secte religioase (mişcarea inochentiştilor de la Balta care a luat amploare graţie faptului că era propovăduită în limba română). Astfel, inaccesul creştinilor români din Basarabia la graiul natal în biserică i-a împins pe mulţi spre secte, care îşi desfăşurau activitatea lor prozeletistă în limba română.
Deci, rusificarea era în toi şi avea consecinţe drastice. Totuşi, Congresul Eparhial din Basarabia şi arhiepiscopul Vladimir au reuşit în 1905 să intervină pe lângă Sf. Sinod şi să obţină redeschiderea la Chişinău a tipografiei pentru a lansa cărţi religioase în limba română însă, peste un an, în 1906 ea a fost iarăşi închisă.
În primul deceniu al sec. al XX-lea, s-a înfiripat o mişcare de redeşteptare naţională în rândul clerului şi credincioşilor români din Basarabia. Au fost revendicate drepturile fireşti ale Bisericii locale:
- Limba română – limba serviciului divin.
- Renovarea Seminarului Teologic şi condiţia studiilor în limba română.
- Publicaţii religioase proprii, deci reînfiinţarea tipografiei.
- Revenirea Bisericii din Basarabia la Mitropolia Moldovei istorice.
Însă, Serafim Ciciagov (1909-19014), arhiepiscopul Basarabiei şi reprezentant al absolutismului ierarhic rusesc, a neglijat majoritatea doleanţelor, reuşind să menţină politica de deznaţionalizare până în ajunul mişcării de renaştere naţională.
Deci, în cei 107 ani de dominaţie ţaristă, Basarabia a fost supusă unui proces continuu şi crescendo de rusificare şi deznaţionalizare, care a fost pus în funcţiune şi prin intermediul Bisericii Ortodoxe Ruse, care a servit docil atât intereselor statului rus, cât şi ideii panslaviste. Înfiinţarea unei noi eparhii ruse în Basarabia, a constituit un abuz şi o încălcare a canonului 34 Apostolic şi a canonului 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) care se referă la înfiinţarea eparhiilor după principiul naţional şi la neamestecul unei eparhii în jurisdicţia altei eparhii.
Deşi în acest proces interesul material, expansionist şi de prestigiu al Bisericii Ortodoxe Ruse a fost prezent şi destul de puternic, totuşi esenţa creştinismului nu justifică şi nici nu acceptă astfel de “luminări” şi “binefaceri”, la care s-au recurs în Basarabia. Este evident că Biserica Ortodoxă Rusă a preluat metode laice de a se impune; deseori era folosită în scopuri “pur laice” şi “necreştine”, iar prin aceasta făcând o mare defavoare întregii creştinătăţi şi creştinismului, ca religie a dragostei.


Fragemnt din lucrarea de licenţă “Cazul Mitropoliei Basarabiei – interferenţe politice şi religioase”, de Romeo Cemârtan.

Instrucţiuni pentru mănăstirea Hâncu, alcătuite la 4 iunie 1823, de stareţul Dosoftei ( în schimă Doroftei )

 Datoriile nacialnicului (Stareţului)
1. Întâia datorie a nacialnicului sau a cârmuitorului monastirei este, să aibă toată luarea aminte asupra vieţii fraţilor. Voia Domnului este sfinţirea noastră. Iar noi ca să o împlinim desăvârşit, luăm asupra noastră cinul monahal.
2. Dragostea pe care o arată fraţilor stareţul este singurul mijloc de a stârni în inimile lor linişte şi râvnă spre a purta greutăţile vieţii monahale., o vorbă a stareţului, pătrunsă de dragostea lui Hristos, stârneşte în inimile fraţilor dorinţa de a lua parte la toate slujbele bisericii., o vorbă a stareţului pătrunsă de dragostea lui Hristos, îndeamnă pe fraţi neaprat la împlinirea ascultărilor gospodăreşti., un cuvânt al stareţului pătruns de dragostea lui Hristos, îndeamnă pe cei tineri şi întăreşte pe cei bătrâni şi slăbănogi., dragostea face toate minutele vieţii fraţilor de folos pentru monastire, prin curăţia vieţii şi înplinirea datoriilor., în sfârşit, dragostea lui Hristos îl face pe stareţ, asemenea păstorului celui bun, să îndure toate ostenelile, umblând prin munţi şi dealuri, spre a aduce la staul oaia cea rătăcită. Dar, stareţul singur privind la greutatea vremilor de acum, nu poate împlini singur datoriile sale., el trebuie să se deosebească în bine prin toate bunurile monăstirei şi de aceia are nevoie de un sobor, care aici îi alcătuit din : doi duhovnici, un econom, un eclesiarh şi doi dichii. Cu ajutorul acestora el să îndeplinească toate datoriile şi toate trebuinţele mănăstireşti. Şi, niciodată nu trebuie să uite, că în aceste ascultări trebuie să aibă numai persoane pătrunse de dragostea lui Hristos.

Datoriile Soborului

1. Soborul este dator să caute, ca fraţii şi părinţii monastirei, să îndeplinească în totul rânduielile vieţii monahale de obşte, căci această monastire este cu viaţă de obşte.
2. Soborul se adună oridecâteori este nevoie, şi îndeobşte cerceteză fiecare jalbă, îndreptată verbal sau în scris, de către un frate sau monah cu voia duhovnicului., fără această voie ea este socotită ca faptă turburătoare.
3. Soborul când nu poate deslega singur vre-o chestiune, privitoare la vreun monah sau frate, o prezintă împreună cu părerea sa stareţului, cerând deslegarea de la acesta.
4. Soborul cercetează şi închee la sfârşitul fiecărei luni cărţile de venituri şi cheltuieli şi găsind vre-o neregulă o aduce îndată la cunoştinţa nacialnicului., iar de le găseşte în regulă le ăntăreşte cu iscălitura sa.
5. Dacă cumva vreunul din monahi sau fraţi s-ar afla având beţie sau orice altă deprindere rea, atunci soborul arată aceasta în cartea anume rânduită spre aceasta, şi face cunoscut îndată nacialnicului.
6. Soborul după arătarea duhovnicilor, a eclesiarhului şi a dichiilor, însamnă în sus numita condică purtările ucenicilor neascultători, a celor ce nu-şi îndeplinesc datoriile faţă de biserică din lene şi a celor ce turbură pe ceilalţi fraţi, şi după trei observaţii încredinţându-se că că nu se îndreaptă, să-i spună nacialnicului.
7. Soborul însamnă asemenea şi mersul lucrurilor economiei gospodăreşti şi găsindu-se a nu fi mulţumitoare, cercetează a cui este vina şi ea măsuri de îndreptare., iar în caz de trebuinţă aduc lucrurile la cunoştinţa stareţului.
8. Dacă soborul observă că vreunul dintre membri nu corespunde scopului pentru care a fost ales, notează aceasta în carte şi fac cunoscut stareţului, cu arătarea părerii, pe cine altul ar trebui să aleagă în loc şi cere apropbarea sa.
9. Soborul trebuie să iscălească toate însemnările privitoare la purtările monahilor şi fraţilor din această monastire.
10. Soborul verifică şi iscăleşte cu iscăliturile sale în fiecare an, condicile de venituri şi cheltuieli, cum şi inventarul monăstirei şi tabloul întregului personal monahicesc.
11. Soborul are condică pentru însemnat cu număr, toate hârtiile întrate şi ieşite, întărită cu iscăliturile sale.
12. Soborul hotărăşte canon şi epitimie monahilor şi fraţilor, care au săvârşit greşăli vrednice de pedeapsă., în caz de nesupunere se aduce aceasta la cunoştinţa autorităţilor superioare cu raport. Pentru cazurile mai însemnate soborul se îndreaptă imediat unde trebuie.


Datoriile duhovnicului

1. Fiecare membru din sobor trebuie să aibă la sine o listă apropbată de nacialnic, cu numele acelor părinţi şi fraţi din monastire, despre care şi-ar fi arătat dorinţa să-i aibă drept fii duhovniceşti.
2. Să privegheze singur, ori prin vreunul din fii săi duhovniceşti, cine nu merge din lenevire la biserică, şi care dintre fraţi să leneşte în posluşanii (ascultări), în trebile din lăuntru şi cele din afară de monăstire. Duhovnicul la început îl dojeneşte, iar de nu se îndreaptă, atunci îl trece în condica de purtări a monahilor şi fraţilor.
3. Duhovnicul e dator a lua sama, singur sau prin vreunul din fiii săi duhovniceşti, ca fraţii să nu se adune prin chilii sau prin vreun alt loc din monăstire, căci aceasta se face din lene, şi îndeamnă la nelucrare, clevetire, beţie, întrebări nejudecate şi nesupunere. Daca vreunul dintre monahi sau fraţi are vre-o scârbă sufletească, ori durere trupească, el trebuie să vie la duhovnicul său, spre a căpăta de la el sfat, mânghâiere sau mijlocire la nacialnic, econom, chelar sau şi la sobor.
4. Duhovnicul e dator ca în fiecare zi, iar de nu se poate, atunci cel puţin la trei zile, să vorbească duhovniceşte cu fiii săi duhovniceşti, şi să le citească, potrivit cu mintea lor şi trebuinţa lor sufletească, ceva din Cuvintele Domnului, sau din Vieţile Sfinţilor, sau din cărţile cuvioşilor părinţi, precum : Dorotei, Teodor Studitul, Efrem Sirul, Ioan Scararul şi alţii din aceştia şi pe urmă treptat să-i introducă în articolele contemplative ce se găsesc în cărţile sfinţilor : Macarie, Isac Sirul şi alţii.
5. Duhovnicul e dator să-şi spovedească fii săi duhovniceşti în toate cele patru posturi de peste an şi să-i împărtăşască în vrednicie cu Sfintele Taine, cei ce nu-şi vor împlini această datorie, să fie scrişi în condica de purtări.
6. Unul dintre duhovnici iese la lucru cu fraţii, când ascultarea este de aşa fel încât ei trebuie să lucreze mai mulţi la un loc.

Datoriile economului

1. Economul ţine locul în lipsa nacialnicului şi conduce lucrurile ce sunt în căderea lui.
2. El privegează ca înlăuntrul monastirei şi în afară de ea, fraţii şi părinţii să nu facă vre-o abatere, sau vre-o faptă nepotrivită cu viaţa monahală şi să nu plece nicăieri fără învoirea lui, verbală sau în scris.
3. Economul are însemnare de toţi părinţii şi fraţii, şi în fiecare seară o citeşte întâi spre a nu le uita numele, apoi spre a-şi aminti de ascultarea fiecăruia din ei.
4. Economul face cunoscut cu dragoste şi blândeţe, decusară tuturor ascultările ce au de împlinit pe a doua zi., pe cel neascultător îl trimite la duhovnic şi dacă acela găseşte că neascultarea nu este din lene sau din rea voinţă, atunci scrie în condică şi iscăleşte.
5. Economul are grijă ca fraţii şi părinţii să nu stea niciodată fără lucru., şi când trebuinţa cere îi poate da şi sub privegherea unuia din părinţii mai încercaţi.
6. Economul are grijă ca fiecare frate sau părinte să poarte haina monahală şi să se hrănească călugăreşte., dacă din vre-o pricină oarecare neprevăzută fratele are lipsă, atunci din vreme face cunoscut de aceasta duhovnicului, iar el, în duhul adevărului, arată tuturor pricina şi-i îndeamnă a nu se sminti.
7. Economul vizitează cât mai des chiliile fraţilor şi monahilor spre a-i vedea şi spre a le da cele de trebuinţă în caz de boală sau de grea bătrâneţe, arătându-le pururea cea mai desăvârşită dragoste.
8. Economul priveghează, ca chelarul şi camaraşul, să nu piardă încrederea sa., să împartă cu dreptate ceiace se cuvine fiecăruia, iar când nu se ajunge, să facă cunoscut economului sau stareţului., de asemenea celor ce vor cere, să le arate lipsa cu blândeţe şi dragoste, iar nu cu răstire.
9. Economul se îngrijeşte ca chelarul şi camaraşul să aibă condică în care să însemne când şi ce a dat fiecărui părinte sau frate., deasemenea şi ceiace întră în cămară sau hambare.

Datoriile eclesiarhului

1. Eclesiarhul are grijă ca toate slujbele bisericeşti, să se facă pururea cu cea mai mare îngrijire şi cuvioşie.
2. El singur citeşte, sau hotărăşte cine anume să citească în vremea vecerniei şi a utreniei, învăţături din cărţile date în acest scop.
3. El este dator a ţine listă de toţi părinţii şi fraţii şi observă singur sau printr-un pus înadins, cine nu vine la biserică fără pricină binecuvântată, sau şi dacă vine, iese adesea din biserică, sau stă în pridvor şi vorbeşte cu alţii, sau nu-şi împlineşte ascultarea ce are în vremea cititului ori a cântărilor. Pe aceştia eclesiarhul îi spune duhovnicului, iar dacă nu arată îndreptare îi spune soborului şi chiar stareţului, cerând ca să se ia măsurile cuvenite.
4. Eclesiarhul strânge banii şi orice daruri aduse de credincioşi pentru rugăciunile ce se fac în biserică, păstrează pomelnicele şi însamnă numele şi numele celor ce le-au dat în anumite condici, iar la vreme le prezintă soborului. Chiar când acestea sunt date altora dintre părinţi şi fraţi, ei sunt datori a le încredinţa eclesiarhului, afară de acelea care sunt date duhovnicilor sau ieromonahilor pentru maslu şi molitve citite bolnavilor. Totuşi duhovnicul şi ieromonahii sunt datori a da din aceste venituri diaconilor şi paraclisierilor, care i-ar însoţi în slujbe, după cât ar hotărâ soborul.
5. Când s-au strâns destule sume sau lucruri, eclesiarhul le prezintă împreună cu o listă soborului monastirei, iar acesta le întrebuinţează apoi la îmbrăcarea şi încălţarea tuturor celor ce se ostenesc la slujbele bisericii, sau le dă fiecăruia câte-o sumă, dar pe urmă aceştia nu pot cere haine sau încălţăminte de la camară.
6. Eclesiarhul însamnă în anume condică, sumele date de sobor din vânzarea lumânărilor, precum şi cele adunate cu discul sau ori în ce alt chip în vremea slujbelor din biserică, şi aceşti bani sunt apoi întrebuinţaţi cu ştirea soborului la cumpărarea tămâei, untului de lemn, a cerei şi altor lucruri trebuitoare la slujbe, scriind cheltuielile în deosebit capitol.
7. Eclesiarhul însamnă în acelaşi caiet sau condică, sub capitol deosebit, cantitatea de ceară şi celelalte prinoase, aduse în folosul bisericii şi le întrebuinţează numai cu ştirea soborului, scriind toate acestea.
8. Eclesiarhul, în afară de aceste datorii nu are dreptul să se amestece în alte treburi monăstireşti, afară de cazul când este şi duhovnic.

Datoriile fraţilor

1. Fraţii sunt datori a iubi şi a cinsti pe stareţ, pe părinţii soborului şi întreaga obşte a mănăstirii.
2. Dacă vre-o dată ei ar vedea vre-o abatere a economului, eclesiarhului, sau a dichiilor, ori, cine ştie a cărui alt părinte ori frate, atunci e dator să aducă aceasta la cunoştinţa duhovnicului său şi prin el să afle soborul., niciodata nu are drept de a spune de-a dreptul soborului.
3. Nimenea din monastire nu are drept a înainta vre-o jalbă direct stăpânirilor mai înalte, înainte de a face cunoscut aceasta duhovnicului său şi până nu capată voe de la sobor.
4. Ca încheiere trebuie spus, că cea mai însemnată datorie a tuturor celor ce trăiesc în monăstire pentru mântuirea sufletelor, este de a păstra strânsă dragostea în Hristos, dătătorul bunătăţilor cereşti şi pământeşti. Această dragoste rodeşte în inimile celor ce caută mântuire, duhul vieţii cei întru Iisus Hristos, acest duh îi va întări întru neputinţe, îi va învăţa tot adevărul şi va face pentru ei jugul Domnului plăcut şi sarcina vieţii monahale uşoare.

Sursa : Viaţa monastică şi măsurile de rusificare a mănăstirilor din Basarabia în a doua jumătate a secolului XIX - începutul secolului XX, de Rodica Neagu.

ISTORIA BISERICII „SFÂNTUL ILIE” DIN CHIŞINĂU,

Istoria Bisericii „Sfântul Ilie” din Chişinău,
privind procesul ei de demolare



History of Church of Saint Ilia in the Kishinev,
Concerning to process on its destruction
Saint Ilia's church was considered as the most ancient temple which was in Kishinev.
Rich in furniture, quantity of rare and invaluable icons, a rare list on internal walls of a temple - it surprised all and bewitched not only the believing person, but also everyone coming here - the historian, the architect or the artist.
In the end of 60th years of XX century, according to the project on reconstruction of Kishinev, one of streets of capital should pass through the center of an ancient temple.
Neither letters, nor official reports, that have helped to keep this monument of architecture, treasure of national property and a Christian heritage.

Date istorice ale Bisericii „Sfântul Ilie” din Chişinău
Biserica „Sfântului Ilie”, se numără printre cele mai vechi locaşuri de cult din Chişinău[1].
Ştefan Berchet, bazându-se pe „Vedomostele bisericeşti” din 1812-1813 constată, că biserica a fost „clădită în anul 1808, având ziduri de piatră, acoperită cu şindrilă, cu vas, veşminte şi cărţi îndestulătore”[2].
După „Condica formelor de la ţinutul Lăpuşnei” putem constata că Biserica „Sfântului Ilie” a existat până la 1799[3], pentru că aici este numit paroh preotul Vasile Danilovici Bobeiko a fost hirotonit de P.S. Gherasim, Episcop de Roman, când acesta era Episcop de Huşi. De aici constatăm că biserica a fost zidită mult mai înainte, dar în lemn, iar în 1808, fiind rezidită în piatră, după stilul bisericilor moldoveneşti, mai cu seamă acelor din Chişinău: Buna-vestire, Sfinţii Arhangheli sau Catedrala Veche şi Naşterea Maicii Domnului.
Biserica avea formă de corabie, tipică vechilor biserici din secolul al XVII-lea. Clopotniţa bisericii avea 4 clopote, turnate în Moscova, cel mai mare având greutate de 480 de kg. Catapeteasma bisericii a fost cea mai bogată din toate câte erau în Chişinău şi era formată în patru rânduri de icoane[4]. Cele din primul nivel au fost împodobite cu îmbrăcămintea de argint. Pereţii din interior nu aveau chipuri de sfinţi, fiind înlocuiţi cu ornamente naturiste, lucrate în stil rusesc, cu culori blânde.
La fel şi Biserica „Sfântului Ilie” a fost înzestrată cu un număr foarte mare de cărţi vechi, întrebuinţate în cult bisericesc, acestea fiind în limbile română, slavonă şi greacă.
Primul paroh al bisericii a fost numit preotul Vasile Bobeiko[5].
În anul 1855 alături de biserică s-a deschis o piaţă, cunoscută sub nume de „piaţa Sfântul Ilie”, situată pe strada cu aceeaşi denumire.
După al doilea război mondial, capitala republicii a fost într-o stare nu atât de plăcută în viziunea conducerii de vârf. S-a propus mai multe proiecte de amenajare şi împodobire a Chişinăului. În această situaţie, prea multe locaşuri de cult, situate pe tot perimetrul capitalei nu făceau faţă unui oraş cu regim comunist, în care predomina ateismul. Astfel, perioada postbelică rămâne un răstimp al demolării bisericilor, caselor bisericeşti, care şi ei făceau parte din cadrul patrimoniului naţional şi cultural.

Corespondenţa între Arhiepiscopul Chişinăului şi a Moldovei Nectarie (Grigoriev)
şi Patriarhia Moscovei, privind procesul de demolare a Bisericii „Sfântului Ilie”
În Arhiva Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove (A.C.M.C.), în fondul „Mănăstiri” se află dosar cu nr. 11/1952, întitulat „[Дело – М.М.] Свято-Ильинской Церкви гор. Кишинева, Кишиневского района” (Dosarul Bisericii Sf. Ilie, or. Chişinău, r-nul Chişinău)[6]. Pe coperta cu creionul albastru scris „снята [с учета – М.М] и разрушена в 1960 году” (scoasă de la evidenţă şi demolată în anul 1960). Dosarul conţine câteva pagini, care reflectă într-o formă rezumativă procesul de demolare a unei biserici vechi din capitala Republicii Moldova.
La 19 iunie 1958, Arhiepiscopul Chişinăului şi a Moldovei Nectarie (Grigoriev, a păstorit eparhia Chişinăului între 07.06.1948-09.03.1969) înaintează un raport pe numele Sanctităţii Sale Alexei (Simanski), Patriarhul Moscovei şi a întregii Rusii:
„Cu smerenie aduc la cunoştinţa Sanctităţii Voastre că, potrivit declaraţiei verbale expuse de Împuternicitul Consiliului pentru afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul de Miniştri URSS în RSSM, precum şi a Arhitectorului Superior a oraşului Chişinău, Biserica Sfântul Ilie, care se află pe teritoriul Arhiepiscopiei, urmează să fie demolată, pentru că strada Gogol, care se opreşte în gardul Arhiepiscopiei, trebuie să se prelungească, conform planului general de reconstrucţie al oraşului.
Biserica Sfântului Ilie este monumentul de arhitectură moldovenească a sec. XVIII. Se află la balanţa Ministerului de Cultură al RSSM, care au afişat pe faţada bisericii placa memorială...”[7].
Placa avea următoare inscripţie în limba moldovenească şi rusă:
„Sovetul Miniştrilor al R.S.S. Moldoveneşti
Cârmuirea pentru treburile Arhitecturii.
Monumentul de arhitectură al veacului XVIII.
Este păzit de stat.
Biserica Iliinskaia.
Vătămările aduse monumentului se pedepsesc de lege”[8].
În continuare ierarhul spune:
„Conform primului proiect de reconstrucţie a oraşului Chişinău strada Gogol trebuie să fie prelungită după un anumit unghi şi să treacă pe lângă biserica noastră, iar după proiectul recent strada intersectează centrul bisericii, de aceea este necesar să fie demolată, fapt despre care cu smerenie raportez Sanctităţii Voastre, pentru că această măsură urmează să fie înfăptuită pe acest teritoriu în timpul apropiat”[9].
În baza apelului telefonic din partea Patriarhiei Moscovei, la 6 septembrie 1958 Arhiepiscopul expediază la adresa Departamentului Gospodăresc al Patriarhiei Moscovei scrisoare cu nr. 2866[10], la care se anexează următoarele acte solicitate:
1. Copia actului istoric al bisericii „Sfântul Ilie” din or. Chişinău, semnată de şeful Secţiei privind ocrotirea monumentelor de artă a RSSM, Poneatovski;
2. Scurtă informaţie din istorie despre Bisericii „Sfântului Ilie” (extras din „Buletinul Eparhiei de Chişinău”, nr. 12, an. 1882);
3. Foto-copie a planului general al or. Chişinău, regiunea străzilor Gogol şi Novo-Iliinscaia;
4. Planul general al or. Chişinău;
5. 7 (şapte) poze ale Bisericii „Sfântul Ilie” (exterior şi interior) şi a plăcii memoriale (anexa nr. 1).
Peste două luni de zile, Arhiepiscopul Nectarie primeşte răspunsul de la Departamentul Gospodăresc al Patriarhiei Moscovei cu nr. 915 din 10 noiembrie 1958, la este anexată schiţa reconstrucţiei oraşului Chişinău în regiunea Bisericii Sfântului Ilie. Preşedintele Departamentului sus-numit, Arhiepiscopul de Mojaisc Makarie (Daev) recomandă Arhiepiscopului Nectarie să se adreseze cu planul respectiv şi o scrisoare explicativă prin Împuternicitul Consiliului pentru afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS în RSSM, către Consiliul Orăşenesc şi Consiliul Republican pentru rezolvarea definitivă de proiectare a străzii Gogol.
Potrivit proiectului alcătuit la Moscova de N. Validner, care propunea alte poziţii de amplasare străzilor din centrul Chişinăului, încât se păstra „unicul monument al Moldovei începutului sec. XIX – Biserica Sfântului Ilie”.
Imediat după scrisoarea din 10 noiembrie, Patriarhia expediază altă scrisoare, din 24 noiembrie 1958, cu nr. 964, la care se anexează copia scrisorii Ministerului de Cultură a URSS din 15 noiembrie 1958 cu nr. 5-3570/6 referitor la conservarea Bisericii „Sfântului Ilie” în proces de reconstrucţie a oraşului Chişinău. Scrisoare are următorul conţinut:
„Preşedintelui Departamentului Gospodăresc al Patriarhiei Moscovei,
Arhiepiscopului de Mojaisk Makarie,
În baza scrisorii Dvs. din 30 septembrie 1958 cu nr. 820, Ministerul Culturii URSS s-a adresat către Consiliul de Miniştri al RSSM cu rugămintea de a fi păstrată Biserica „Sfântului Ilie” – monumentul arhitectonic din or. Chişinău, în perioada reconstrucţiei oraşului.
Şef-adjunct al Secţiei de Artă Plastică
şi ocrotirii monumentelor
F. Petrov”[11].
La 17 august 1959, Arhiepiscopul Nectarie din nou depune un raport (cu nr. 2616), Sanctităţii Sale Patriarhul Alexei. Ierarhul face recapitulare a tuturor măsurilor luate până în prezent, amintind de toate scrisorile expediate la Patriarhie şi răspunsurile primite. În final, Î.P.S. Sa spune:
„... Consiliul de Miniştri al RSSM prin hotărârea din 4 martie 1959 a exclus Biserica „Sfântului Ilie” din lista monumentelor de arhitectură, în urma căreia Secţia de Arhitectură a Comitetului Executiv Orăşenesc, prin Arhitector Naumov P.F., în prezenţa Împuternicitului Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul de Miniştri URSS în RSSM a declarat verbal, că planul general de reconstrucţie al oraşului rămâne în vigoare, şi strada Gogol va avea continuare, iar pentru că după proiect strada intersectează centrul Bisericii „Sfântului Ilie”, acest locaş urmează să fie demolat.
În legătură cu acest fapt, nouă ni s-a propus, la indicaţia Arhitectorului Superior al oraşului să înălţăm un gard şi să separăm această parte a curţii, pentru că teritoriul, unde se află Casa Arhierească şi spaţiile locative, rămân pe locurile vechi.
După ridicarea gardului vor începe lucrările de demolare ale bisericii”[12].

Concluzii
Iată cât de uşor, şi fără multe vorbe, conducerea regimului comunist de atunci a rezolvat problema reconstrucţiei oraşului Chişinău. Soarta Bisericii „Sfântului Ilie”, au avut-o şi alte edificii administrativ-bisericeşti şi locaşuri de cult: Casa Arhiepiscopiei, Biserica „Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil” – Vechea Catedrala, Muzeul Bisericesc, Clopotniţa Catedralei ş.a.m.d.
Încercări, demersuri şi scrisori nu au putut opri procesul de reconstucţie a noului oraş şi a păstra monumentele de arhitectură moldovenească, de artă bisericească, şi de patrimoniu naţional.


[1] Vezi planşa nr. 1.
[2] Berechet Ştefan Gr. Biserica Sfântul Ilie // Comisiunea Monumentelor Istorice. Secţia din Basarabia. Anuar. – Chişinău, 1924. – p. 144.
[3] Brânzan Maria. Biserica Sfântul Ilie // Locaşuri sfinte din Basarabia. Ediţia I. – Chişinău: Editura „Alfa şi Omega”, 2001. – p. 117-118.

[4] Vezi planşa nr. 2.
[5] Vezi И. К. С. Несколько сведений о Свято-Ильинской церкви г. Кишинева // Кишиневские Епархиальные Ведомости. nr. 12 (1882). – c. 652-659.
[6] [Дело] Свято-Ильинской Церкви гор. Кишинева, Кишиневского района. Arhiva Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove (A.M.C.M.). Fondul „Biserici”. Dosar nr. 11/1952. (în continuare [Дело] Свято-Ильинской Церкви.).

[7] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 1.
[8] Vezi planşa nr. 3.
[9] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 2.
[10] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 3-14.
[11] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 16.
[12] [Дело] Свято-Ильинской Церкви. L. 20-21.

Pr. Maxim MELINTI,
magistru în istorie.

Fenomenul Noul Ieruslim Grădina Raiului, ( Mănăstirea basarabenilor în apropiera satului Lipeţchi, Podolia, Ucraina )

În anul 1911, pe când încă ieromonahul Inochentie se afla la mănăstirea Balta ( Podolia, Ucraina ) au venit la el trei fraţi Gherasim, Sofronie şi Nichita. În urma discuţiei pe care au avut-o cu părintele Inochentie, ei au hotărât să doneze un teren, parte din moşia lor, pentru construcţia unei mănăstiri subterane.
Construcţia acestei mănăstiri sa început în anul 1912, după ce autorităţile bisericeşti au hotărât exilarea ieromonahului Inochentie la mănăstirea Murom[1], ţinutul Oloneţ. În mai puţin de jumătate de an, au fost săpate mai multe galerii subterane, câteva zeci de chilii şi o biserică subterană cu altar.
Despre „Grădina Raiului” din sursele inochentiste aflăm următoarele amănunte : „Şi drept adevărat rai pământesc au fost acolo : sub tot pomul şedea câte o roată de suflete : bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, mari şi mititei, şi da laudă lui Dumnezeu. Toate erau de obşte. Râvnic de scăldat norodul. Râvnicul era cimentuit, peste tot avea şapte găuri deoparte şi şapte pe altă parte şi una la mijloc din care izvora apă. Cine se scălda în râvnic se lecuia de multe boale. Fântână largă şi adâncă de douzeci şi patru de stânjeni ( aproape 50 de metri ), umbla cu două ciuturi. Apă nicăierea nu se găsea ca acolo.[2]
Atâta timp cât ieromonahul Inochentie s-a aflat în exilul de la Murom şi Soloveţc[3], această mănăstire a fost condusă de de fratele său mai mare – Simeon Levizor. De remarcat faptul că mănăstirea „Grădina Raiului”, sau cum i se mai spunea în popor „Noul Ierusalim”, deşi avea o viaţă monahală de obşte, conform canoanelor Bisericii Ortodoxe, totuşi conducerea ei nu se supunea nici la un arhiereu. Mănăstirea Grădina Raiului le stătea ca un spin în gât autorităţilor clericale din Basarabia în special arhiereului rus de la Chişinău - Serafim Ciciagov. Ţăranii lăsau bisericile din satele lor pustii, îşi lăsau casele şi mergeau cu sutele în pelerinaj la părinţelu Inochentie la Grădina Raiului. De multe ori se întâmpla ca în pelerinaj la „Grădina Raiului”, se se pornească tot satul cu preoţi în frunte. Când ajungeau la Grădină, de faţă cu tot poporul slujeau molebne, după care mergeau şi luau binecuvântare de la părintele Inochentie.
De la misionarii eparhiali aflăm că în anul 1916 la mănăstirea Grădina Raiului, s-a mutat cu traiul un călugăr bătrân – Iosif, de la Sfântul Munte Athos.[4]
În timpul primului război mondial la „Grădina Raiului”, sa deschis un mic azil pentru cei care au rămas fără adăpost.
O descriere amănunţită despre mănăstirea înfiinţată cu binecuvântarea ierom. Inochentie, aflăm din lucrarea „În scut viaţa şi faptele părintelui Inochentie de la Balta” : „Peştera avea opt prohoduri şi în tot prohodul erau chilii, faţă în faţă, şi în toată chilia şedeau câte doi trei; care erau mai mari şi mai mult fete, şedeau zi şi noapte şi citeau la psaltire, acatiste şi alte rugăciuni. Duceau o viaţă pustnicească, mai mult în post şi în rugăciuni. În peşteră îşi făcuse două biserici, una mare şi una mică. Cum una aşa şi alta împodobită cu frumoase icoane. În bisericile cele din peşteră toată ziua, la două ceasuri din noapte se făcea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea norodul cu Sfintele Taine, de trei ori pe săptămână se împărtăşeau unii, unii cam în toată ziua. ... Psaltirea în bisericile cele din peşteră, şi unele din chilii, nu sta cum nu stă soarele. Unul citea la psaltire, altul pomenea suflete, cele ce se scriau în carte de veciu vii, şi în alta a morţii. Mare frică şi întristare îi cuprindea pe toţi cei credincioşi, care intrau acolo şi vedeau ce a făcut părintele Inochenti sub pământ.”[5]
În a doua jumătate a anului 1917, obştea mănăstirii Grădina Raiului era formată din trei ieromonahi, doi preoti de mir, mai mulţi fraţi ascultători. Conducător şi stareţ al mănstirii era părintele Inochentie Levizor, fost vieţuitor al mănăstirii din Balta.
Mănăstirea Grădina Raiului, fenomen unical în spaţiul dintre Tisa şi Bug, a fost distrusă de bolşevici în toamna anului 1920. Ruinele ei s-au păstrat până astăzi.
[1] Муромский монастырь – Mănăstirea Murom, - situată în nordul îndepărtat al Rusiei, lângă lacul Onega. Această mănăstire a fost întemeiată de cuviosul Lazăr ( Muromski ) de naţionalitate grec din Constantinopol, venit la Novgorod în slujba cuviosului Vasile. Din testamentul cuviosului Lazăr, aflăm că mănăstirea a fost întemeiată în anul 1189 după Hristos, bisericile construite având hramul Adormirii Maicii Domnului, Învierii lui Lazăr şi a Sfântului Ioan Botezătorul. La începutul secolului XX, din porunca Sfântului Sinod, vechea mănăstire Murom a fost puţin reprofilată. Această mănăstire a fost transformată într-un original loc de exilare, a clerului care a încălcat canoanele ortodoxe, dar şi a celor care au căzut în disgraţia Puterii ( Sinodului, ţarului )

[2] F.Postolachi, Gh.Arion, I.Băleanu, În scurt viaţa şi faptele Părintelui Inochenti de la Balta, pag. 56
[3] Mănăstirea Soloveţc – întemeiată în prima jumătate a veacului al XV-lea, de către cuvioşii Zosima şi Savatie; amplasată după Cercul Polar de Nord, pe un arhipelag pustiu de pe Marea Albă, acestei mănăstiri nu i-a fost dat, să-şi sărbătorească jubileul de 500 de ani de la înfiinţare... În anul 1923 pe pământul sfinţit al Soloveţcului a călcat СЛОН ( SLON - Соловецкий лагерь особого назначения - Lagărul cu destinaţie specială din Soloveţc, - iniţialele denumirii prescurtate, din traducere rusească înseamnând : ELEFANT ) – premergătorul GULAG-ului. De sub talpa de fier a ELEFANT-ului, imprimat pe ştampila lagărului, desluşindu-se geamătul oamenilor nevinovaţi ( СТОН - Соловецкая тюрма особого назначения – STON, - în traducere – GEAMĂT – Închisoarea cu destinaţie specială din Soloveţc. ) care în anul 1936, a fost înfiinţată în locul lagărului.

[4] Protoiereu Teodosie Chirică, Voroava a 14-a, Despre hrană. Nedreptatea inochentienilor. Nr.590. Editura frăţiei ortodoxe Naşterii lui Hristos, din Chişinău. 18 mai, anul 1916. Cenzor, protoiereul Constantin Popovici.
[5] Manuscrisul de la Ţarigrad, pag. 62. (s.Ţarigrad, Donduşeni, Basarabia, descoperit în anul 2004 de Bortă Mihail.)

Procesiunea aducereii Icoanei Făcătoarei de Minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Hârbovăţ la Chişinău

„În vara anului 1918, la Chişinău se aştepta aducerea Icoanei Maicii Domnului, de la Mănăstirea Hârbovăţ. La marginea oraşului, de partea din care se aducea Icoana, s-a construit o scenă, un fel de tribună mare, pe care sta, aşteptând sosirea, Arhiepiscopul cu tot Clerul Chişinăului şi oficialităţile oraşului — militari şi civili. Clerul, îmbrăcat în veşminte sacerdotale: Arhiepiscopul în Mantie şi cu Mitră, Diaconii cu Stihar şi Orar — Arhidiaconul şi secundul cu Dicherotrichere şi cădelniţe; doi anagnoşti: unul pentru a ţine Cârja şi altul cartea. Preoţii cu Epitrahil şi Felon; pe cap, toţi cu acoperemântul de ceremonie — Culionul.
Pe tribună aşteptau în ordine: în semicerc, stând la mijloc Arhiepiscopul, iar la dreapta şi la stânga Preoţii, după rang şi etate. În urma Preoţilor Diaconii, în ordine iarăşi ierarhică. Anagnoştii înapoia Arhiepiscopului. Semicercul cu faţa spre partea din care se aşteptă sosirea Icoanei. Oficialitatea înapoia Clerului.
Când procesiunea ce însoţea Icoana, a ajuns la marginea oraşului, s-a dat semnalul tragerii clopotelor la biserici, de bisericile din partea aceea. Într-o clipă s-a transmis sosirea, şi în întreg marele oraş Chişinău, s-a auzit o muzică de clopote, ce se înălţa în văzduh şi se revărsa în depărtări.
Când procesiunea şi-a făcut apariţia, chemată misterios de muzica clopotelor — în Basarabia sunarea clopotelor este o adevărată muzică — Oficialitatea şi Poporul se descoperă. Toţi cu Clerul, aşteptau într-o atitudine, cum Armata aşteaptă pe marele său şef; şi sub stăpânirea unei emoţii evlavioase atât de puternică, se vedeau ştergându-se lacrimi.
Procesiunea soseşte la tribună. Se aşează Icoana în partea de Răsărit, cu faţa spre Apus. Doi Arhimandriţi sau doi Preoţi din cei ce o au adus, stau alături. Arhiepiscopul cu Clerul şi oficialitatea iau loc cu faţa spre Icoană.
Arhiepiscopul dă binecuvântarea. Primul Preot citeşte rugăciunile preliminarii, terminând cu Tatăl nostru. După Vosglas, se începe citirea Acatistului Maicii Domnului.
După ce s-a citit Acatistul, se formează procesiunea pentru ducerea Icoanei la Catedrală. Aici, altă tribună. Aceeaşi aşezare, şi iarăşi cetirea Acatistului.
Important este faptul formării procesiunii, de la locul sosirii, până la Catedrală. S-a format astfel : 1. Purtătorii Steagurilor de la bisericile din Chişinău, aranjaţi pe două rânduri; 2. Purtători sfeşnicelor cu lumânările aprinse; 3. Corul Arhiepiscopiei; 4. Purtătorii Icoanei; 5. Preoţii, după ierarhie — cai mai mari în grad lângă Arhiepiscop, unde rămâne şi Arhidiaconul cu secundul, iar ceilalţi înaintea Preoţilor — şi în urmă Arhiepiscopul. Toţi pe două rânduri în cea mai desăvârşită ordine.
La această procesiune se remarcă următorul fapt, păstrat prin tradiţie: De la locul unde a sosit procesiunea şi până la Catedrală, Icoana este dusă de cei mai înalţi demnitari ai oraşului, câte doi, schimbându-se din când în când. Aşa cei cari au dus-o până la un loc, au fost Generalul Guvernator al Basarabiei cu cel mai înalt Magistrat al Chişinăului. I-au înlocuit Şeful Statului Major al Corpului de Armată cu Primarul oraşului, şi aşa mai departe. Procesiunea a parcurs calea, în sunetul clopotelor de la toate bisericile oraşului.
După terminarea acatistului în curtea Catedralei, a început sărutarea Icoanei; Arhiepiscopul cu clerul, şi oficialităţile, care s-au retras, lăsând Preoţii până ce poporul a terminat cu sărutarea; apoi din curte Preoţii cu Diaconii au transportat-o în biserica Arhiepiscopiei.”

[1] D. Lungulescu, econom, "Explicaţii asupra Tipicului Dumnezeieştilor Servicii", cap. „Procesiunile religioase din Basarabia începutului de secol XX”, Craiova, anul 1926.

Icoane populare în Basarabia Secolul al XIX-lea

Icoana populară basarabeană din secolul al XIX-lea reprezintă unul dintre cele mai interesante fenomene artistice al mediului creştin ortodox, avînd particularităţi distincte, care s-au dezvoltat într-o ambianţă specifică a iconografiei din secolele precedente. Constituită într-o fază tîrzie a Evului Mediu, cînd în alte regiuni ortodoxeicoana cunoaşte un declin general, icoana din Basarabia, ca parte componentă a patrimoniului Moldovei medievale, cunosc o adevărată perioadă de înflorire în evoluţia sa. Dar acest apogeu nu s-a atins datorită existenţei unui proces integru, bine conturat al ambianţei culturale comune. Colecţiile muzeale de icoane ce se constituie în Moldova după anii 1970 şi care au fost colectate din mănăstirile şi bisericile închise sau distruse reprezintă un material neomogen şi insuficient studiat, care reflectă în mod neuniform dezvoltarea icoanei basarabene în secolele XVI-XIX. Cea mai valoroasă colecţie de icoane, cea a Muzeului Naţional de Arte Plastice, unde pe parcursul a 40 de ani au fost tezaurizateopere din diferite epoci, reprezintă, deocamdată şi cea mai completă prezentare a icoanelor basarabene din secolul al XIX-lea. Din aceste considerente a fost posibilăstudierea mai profundă a evoluţiei icoanei anume în această perioadă, care, în afarăde continuarea tradiţiilor din secolele precedente, reflectă şi noile interferenţe, noile influenţe, ce le apropie de arta pictorilor de formaţie academică. Îndeosebi se cere remarcat faptul că icoana basarabeană din secolul al XIX-leas-a dezvoltat pe fundalul permanent al războaielor ruso-turce, care de asemenea şi-aujucat rolul determinant în evoluţia şi finalizarea tîrzie a artei medievale în spaţiul basarabean. Suportul general al icoanei basarabene 1-a constituit icoana populară, cea mănăstirească, dar şi icoanele pictate de artiştii plastici, care îşi fac apariţia pe la mijlocul secolului al XIX-lea, dominînd arta religioasă către începutul secolului XX.

Tendinţele menţionate nu s-au manifestat simultan, nu au fost strict limitatecronologic. Ele au coexistat, suprapunîndu-se, purtînd amprentele celor mai diverse procedee plastice şi influenţe stilistice. Existenţa lor este demonstrată de prezenţa clarobscurului, preluat din arta occidentală, de elementele renascentiste, baroce sauclasiciste, pe de o parte, şi influenţa puternică exercitată asupra icoanei de gravura în lemn de la Trei Ierarhi din Iaşi şi de la mănăstirea Neamţ, pe de altă parte. Interferenţele invocate se fac simţite atît în creaţiile zugravilor populari, cît şi în mediul celor de la mănăstiri, cum ar fi Gherasim, Ioan Iavorschi, Iezechil şi Ioasaf, a căror operă a marcat evoluţia icoanei basarabene pe parcursul secolului al XIX-lea. Din a doua jumătate a acestui secol, poziţiile deţinute de zugravi sunt preluate de artişti cu studii speciale, care tratează arta icoanei ca pe un domeniu specific al tablourilor de gen. În acest context icoanele lui V.Alexandrov, P.Piscariov, F.Maleavin, P.Şilingovschi ş.a. încheie epoca tîrzie a artei medievale din Basarabia şi marchează începutul artei moderne.

Interesul pentru icoane a apărut în Basarabia după primul deceniu al secolului XX, dar niciodată nu a constituit elementul de bază al cercetărilor. Arhimandritul Gurie, V. Curdinovschi, P. Mihailovici, Şt. Ciobanu şi Şt. Berechet urmaţi de N. Ţiganco şi P. Constantinescu –Iaşi au reflectat în publicaţiile lor diferite probleme ce se referă la istoria monumentelor de arhitectură şi doar în ultimul rînd fac referinţe laicoanele basarabene. Acelaşi lucru predomină şi în ediţiile din perioada postbelică, semnate de A. Mansurov, M. Livşiţ şi K. Rodnin, care reflectă succint istoria artelor basarabene din secolul al XIX-lea, fără a se încerca să reconstituie dezvoltarea etapelor principale ale icoanei . Oricum, aceste apariţii editoriale, mai ales în timpurile sovietice, cînd bisericile şi aşezămintele monastice erau închise forţat iar podoabele lor confiscate sau arse perug, au avut rolul şi consecinţele lor, deschizînd calea ulterioară în studierea icoanei basarabene. Am putea vorbi la acest capitol doar de importanţa constituirii Fondului de artămedievală de pe lîngă Muzeul de Stat de Arte Plastice din RSSM (1968), care chiar dacă nu a fost pus în circulaţie la timpul său, a devenit unul dintre cele mai valoroase surse ale tezei de faţă. Însă şi momentul indicat mai sus, fără a fi citate sursele istorice, publicate pînăîn 1940 de Z. Arbure, I. Nestor, A.Boldur şi N. Popovschi, nu ar reflecta integralevoluţia domeniului abordat. De aceea, canavaua istorică, ca fundal al dezvoltării icoanelor, conturează mai clar tendinţele şi influenţele artei din secolul al XIX-lea.Pe acest fundal al războaielor ruso-turce în Basarabia s-a constituit o culturăspecifică, detaşată oarecum de rădăcinile sale anterioare, dar, totodată, lipsită şi de suportul unei noi situaţii în care s-a pomenit. Un imbold decisiv în această privinţă l-a avut activitatea mitropolitului G. Bănulescu-Bodoni (1813), care înfiinţează la Chişinău Tipografia Eparhială şi Seminarul Teologic (1814), urmate de refacerea mănăstirii Căpriana şi construcţia unor noi locaşuri de cult.
Astfel, între pauzele dintre războaie şi edificarea unor noi biserici s-a dezvoltat icoana basarabeană, operă a zugravilor populari, a celor mănăstireşti, continuată de artiştii plastici, care finalizează un ev mediu îndelungat şi „obosit”, după expresia cercetătoarei T.Voinescu. Acest secol de evoluţie tîrzie a icoanei basarabene poate fi convenţionaldivizat în două perioade, care corespund cu limitele temporale ale celor două jumătăţi de secol. Prima etapă şi respectiv – prima jumătate a secolului XIX a fost o perioadă a creaţiei zugravilor de meserie (mănăstireşti), ilustrată de operele lui Gherasim şi Ştefan, I. Iavorschi, Evtaf, Constantin şi Mardare, şi care se termină cu activitatea călugărului Iezechil de la mănăstirea Căpriana. Anume în mediul respectiv se observă o anumită distanţare faţă de formele iconografice ale icoanei şi se referă la utilizarea excesivă a reliefului pictat. Din cea de-a două jumătate a secolului XIX cunoaştem mai puţine nume de zugravi mănăstireşti. Varlaam zugravul şi ucenicul său de la Hîrjăuca, Onescu de la Dîşcova şi Ioasaf de la Noul Neamţ, poate cu excepţia acestuia din urmă, vor rămîneîn analele istoriei doar ca simple nume de călugări, amintite în cărţi, fără a mai fi descoperite şi operele lor.Dar tot în această perioadă în pictura religioasă se includ şi artiştii profesionişti printre reprezentanţii cărora sunt cunoscute numele lui V. Alexandrov din Năpădeni, M. Cojuhari din s. Bulboaca, A. Şilingovschi de la mănăstirea Hîrjăuca etc. Dar indiferent de perioada la care ne referim , vom menţiona, că în paralel, pe întregparcursul secolului XIX o bună parte din patrimoniul cunoscut al icoanelor aparţine zugravului popular. Dezvoltîndu-se concomitent în aceiaşi ambianţă icoana populară şi icoanamănăstirească nu au cunoscut în mod egal succesul şi aprecierile timpului, fiecaredintre ele avîndu-şi comanditarii şi destinaţia sa. În încheiere, în afară de evidenţierea interferenţelor stilistice şi comparative între diverse genuri ale artei medievale şi diverse areale geografice ale culturii ortodoxe se menţionează rolul şi importanţa punerii în circuitul valorilor artistice autohtone şi europene a icoanei basarabene din secolul XIX. Catalogul icoanelor, ultimul compartiment al tezei propune partea descriptivăa subiectului iconografic, urmărind evoluţia acestuia, localizarea fenomenului şi dezvoltarea lui într-un mediu geografic sau altul, accentuîndu-se caracteristicile principale ale izvoarelor literare şi ale imaginii picturale. În acest context cele 110 fişe de icoane reprezintă o modalitate enciclopedicăde abordare a celor mai valoroase opere artistice din secolul al XIX-lea din muzeele de arte plastice şi de istorie ale Republicii Moldova. Fiecare fişă conţine următoarea informaţie: - Autorul - Denumirea subiectului - Timpul în care a fost realizată opera - Dimensiunile indicate în centimetri - Suportul şi tehnica realizării - Localizarea (tezaurizarea) - Indicele de inventar - Provenienţa - Restaurarea efectuată, iar în unele cazuri, se fac trimiteri la sursele bibliografice, care nu sunt utilizate înpermanenţă şi vizează doar tipurile iconografice, care nu se repetă. Textul propriu-zis reflectă structura compoziţională a icoanei, sursele istorice ale programului iconografic, particularităţile coloristice şi procedeele plastice, maniera stilistică individuală ş. a. În cazurile, în care motivul respectiv se citează de mai multe ori, se fac trimiterile necesare, care completează informaţiile sau permit să efectuăm analiza comparativă a subiectului. Catalogul icoanelor cuprinde un vast areal geografic basarabean, reprezentînd mai ales patrimoniul din nordul şi centrul republicii, din bisericile de lemn sau de


29piatră, mănăstirile de unde au fost selectate şi tezaurizate în fondurile muzeale. Pentru exemplificare propunem următorul model : Vasile Alexandrov zugrav. Maica Domnului Eleusa. Anul 1859 106 x 67cmLemn, tempera Muzeul Naţional de Arte Plastice din Moldova. Nr. inv. 1628/18818 Provine din biserica Sfîntul Nicolae din s. Năpădeni (Ungheni) Restaurator: Nina Şibaev, 1983. Către mijlocul secolului al XIX – lea în Basarabia apar mai multe icoane pictate în manieră occidentală de artişti cu formaţie profesională. Opere conţinînd asemenea particularităţi au mai fost depistate la Ungheni (nr. inv. 2011/6255, s. Zastînca, Soroca (nr. inv. 1653/18843) ş. a. Diferenţa dintre ele se referă la faptul că V. Alexandrov acceptă o tratare specifică, îmbinînd canoanele iconografice cumăiestria artistului academist, realizînd în consecinţă un tablou de gen. Compoziţia icoanei cu înfăţişarea Maicii Domnului şi a Pruncului oarecum deviază de la tradiţie, scena fiind comprimată în partea inferioară. Accentele şi calităţile picturale se datorează tonalităţilor decorative ale veşmintelor Maicii Domnului (roşii şi albăstrui-verzui şi a fundalului vag, indefinit deocru-gri). Modelul iconografic are drept sursă scrierile hagiografice de pe timpul lui IoanDamaschin (cca 675 – 753) şi ilustrează strofe din imnurile mariale. Iconografia Eleusei derivă din compoziţiile cu Maica Domnului Hodighitria, Laudă Maicii Domnului etc. ( A se vedea şi Maica Domnului cu Pruncul pe tron de Evtaf zugravul, creată în 1810).Modelarea chipurilor este deosebit de fină, amintind vechea artă a icoanei bizantine din perioada Renaşterii paleologe. Această se datorează şi prin exteriorizarea unor senzaţii meditative în chipurile Măriei şi a Pruncului.

Stavilă Tudor, Autoreferat al tezei de doctor habilitat în studiul artelor, Chişinău 2004.

Misticul Teodosie Leviţchi din Balta Podoliei, - de 90 de ani, în aşteptarea canonizării…

Teodosie Leviţchi (1791-1845)

Până nu demult, personalitatea preotului Teodosie Leviţchi de la Balta, era o temă TABU în sânul Bisericii Ortodoxe ruse (Patriarhia Moscovei). În ultimii ani, la îndemnul mitropolitului Agafanghel de Odesa şi Izmail, au fost efectuate cercetări aprofundate, cu scopul de a elucida momentele „grele” din viaţa marelui mistic. În urma acestor cercetări, Î.P.S. Agafanghel, a avut dorinţa să meargă la Balta şi să deschidă personal, sicriul lui Teodosie. Mireasma şi integritatea trupului, l-au făcut pe vlădica Odesei să îngenuncheze şi printre lacrimi să exclame : „Părinte Teodosie, iartă-ne pe noi că te-am descoperit aşa de târziu!”
Celor care erau de faţă, Mitropolitul Agafanghel, a mărturisit că moaştele preotului Teodosie (163 ani de la moarte) sunt cu mult mai integre, decât moaştele Cuviosului Cucşa de la Odesa...


Din arhivele de la Odesa (Ucraina), aflăm că Biserica Ortodoxă Rusă (ţaristă) a pregătit canonizarea acestui preot încă înainte de revoluţie, dar în urma evenimentelor, care au avut loc în anul 1917, acest proces a fost stopat.
După 90 de ani de nedreptate şi uitare, în data de 6 martie 2007, Comisia Sinodală de canononizare, a Bisericii Ortodoxe din Ucraina (Patriarhia Moscovei), în urma unor dezbateri îndelungate, a hotărât canonizarea preotului şi marelui mistic ortodox Teodosie Leviţchi din Balta. Preşedintele Comisiei arhiepiscopul de Krivoi Rog şi Nicopol, Î.P.S. Efrem, în numele întregii adunări, s-a adresat întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Ucrainene, mitropolitului Vladimir şi Sfântului Sinod de la Chiev, în legătură cu ridicarea în rândurile sfinţilor, a acestui mare preot ortodox.

Cine a fost preotul Teodosie Leviţchi şi ce influenţă a avut învăţătura sa, asupra poporului ?

Părintele Teodosie Leviţchi, a fost fiu de preot şi s-a născut la 11 ianuarie 1791 în satul Corâtnaia, aproape de oraşul Balta, când acest oraş şi toată această regiune se afla încă sub stăpânirea Poloniei. Întâia învăţătură, Teodosie a făcut-o acasă sub povaţa părintelui său. Când avea abia 13 ani, Teodosie a intrat la Seminarul Teologic din Cameneţ-Podolsc. În 1815 Teodosie a isprăvit învăţătura şi îndemnat de rectorul seminarului arhimandritul Gheorghe, avea de gând să intre în călugărie, pe urmă însă, primind binecuvântare de la arhiepiscopul Podoliei Ioanichie, s-a căsătorit şi s-a făcut preot la biserica sf. Nicolae de la Balta.[1]
Cel mai puternic mijloc, prin care preotul Teodosie exercita influenţa sa asupra ascultătorilor, era predica. Nu era o slujbă dumnezeiască, care nu ar fi fost însoţită de vre-o învăţătură din partea părintelui Teodosie. După cum putem judeca după acele câteva predici, care s-au păstrat din întâia perioadă a activităţii sale, propovăduirea preotului Teodosie, era lipsită de podoabele oratorice, însă în schimb izvora dintr-o religiozitate adâncă şi era pătrunsă de o rară căldură, care pătrundea adânc în inimile ascultătorilor, cu atât mai mult, cu cât preotul Teodosie îşi improviza predicile sale.
După moartea soţiei ( anul 1818 ) şi a maicii sale, rămas singur, Teodosie Leviţchi, s-a consacrat cu totul propovăduirii. Ideia principală, de care se ocupa părintele Teodosie în predicile sale, era apropierea venirii celei de-a doua şi a judecăţii înfricoşate.
Având adâncă credinţă în apropierea vremii de apoi preotul Teodosie stăruia să studieze acest eveniment pe temeiul sfintei scripturi şi a scris o lucrare întreagă - Despre apropierea înfricoşatei judecăţi, pe care a înaintat-o ţarului Alexandru I (1777-1825) prin ministrul Goliţân. Lucrarea preotului Teodosie a plăcut mult ţarului şi acesta, la 3 mai 1823, printr-o scrisoare trimisă de către ministrul Goliţân, l-a invitat pe părintele Teodosie la Petersburg.
De la Balta preotul Teodosie a plecat la 8 mai 1823. Poporul a fost uimit, când a aflat că pe iubitul lor preot vreau să-l ia din mijlocul lor, şi cu mulţimea veneau la păstorul lor iubit, atât la biserică, unde acesta a săvârşit ultima slujbă, cât şi acasă ca să ia de la dânsul ultima binecuvântare. Blagocinul, care a văzut toate acestea, a zis că pe Teodosie Leviţchi, îl petrec ca pe Sf. Ioan Gură de Aur.[2]
La Petersburg, preotul Teodosie a sosit la 20 mai 1823 şi după cum i-a scris ministrul teolog principele Goliţân, s-a oprit în casa episcopală la arhiereul din Tveri, - Iona. Acesta îndată a dat de ştire lui Goliţân despre sosirea lui Teodosie şi peste scurtă vreme, la el a venit ministrul. Preotul Teodosie, a produs asupra ministrului o impresie puternică, încât acesta a luat de la el binecuvântare, l-a aşezat alături de dânsul şi i-a povestit toată viaţa sa din copilărie până în vremea din urmă în toate amănuntele, atât de descoperit şi cu atâta sinceritate, cum creştinul nu poate face nici la spovedanie înaintea lui Dumnezeu.[3] Din partea sa Teodosie i-a dat ministrului o prescură explicându-i că deoarece însuşi Domnul Iisus Hristos şi-a ales pâinea ca un chip al său, şi dânsul Teodosie, îi aduce lui, ministrului, pâine. Teodosie a mai adăugat, că el în fiecare zi primeşte câte o bucăţică din ea şi toată vremea o are înaintea ochilor, ca să fim neclintiţi, tari şi statornici înaintea lui Dumnezeu.[4]
Pe ministrul Goliţân, preotul Teodosie îl vizita în fiecare săptămână, câte odată sau câte două ori. În curând a fost prezentat şi ţarului. Alexandru I, i-a spus că este foarte bucuros şi mulţumit cu munca lui înaintea lui Dumnezeu şi îi dă tot dreptul şi în viitor să-i aducă la cunoştinţă orice bine Domnul i-ar pune lui în gând. Totodată ţarul a adăugat, că dânsul nu vede şi nu cunoaşte astfel de oameni spirituali şi înzestraţi cu harul de sus, sau prin care marele fapte ale lui Hristos ar putea fi îndeplinite în lumea aceasta cu toată încrederea.
La Petersburg, preotul Teodosie a avut o întrevedere şi cu mitropolitul Serafim, cărui între altele i-a mărturisit că „un puternic îndemn lăuntric de la Duhul Domnului” a avut ca lege înaintea lui Dumnezeu, în munca lui şi în toate căile lui, şi acest îndemn la condus şi că opera, la care el se simte chemat prin harul lui Dumnezeu, este mare.[5] După ce mitropolitul şi ţarul au plecat din Petersburg pe vară, Teodosie a început să scrie împăratului, după dezlegarea primită, despre omenirea chinuită, despre îndreptarea bisericii pravoslavnice, chiar şi despre mari neajunsuri în starea poporului rus şi în ocârmuire, pe de altă parte, în vremea slujbei, a început să expună norodului ideile sale obişnuite, despre Judecata de apoi şi despre Împărăţia lui Dumnezeu.
La Petersburg preotul Teodosie prin activitatea sa a ajuns la mare popularitate şi se bucura de multă atenţie din toate părţile. Mulţi arhierei şi alte feţe însemnate, care veneau la Petersburg, socoteau de datorie să-l viziteze. Aşa între alţii, în septembrie 1823, l-a vizitat Dimitrie Sulima, arhiereul Basarabiei, care venise la Petrograd pentru a lua parte la şedinţele Sinodului.
Părintele Teodosie Leviţchi ducea o viaţă modestă, a renunţat să se folosească de masa arhierească şi de hainele oferite de ţar, şi împreună cu prietenul lui preotul Teodor Lisevici petrecea vremea în rugăciune, în citirea cărţilor corespunzătoare cu ideile lui religioase, ca „Сионский Вестник” – „Vestitorul Sionului”[6], Tălmăcirea Apocalipsei, operele lui Henrih Ştilling şi altele., Teodosie afară de aceasta se ocupa şi cu scrierea cărţilor religioase.[7]

În data de 7 noiembrie 1824, la Petersburg se începuse o mare, nemaivăzută inundaţie. În concepţia lui Teodosie, aceasta era începutul mâniei lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor. Cu astfel de idei, el într-o Duminică a şi ieşit înaintea norodului zicând că „ această groaznică inundaţie, n-a fost un efect simplu şi orb al naturii, ci propriu zis o lovitură a dreptei judecăţi Dumnezeieşti, care ne dă nouă după faptele noastre..., deoarece nici din partea stăpânirii duhovniceşti, nici din partea celei laice, nu se vede nici o mişcare spre pocăinţă, spre cunoaşterea relelor sale şi spre îndreptare înaintea lui Dumnezeu... Şi dacă creştinii nu se vor pocăi, nu vor înceta pedepsele Dumnezeieşti...[8]
În urma acestei predici, preotul Teodosie, în noaptea spre 11 noiembrie 1824, a fost exilat din capitală şi trimis ca frate la o mănăstire, pe insula Coneveţ[9] sub supraveghere, fără dreptul de a ieşi din mănăstire şi de a săvârşi slujba dumnezeiască, având îndatorirea de a lua parte şi la munca de câmp, când v-a fi chemat de călugări.[10]
Din mănăstirea Coneveţ a fost eliberat numai în 1827, sub ţarul Nicolae I, şi după o călătorie îndelungată prin Petersburg, Chiev, la 2 februarie 1828, s-a întors la Balta, a ocupat din nou locul la biserica sf. Nicolae şi şi-a reluat activitatea sa de odinioară, de propovăduitor şi povăţuitor al creştinilor.[11] Aici între altele preotul Teodosie avea de gând să facă o mănăstire de bărbaţi, dar n-a izbutit. Atunci din veniturile sale reduse şi în parte din jertfele păstoriţilor, a zidit un modest azil, unde îşi găseau adăpost mulţi săraci, orfani şi pribegi de toată starea. În anii 1834-1835 când bântuia foametea şi multe boli contaginoase, azilul lui Teodosie a adus mult folos multor sărmani.[12]
Cu multă râvnă ajuta preotul Teodosie pe toţi sărmanii din azil, însă, tot acolo dânsul a avut şi mari neplăceri, din partea unor oameni care abuzau de bunăvoinţa şi bunătatea lui.
Viaţa părintelui Teodosie la Balta era de aşa fel, încât nu numai creştinii ci şi evreii aveau mare respect faţă de el şi în multe cazuri veniau la el după sfat, fiind încredinţaţi, că nu vor auzi de la dânsul decât un adevăr.[13] A avut discuţii prin corespondenţă cu rascolnicii (lipovenii).
În Podolia, încă din timpul vieţii, preotul Teodosie Leviţchi era considerat sfânt. Marea dorinţă a părintelui Teodosie, era înfiinţarea în Balta a unei mănăstiri de bărbaţi. A scris o autobiografie în patru părţi.[14] Părintele Teodosie, după cum mărturiseşte singur, avea multe „presimţiri mângâietoare şi vedenii”[15]
La 9 martie 1845, după o muncă încordată plină de sacrificii, Preotul Teodosie Leviţchi a încetat din viaţă şi a fost înmormântat la cimitirul oraşului în cripta familiară, alături de soţia sa.
Cu moartea părintelui Teodosie Leviţchi nu s-a stins amintirea lui, dimpotrivă slava lui de păstor smerit şi evlavios din an în an creştea tot mai mult, şi chiar neplăcerile pe care le-a avut în viaţă, - exilarea din capitală, oprirea de a sluji altarului, urmărirea din partea autorităţilor bisericeşti – au ajutat mult la proslăvirea lui ca a unui martir pentru credinţă. Cu vremea în popor a început să se vorbească şi de unele minuni care ar fi avut loc la mormântul acestui preot. Lumea ( printre care şi foarte mulţi basarabeni ) care cu diferite ocazii se aduna la Balta, ducea slava preotului Teodosie, departe de hotarele ţinutului Balta, îndemnând pe creştini să meargă pentru închinare la mormântul acestuia.


[1] E.P.Bahtalovschi. „Preotul Leviţchi”. V. „Ruscaia Starina” 1880 No. IX. P. 131-136
[2] Autobiografia părintelui Teodosie Leviţchi, V. „Ruscaia Starina” 1880 IX, 140
[3] Ibidem, pag. 144
[4] Ibidem, pag. 145-146
[5] Ibidem, pag. 149
[6] O revistă mistică rusească din 1806. V.N.N. Bulici
[7] Autobiografia părintelui Teodosie Leviţchi. „Ruscaia Starina” 1880 IX, pag. 151
[8] Ibidem, pag. 160-161
[9] Mănăstirea „Naşterea Domnului”, întemeiată în secolul XIV de preacuviosul Arsenie. Se află pe insula Coneveţ ( lacul Ladoga ),
[10] Autobiografia părintelui Teodosie Leviţchi 1880 XI, pag. 645-655
[11] Ibidem, pag. 654
[12] E.P.Bahtalovschi, Ibidem
[13] Ibidem, pag. 654
[14] (("Рус. Старине" (1880, №№ 9 и 11)), trad. din rusă.
[15] Autobiografia părintelui Teodosie Leviţchi, V. „Ruscaia Starina” 1880 XI, pag. 664-665

Investigaţie efectuată de Mihail BORTĂ & Roman VREMEA, Cluj-Napoca - Chişinău, V.2008

Resurse electronice :
http://www.mihailmaster.wordpress.com/ – /†Personalităţi Basarabene/
http://www.documentar-ortodox.blogspot.com/ – /Din istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia/

mihailmaster@yahoo.com romanvremea@yahoo.com